Terorism de cititoare

Asa mincat-a Zarathustra

Woody Allen, Anarhie pura, trad. Ruxandra Ana, Humanitas, 2008

Daca am numarat bine, ar fi a zecea carte a lui Woody Allen. Umoristica, bineinteles. Artisti (sau wanna-be), milionari, referinte culturale extrem de high (de la Kafka la Nietzsche), Manhattan-ul celor sofisticati, bogati si snobi. Care dispera cind copilul lor nu e acceptat la o gradinita de elita, mor din cauza conversatiei neintrerupte a dentistului, pierd averi cind filmele subventionate de ei n-au succes, liciteaza milioane pentru o trufa de un kil.

Unii fac scenarii in care Alma Mahler, “o bomba sexy”, “ii prinde asupra faptului pe Schiele si Klimt”. Povestea scenariului in care Furtwangler nu e invitat la un gratar la Rilke se termina cu urmatoarea concluzie: “exista o veche superstitie in teatru, care spune ca orice show in care Franz Kafka imprastie nisip pe scena si danseaza step e un risc prea mare.” La misto sint luati snobii care vor bani si vor sa-i faca intr-un mod cool. Care lucreaza pentru bani fara sa fie dispusi sa-si piarda prestigiul “artistic”.

Tot Viena e izvorul inspiratiei lor, cu psihanaliza si cu sfirsitul de secol. De asteptat de la Woody Allen, normal. E evreu pina-n pinzele albe. Un evreu din Manhattan. Holocaust e un cuvint folosit pentru dezastrele din teatru, pentru premierele ratate. Nimic nu ramine tragic in lumea asta, nimic nu-si pastreaza dimensiunile istorice, totul se reduce la o arta a ironiei care refuza cea mai mica urma de patetism si de… pina la urma, snobism. Doua snobisme care se anihileaza unul pe altul. Cel cool il desfiinteaza pe cel grav, cel grav zadarniceste sansele de succes al celui cool. Nu, gresesc. Nici vorba de “zadarniceala”. Woody Allen e un megastar. Care mie imi place foarte mult, apropo (la filme ma refer). Suna defazat? A trecut vremea aia? Ce e hot acum? Alde Palahniuk, alde Saw?

Parodiile sint misto. Si alea dupa reviste New Age (un tip invata sa leviteze, dar din pacate n-are rabdare sa se racordeze la niste frecvente superioare suficient timp cit sa invete sa se si dea jos – super!), si alea dupa Nietzsche, si alea dupa… textele de pe net (aici sint rugaciuni vindute pe e-bay, cred). Dupa Nietzsche (“Asa mincat-a Zarathustra”): “Nici un filozof nu s-a apropiat de rezolvarea conflictului dintre vina si greutate, pina cind Descartes a separat mintea de trup, astfel incit trupul se putea ghiftui, in timp ce mintea isi spunea ‘Cui ii pasa? Nu sint eu’.” N-o fi mare realizare artistico-literara textul asta, dar pe mine m-a facut sa rid! Si cred ca ar fi cazul sa devin carteziana! Tare mi-ar placea sa-mi spun ca nu sint eu aia care baga Nirvana la miezul noptii, dupa o zi de salate! (Pentru anorexici si aia care sufera de anhedonie: ma refer la inghetata Nirvana, normal.)

Mai e o bona care scrie un roman despre familia pentru care lucreaza – ii spurca de nu se vad. Un scriitor care vrea sa fie Proust 2 si face “fictionalizare”, adica scrie un roman dupa un film (un roman existential dupa o comedie burlesca). O declaratie a lui Mickey Mouse despre amorurile suspecte dintre diverse vedete, de exemplu intre Donald Duck si Nicole Kidman. In fine, you get the picture. Nu te tavalesti de ris, nu e ceva care “nu trebuie ratat sub nici o forma” – dar e totusi Woody Allen. Mie imi place.

P.S. As vrea si la noi, repet, unu-doi scriitori buni, nu neaparat fenomenali, care sa poata efectua literatura cu personaje oameni bogati si trendy. Si sa le iasa! Caci de saraci si proteste sociale… ma puteti ierta daca va spun ca… err… mi s-a cam luat?