Ce gust are maniocul?
Chinua Achebe, O lume se destrama, trad. Angela Dupleschi, Univers (“Cotidianul”), 2008
La inceput “omul alb” e doar un zvon, o poveste greu de crezut. Nimeni din cele noua sate n-a vazut asa ciudatenie. Lucrurile se petrec firesc, ca intotdeauna. Gemenii sint aruncati la nastere, spiritele rudelor disparute apar din coliba sacra la sarbatori, purtind masti inspaimintatoare, din cind in cind cite un barbat isi bate prea tare una dintre neveste, unii tineri distrug palmierii cind extrag vin, dar doar din lipsa de experienta, razboaiele cu alte sate se incheie cu adolescenti platiti drept recompensa, toata lumea vrea sa aiba cit mai multe igname si cit mai multi copii.
Barbatii au nume ca Okonkwo, Unoka, Okoye, Nwoye, Ofoedu, Ogbuefi, iar femeile Ojiugo, Ekwefi, Ezinma, Obiageli, Nkechi, Chielo. Se maninca tocana de igname si pasta de igname (foo-foo), supa de frunze amare, supa de seminte de pepene, manioc, peste afumat, carne de capra, iar la ocazii, de exemplu la primirea musafirilor, nuci de cocos sau cola. Se bea vin de palmier. Un barbat isi ia mai multe sotii si fiecare are coliba ei in care traieste impreuna cu copiii. Sotiile se ajuta intre ele cu destula bunavointa, iar cind una ia bataie celelalte nu se bucura deloc, chiar il roaga pe sot, de la o distanta respectuoasa, sa inceteze. Daca totusi sotul nu inceteaza la timp, batuta se poate intoarce la fratii ei, care o apara. Iar sefii cei mari ii recomanda batausului s-o lase mai moale si sa plateasca dac-o vrea inapoi. La o adica, femeia poate sa-si paraseasca definitiv sotul si sa-si aleaga altul. Nu e chiar asa de nasol sa fii femeie in Umuofia, pina la urma (avantaj: sotul doarme separat si nu tre’ sa-i auzi sforaitul, plus ca ii mai gatesc si celelalte femei din ograda, nu te solicita asa de tare 
). Adevarata problema e cind nasti zece copii si nu supravietuieste decit unul, si ala bolnavicios.
Abia pe la jumatatea cartii, cind ai inteles cit de cit cam cum arata lumea aceea, apar albii. Misionari crestini, guvernator crestin – negrii nu par sa inteleaga la inceput ca albii au puterea, pentru ei sint niste caraghiosi, cu o religie absurda, care s-au hotarit sa le fie vecini. Pina la urma inteleg, dupa ce sint bagati la puscarie, umiliti samd. Mai degraba decit biserica ii intereseaza magazinele si slujbele de functionari pe care le pot obtine dupa doar citeva luni de scoala. Pentru titlurile lor stravechi, trepte ierarhice in societate, trebuiau sa faca eforturi mult mai mari.
E captivant si, intr-un fel, mai interesant decit un roman despre drogati americani sau depresivi francezi sau saraci romani. Pentru mine. Dar… ma asteptam la ceva mai implicat, mai putin impartial, mai de partea negrilor. La ceva plin de resentimente, ura, zbucium, exagerari, imprecatii. Nigerianul Achebe e scriitor pe bune (prima data cind aproape imi pare rau ca un roman e bine scris, amazing!). Si cartea a aparut in 1958, cred ca lumea aia se destramase de mult. Mi-as fi dorit sa ma faca sa ma implic si eu de o parte sau de alta, dar nu, e prea intelept. Sau nu stiu ce mi-as fi dorit, in orice caz ceva mai… emotional. Poate altfel ca stil? Okonkwo are prea multe in comun cu Ion (din Rebreanu)? – Nu, asta nu, nu sint timpita sa imping turismul literar chiar asa departe. Hm… cred ca voiam sa mi se faca parul maciuca, asa cum am patit la muzeul de pe quai Branly, vazind masti africane si auzind cintece de-ale lor. Deci: imi trebuie de fapt povesti nemuritoare, folclor. Mi-e cam jena, da’ recunosc, ce sa fac? My mistake.
