Terorism de cititoare

Tofu

Kobo Abe, Femeia nisipurilor, trad. Magdalena Levandovski-Popa, Editura pentru Literatura Universala, 1968

(fragmente)

Nu stiu daca traducerea e din japoneza sau din engleza – cred ca e aceeasi traducere care a aparut si impreuna cu “Cotidianul”. Sau la Polirom, in 2004, ca nu mai tin minte ce-am vazut pe net.

Conditia umana, mitul lui Sisif, Kafka, existentialism, de-astea. Capodopera, autor japonez important. La mine nu prea a prins, n-am chef de ea, sorry, e de la mine.

Merita citita in cada. Pe un suport special (cred ca se gasesc la Ikea), eventual cu inghetata, suc, cafea si alte rasfaturi. Cam ca la Eseu despre orbire – pot sa ma auto-citez? Urit, dar mi se rupe: “La ora asta nu mai vreau nimic, abia l-am terminat. Simt o nevoie irepresibila sa fac un dus lung, sa folosesc toate produsele cosmetice posibile si imposibile, ca prea erau murdari oamenii aia.” Asa si oamenii de aici, sint murdari si lipiciosi si au ochii inrositi de nisipul care tot curge peste ei in groapa in care sint inchisi. Un barbat si o femeie. “Singurul lucru pe care puteau sa-l faca era sa-si linga ranile, unul altuia. Dar vor linge mereu, si ranile nu se vor vindeca niciodata, iar la urma limbile li se vor toci.” E frumos, e adevarat si asa mai departe.

Un loc care ar fi fost bun sa intre in Orasele invizibile ale lui Calvino. Casele sint pe fundul unor vagauni in mijlocul dunelor. Noaptea trebuie curatat nisipul cazut de sus peste zi. Locuitorii sint dependenti de munca asta. Ca noi toti. Absurd, normal, tot aia e. “Morfinomanii, istericii, ucigasii maniaci, sifiliticii, debilii mintali – presupunind ca din toti acestia ar fi cite unu la suta, totalul ar fi de douazeci la suta. Daca ai putea sa enumeri inca optzeci de astfel de anomalii – si sigur ca ai putea – ar exista dovada statistica a faptului ca omenirea este formata intr-o proportie de suta la suta din anormali.”

Ma enerveaza. E prea evident, capcana in care pica omul (cu femeia drept momeala si rasplata), diverse chestii despre libertate, alegere, sensul vietii si altele. E prea misto locul in sine – un loc conceptual, ca personajul conceptual al lui Deleuze (scuzati!) . In povestea cu Sisif conteaza Sisif, aici nu conteaza Niki Jumpei ci mai degraba nisipul, groapa in care e condamnat sa ramina. Nisipul – curgere, trecere, lipsa de forma. Viata – zbatere pe loc, refacere neincetata a unei forme care tine mai mult de iluzie. Oare de-aia ma enerveaza, ca vreau eu sa conteze mai mult viata? Ar fi jenant, dar tot ce se poate. 

E misto cartea, fara discutie. Numai ca e… cam tofu, asa, pentru gustul meu – ma iau dupa lilanda, care zice de Calcanul lui Grass ca e sushi Ca tot e comparat cu Kafka – il prefer de o mie de ori pe Gregor Samsa, care e unul si bun, lui Niki Jumpei, care putea sa fie si… aaa…  Kikiriki Takamura, la o adica. Sau dracu’ stie, n-am nimerit-o intr-un moment potrivit. Sau nu-i inteleg eu pe japonezi. Sau o fi altceva. Nu-mi mai bat capul. Respectele mele lui Kobo Abe si gata.