Povestiri cu Alinutza
Claire Castillon, Insecta, trad. Gabriel Fornica-Livada, Univers (in “Cotidianul”), 2008
A scris si Mihaela Ursa, aici – vai de mine, ea a citit cartea cind isi scosese fetitele in parc, la joaca! Nici nu vreau sa-mi imaginez! Uitati-va si la comentarii, sint multe si interesante.
Cred ca e vorba despre legaturile prea strinse mama-fiica. Una dintre ele sau fiecare dintre ele e prizoniera celeilalte. Dependenta, simbioza. Sint 19 povestiri (cam 120 de pagini). Atrocitati, pur si simplu. Nebunie, ura, repulsie. Fata cealalta a maternitatii, fata oribila a relatiilor intre doua femei care nu se pot desparti. Ce se intimpla: o mama o arunca din masina pe una dintre cele doua gemene care o exaspereaza; alta e convinsa ca sotul si fiica ei adolescenta comit incest de cite ori sint singuri; o fiica isi bate mama (ii sparge nasul, ii rupe bratele); alta isi brutalizeaza mama bolnava de cancer, convinsa ca boala e doar un santaj emotional. Femei parasite de soti, singure in casa cu fiicele lor. Povara unui copil retardat. Mame senile cu care nu se mai poate comunica. O bolnava de cancer care intuneca insuportabil pofta de viata a unei adolescente. Gospodine care se ocupa doar de familie, ingrozite ca sotul si copiii le pot oricind trada. Lanturi, situatii fara iesire, obligatii.
Sint monologuri, confesiuni precipitate ale unor crime, rataciri, caderi in infern. Directete si inversunare asupra temei care te fac sa citesti fara sa-ti pui problema daca asta e literatura sau nu. Eu n-am urmarit deloc nici constructia, nici stilul, nici nimic de genul asta. Abia la sfirsit mi-am adus aminte si mi-am pus intrebarea filozofica daca e misto scris sau nu – as zice ca da, fara discutie, e misto scris, tocmai de aia. Nu mai mult de atit, insa. Pentru ca imi vine sa vorbesc fix despre relatiile mama-fiica in general, nu despre Claire Castillon si nu despre Insecta. Nu stiu daca se intelege.
Cel mai mult mi-a placut prima povestire, care contine cu adevarat umor negru, chiar te face sa rizi, dupa o schema simpla, curata, clasica: omul tratat drept obiect. Plus un ritm fenomenal de misto, ce sa mai, e perfecta. Se cheama “Am spus una”. Mama isi arunca fiica in plus 
din masina - se incheie asa: “Sa fiu bine inteleasa, il prevenisem pe sotul meu, nu am luat pe nimeni prin surprindere, spusesem da, de acord, dar am spus una.” Zici ca e varianta sofisticata a unui banc cu Alinutza.
In altele am depistat urme mult mai slabe de umor (sau m-oi fi lasat eu prea dusa de val, posibil). Nu prea poti sa iei in serios partea macabra. Mama care-i injecteaza fiicei propriile dejectii… e… nu stiu ce, nici cruzime, nici sadism, nici banc prelucrat, un text imposibil, complet ratat, ca n-ajunge chiar la absurd, nu scapa de patetism, nu e verosimil… e nicicum! E cea mai mare atrocitate la care s-o fi putut gindi autoarea, cireasa de pe tort, probabil. Ca sa nu mai spun ca nu functioneaza nici vocea fetitei care povesteste. Dpdv al temei chiar mi se pare complet irelevant, insignifiant “cazul” asta, il poti expedia rapid – femeia aia e nebuna de legat, la revedere, nu conteaza nici ce face, nici de ce.
