Terorism de cititoare

Chloe, Rose si doamna Grace

John Banville, Marea, trad. Mihai Moroiu, Nemira, 2007

Booker in 2005. Asta e romanul care l-a batut pe Sa nu ma parasesti, al lui Ishiguro. Mai erau in finala Arthur and George (Julian Barnes) si On Beauty (Zadie Smith). Rushdie, Coetzee si McEwan nu ajunsesera in finala. Palpitant. Banville (irlandez) cica e VIP la ei de mult timp. Eu nu citisem nimic altceva, dar o sa mai.

Destul de surprinzator pentru un roman aparut in 2005. Tristete in loc de depresie, vinovatii induse de o educatie catolica, o doamna in corsaj, trei femei pe nume Chloe, Rose si doamna Grace, oameni instariti si educati pe care un copil dintr-o familie modesta ii considera “zei”. Un balans echilibrat intre prezent si trecut, fraze aproape poetice, cu multe recuperari dintr-un limbaj desuet (o spune naratorul), atmosfera, eleganta, farmec retro. La tarmul marii, o pensiune cu un salon, in care se instaleaza un batrin in doliu, pentru o lunga introspectie, o privire inapoi, o incercare de a gasi sensuri, explicatii, consolare – si iese, in cele din urma, o auto-demascare, un fel de auto-condamnare, capitularea. Cu surpriza obligatorie de final: cind am vazut, la pagina 241 (din 245), cine era domnisoara Vavasour, cea care conduce pensiunea, am facut “hii!” si mi-am dus mina la gura Pe bune.

Am citit-o chiar pe nerasuflate, dintr-un foc, e genul meu, sau mai bine zis e atmosfera mea, nu stiu exact. Nu ma asteptam, o deschisesem de vreo 10 ori si de fiecare data m-am impotmolit la prima pagina, chiar la primul paragraf, de fapt: “Au plecat zeii in ziua acelei maree stranii. Toata dimineata, sub un cer laptos, apele din golf s-au umflat fara incetare, au crescut pina la o inaltime nemaiatinsa” etc. Parea solicitant. Pina la urma, totul e sa ai dispozitie pentru o poveste melancolica, scrisa batrineste, asa, cu eleganta si putina afectare. Sa prinzi un moment in care sa te lasi dus. N-are nimic excesiv. Romanul revine mereu cu picioarele pe pamint, ceea ce e usor dezamagitor pentru mine. Usor.

“Imaginile precise pe care mi le plasmuiam despre mine in rol de matur – instalat, sa spunem, intr-un costum din trei piese, in dungi subtiri, si palarie cu stil, din fetru, pe bancheta din spate a unui Humber Hawk, cu o patura pe genunchi – erau impregnate, imi dau seama, de acea eleganta etiolata, dezgustata de viata, de acea ezitare debila pe care o asociam, sau cel putin o asociez acum, cu o anume vreme dinaintea copilariei mele, acea antichitate recenta care trebuie sa fi fost, da, lumea interbelica. Asadar, ceea ce prevedeam pentru viitor nu era, de fapt, daca se poate vorbi de un fapt, decit o imagine a ceea ce nu putea fi decit un trecut imaginat.” (p. 92)

Mmm… seamana putin cu Mesagerul lui Hartley, dar mai rece. Batrinul care-si aminteste o drama careia i-a fost martor in copilarie, intr-o vacanta – desi aici rolul jucat de copil e mai neclar. Adult, Max si-a vazut visul cu ochii: a gasit femeia calma care sa-l ocroteasca si chiar sa-i asigure linistea financiara. Sotia moare dupa un an de chinuri prin spitale, dupa ce face citeva fotografii al caror calm contrasteaza evident cu subiectul groaznic. Si linistea dispare, calmul se tulbura, ies monstrii la suprafata, drama de demult reinvie, maturitatea traita la adapost nu mai functioneaza drept tampon. Max e iar copilul sarac visind la o autenticitate pe care n-o poate gasi in el, pentru ca e mediocru si lipsit de personalitate (o spune el, in pasaje foarte misto), si atunci incearca s-o obtina prin ascensiune sociala.

Cei de care se lipeste exista cu adevarat, spre deosebire de el. Numai moartea lor il face sa inteleaga cumva diferenta. Gemenii salbatici si perversi sint intr-un fel in care el nu este. Sotia care vede monstruozitati prin obiectivul aparatului este, si ea. El, ca si conducatoarea pensiunii demodate, e doar un martor al altora. Poate m-am gindit prea mult la Mesagerul? Posibil. Dar nu, totusi nu: la un moment dat isi aminteste cu cita stinjeneala primise la scoala lectia cu “nosce te ipsum” si sfaturile sotiei sa fie “el insusi”. Despre asta e vorba, cred, despre cum Max n-are cum si n-are de ce sa fie “el insusi”. Si, la urma urmei, nu numai Max – e un atac perfid la adresa sloganelor zilelor noastre. E ostentativ lipsit de vulgaritate! Ca totusi, e o carte din 2005. Ciudatel, sa incerci sa reinstalezi diferenta intre cei care sint autentici si cei care nu. Invers fata de romanul lui Ishiguro.

Foarte incitant, dar am impresia ca incep sa bat cimpii Miine o sa scriu despre o carte cu poze.