Terorism de cititoare

Habar n-am

Kata, Raufacatorul vorbeste, Vinea, 2007

La p. 12 unul zice: “e ca atunci cind ai muzica si n-ai versurile”. La p. 60: “dar n-avem nici muzica si nici versurile”. Sint 68 de pagini cu totul. Plus un DVD cu cinci clipuri. Unul dintre ele e cu o gramada de oi care vin spre camera. Se aude un poem de Dylan Thomas.

Prefatatorul spune ca n-a inteles mai nimic la prima lectura. Eu am citit-o de trei ori, pentru ca voiam sa-mi placa, nu neaparat sa inteleg. De ce voiam sa-mi placa e mai greu de explicat. Celebrul animal, din 2005, mi-a stirnit interes si asa, asteptare. Am luat cartea aia ca pe o prefata. Raufacatorul vorbeste e… obscur, alambicat, mortal de serios. “Impotriva ironiei” – asa se cheama una dintre cele trei sectiuni; subtitlurile sint trecute la cuprins drept poeme in sine. Mi-am facut temele cu google si am ajuns la “trans ironie”, concept introdus acum vreo 10 ani de un comentator al lui Erofeev (Moscova-Petuski), Epstein. S-ar opune ironiei dupa ce ironia s-a opus seriozitatii. Dupa postmodernism, transmodernism. O fi. Dar suna mortal de serios. Chiar daca nu e pompos si nici enervant. N-are defecte majore – doar parti slabe, ca de exemplu: “el e tacut ca un trup/ ea e discreta ca o boala de inima”. (Ce-a fost asta, apropo? Seriozitate, ironie sau trans ironie?) 

Contine:

1. Muzica (de la Visotki la heavy metal). Filme. Carti. Jocuri pe calculator.
2. Un jaf la o banca, niste indieni in pirogi, o asistenta medicala, un tip care vrea sa evadeze dintr-o puscarie, trei barbati in negru.
3. Scene sau frinturi de imagini care par “reale” – dintr-o bucatarie, dintr-un sat, fete pe o patura la soare, un copil care doarme ca o rindunica.
4. “Greu ne va fi sa-l recunoastem
cind va veni poate dinspre parcare, poate – “,
Inmultirea piinilor, Dumnezeu care defriseaza padurile, aparitia copilului minune, o carte uitata care intra in autocombustie, “Doamne, Tu ma cunosti pe mine”, case de marcat care tiparesc ravase rau prevestitoare,
“Si trompetele ingropate linga zidurile fortului
le vom auzi”.

la p. 28 – “dar asta a fost demult”
la p. 30 – “dar asta a fost ceva mai tirziu

N-au legatura citatele de la p. 28 si p. 30.
Suna a ceva cu timpuri/scene/universuri suprapuse si cu un sfirsit petrecut in niste texte profetice care s-au pierdut si acum plutesc in deriva. In suspensie.

N-are lipici cartea. E distanta. Nu te lasa sa spui ca ti-a placut de ea sau ca nu ti-a placut. Banuiesc ca mi-a placut, totusi. Sort of. Unele mai mult decit altele. Ca atunci cind ai versurile si n-ai muzica. Sau viceversa. Sau… err… Mi-a cam trecut cheful de poezii.