Celelalte sint mai mult decit OK. Chiar si dintr-un pdv psihologic – e normal sa existe repulsie in relatia dintre o mama epuizata si fiica ei retardata, pe care o ingrijeste de 20 de ani, in relatia dintre o fiica matura, cu o casnicie chinuita, si mama senila care n-o poate sustine si intelege – dar “normal” ar fi si ca aceste sentimente sa fie reprimate, impinse in inconstient, sa nu razbata la suprafata altfel decit deviat, prin nevroza, visuri etc. Nimic nu ne spune, in textele lui Castillon, ca exprimarea acestor sentimente sau trecerea la act se petrece constient! Putem presupune ca sint scenarii de genul “what if” – cam asa si sint. N-am chef sa discut aici chestia aia cum ca femeile n-au un inconstient!
Ce-ar fi daca nu ne-am cenzura deloc impulsurile distructive, oricit de trecatoare ar fi, la adresa apropiatilor? Ce-ar fi daca am da un brinci din tramvai vecinului care miroase de ne sufoca? Sa nu-mi spuneti ca n-ati simtit niciodata o dorinta nebuna sa faceti asta – totusi, nu i-ati da brinci, nu? Ei, hai sa zicem ca aveti un copil pe care nu l-ati dorit si care va scoate din sarite intr-o dimineata, cu mofturi si figuri. Stiu, nimeni nu l-ar arunca din masina pe autostrada Mamele care-si tin copiii legati si-i ard cu tigara, din stirile de la ora 5, n-au masina.
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
9 mai 2008 la 5:09 pm
Mie mi-a placut ca vorbeste despre gandurile astea “necurate” pe care le avem fata de cei din jur, despre care “nu se face” sa spui nimic. Accese de paranoia mai mult sau mai putin justificate (incestul vs. cuplul mama-ginere), monolog interior in jurul unei persoane de care suntem legati iremediabil. Relatiile cu membrii familiei sunt intotdeauna duale si nu ii cred pe cei care spun ca nu e decat dragoste in ele. Ura vine de la sine, mama e cea pe care o consideram vinovata de tot si copilul e cel in care ne proiectam dorintele. Ura face parte din ecuatie.
Deci o carte despre ura de familie e foarte refreshing.
Pentru ca spune si altceva decat cliseele de sitcom.
9 mai 2008 la 6:25 pm
@ jo – de acord
9 mai 2008 la 6:41 pm
imi pare rau, dar noi, sexul astalalt, nu prea avem ganduri din astea “necurate” fatza de cei din jur. si “nu se face” sa spui nimic de ele pt ca te baga la nebuni, nu pt ca e politic incorect. cred ca cartea asta e despre femei nebune, zau. si nu, ura nu face parte din ecuatzie, ci din inecuatzie.
9 mai 2008 la 6:48 pm
@ aron biro – din fericire, printre voi, sexul alalalt, mai sint si oameni destepti. dom’le, tu nu intelegi nimic niciodata, e o performanta – imi place, se pot face bancuri cu aron biro, nu numai cu blonde
10 mai 2008 la 8:36 pm
nu esti atenta, mesajul meu se adresase lui Jo, pentru care faptul ca aceasta carte apare la Cotidianul, e scrisa de o frantzuzoaica si scrie pe blogul tau despre ea legitimizeaza posesivitatea patologica (=faza cu incestu), denaturarea relatziilor de familie (=aruncatu de copii) si “ura care vine de la sine” (isterie / nevroza / psihoza sunt termenii non-lirici). dar acum, ca citesc de la un capat la altul ce ai scris, ma tem ca devine valabil si pt tine. Asta nu e un banc, e o tragedie
p.s. gentlemen prefer blondes
11 mai 2008 la 10:44 am
[...] o carte cu nume ce bate înspre self-help, dar este o satiră la adresa Los Angeles-ului. Povestiri cu Alinutza – Ce legătură există între Alinuţa din bancuri si Insecta lui Claire Castillon? Citiţi pe [...]
11 mai 2008 la 11:27 am
@ aron biro – ei, poftim! ramine cum am stabilit, dragutza
altfel, eu n-am cum sa-ti fac comentarii grafice
11 mai 2008 la 1:25 pm
@luciat: m-am facut blondutza!!!
11 mai 2008 la 3:54 pm
Pare neverosimil de adevarat ceea ce scrie Claire. Probabil a incercat sa culeaga ciresele de pe tortul nevrotic familial (ce-am zis-o!
), insa cred ca realitatea ne dovedeste ca nu bate campii si mai devreme sau mai tarziu, relatiile mama-fiica se cam fisureaza. After that, enjoy the show! 
11 mai 2008 la 4:02 pm
E exasperant sa vezi cum unii barbati se incapatineaza sa vada in femei doar niste fiinte angelice…eu nu zic, lumea din cartea ce-o descrie Luciat pare inspaimintatoare…dar, aron biro, in schimb tu pe ce pamint serafic traiesti??
Si cum adica faptul ca e scris de o frantuzoaica legitimizeaza posesivitatea patologica?
11 mai 2008 la 4:06 pm
@ demos – dupa mine, e vorba de cazuri in care legaturile mama-fiica sint prea strinse, in care nu exista o distanta safe. si da, misto spus “a incercat sa culeaga ciresele de pe tortul nevrotic familial”
@ anca – imi pare rau, dar pe aron biro l-am anuntat deja ca o sa-i sterg alte comentarii, asa ca n-o sa-ti poata raspunde. e genul care spune ca i-ar fi “scos sora-sii din cap” diverse chestii, nu vreau sa stiu cum
11 mai 2008 la 6:57 pm
Mie trist mi se pare – si corectati-ma daca exagerez, poate sufar de paranoia feminista, desi nu sint feminista – deci mi se pare trist ca sint inca multi barbati care gindesc ca aron biro – si te intrebi, ce or sa gindeasca oamenii astia daca dintr-o data le cade de pe ochi valul prin care idealizeaza atita femeile? Va ramine doar o ura, sau sa nu exagerez, o antipatie la adresa genului feminin, la fel de mare ca idolatria lor precedenta??
Si a propos de blonde, pai da, domnilor gentlemeni pina si la marele Shakespeare toate personajele feminine pozitive sint blonde in schimb alea rele sint brunete…!! Cu o singura mica micuta diferenta, Shakespeare traia in secolul16 nu 21!
Uf, m-am racorit…ca ma enervasem cind am citit chestia cu “gentlemen prefer blondes”
Si mi se trezisera instincte feministe de eram aproape sa ma cert in dimineata asta cu mon cher et tendre, care e un tip care nu idealizeaza femeile si bietul nu stia ce am de sint cu capsa pusa
12 mai 2008 la 12:17 am
O carte care mi-a placut enorm. Nu stiu daca a mai aparut ceva de Claire Castillon pe la noi, cel putin eu n-am gasit, dar nu as refuza.
12 mai 2008 la 3:16 am
Hmmm, nu stiu ce sa zic de cartea asta. Pare la fel de “bolnava” ca lumea in care traim. Ai vazut filmul “Cealalta sora” (“The other sister”)? Nu stiu de ce am senzatia ca ar merge o comparatie intre film si cartea asta. Dar cum n-am citit cartea, raman deocamdata la nivel de senzatie.
12 mai 2008 la 1:52 pm
@ anca – sper ca nu s-a suparat prea tare tipul care nu idealizeaza femeile
sa-i transmiti salutul meu calduros 
@ cinabru – ah, da, da, vazusem la tine! nici eu n-as refuza
@ ligia – n-am vazut filmul, cred ca nici n-auzisem de el
14 mai 2008 la 12:44 am
Thanks Luciat, o sa ii spun “tipului” (e sotul meu), de salutul tau calduros. Francezii folosesc des expresia “mon cher et tendre” si cum mie mi se pare dragutza, o folosesc si eu din cind in cind.