Am vazut odata la tv ceva despre conflictele dintre un sat-rezervatie de masai si o rezervatie de animale din apropiere. Nu mai stiu detalii. Ideea era ca masaii vinau animale protejate, la fel ca pe vremuri, cind nu le proteja nimeni. Ce aperi mai degraba? Ultimele exemplare dintr-un trib sau ultimele exemplare dintr-o specie de animale pe cale de disparitie? Asta dilema, nu? In capul meu nu era nici o dilema, de fapt, imaginile mi se pareau clare. Masaii purtau tricouri pe care scria Coca Cola sau ceva de genul asta. Si oricum, erau vaccinati. Ciudati nu erau ei, ciudati erau albii care se agitau cu aparate foto si intentii bune. Ca doar intentie buna e sa salvezi oameni exotici si animale exotice – face bine si turismului, nu numai biodiversitatii. Of.
Oare de ce sint oamenii, in general, atit de deprimanti? Acum as vrea o poveste in care Binele sa invinga Raul. Si sa existe fuoarte clar Binele, de o parte, si Raul, de partea cealalta. Un moment de slabiciune. Mai bine imi iau o bere. Sau o inghetata. Sau ma uit la un film. Ce e insuportabil e ca mi s-a facut pofta de niste manioc – n-am mincat niciodata si m-a apucat asa, o curiozitate rusinoasa. O fi existind vreun restaurant in Bucuresti care sa serveasca asa ceva?
Ah, na ca cica Achebe acum prof in statul New York, e coleg cu Norman Manea. Doamne ce naiva pot sa fiu!
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
17 iulie 2008 la 3:54 pm
Mdah, Norman Manea mi se pare ca preda la Bard, e ceva.
Intentionez sa citesc si eu cartea cand s-o putea, desi din ce povestesti tu aici ma indoiesc ca o sa ma incante foarte tare. Vara asta am in plan The Famished Road a lui Ben Okri, asta ar fi primul meu contact cu africanii.
17 iulie 2008 la 3:58 pm
@ meropi – sa stii ca merita, chiar daca n-o sa mori de incintare
17 iulie 2008 la 4:05 pm
e o carte frumoasa, dar departe de reclama facuta. prea putin pt un posibil nobelizat.
n-ar trebui sa vorbesc tocmai eu despre nobelizati, ca-i evit cu mare grija.
17 iulie 2008 la 4:12 pm
@ white noise – mda. dar eu n-am nimic impotriva sa ia nobelul. e suficient de buna. oricum premiile strict pe valoare literara n-au cum sa nimereasca la fix. mi se pare ok sa mai scoata la lumina si o carte care are valoare din alt pdv. sau macar sa aiba premiul un efect de stimulare (si a cititorilor sa se intereseze de africa, si a africanilor sa se intereseze de literatura)
17 iulie 2008 la 4:32 pm
Mie mi se pare in regula ca a descris totul fara a fi partinitor, cred ca in asta consta frumusetea cartii, sa te lase pe tine sa te gandesti, mai ales ca descoperi atatea…
17 iulie 2008 la 5:12 pm
@luciat – pai sa ia Nobelul, mai ales ca l-am citit deja
17 iulie 2008 la 6:16 pm
Nu prea stiu daca e sau nu de Nobel – who am I to judge
– dar, cum zice si Dragos, daca ar fi fost de partea Africii e posibil sa fi devenit vehement sau acuzator. Asa, te lasa sa iti cauti o pozitie, iti intredeschide o usa – daca vrei sa intri mai departe depinde de tine. Pe mine m’a surprins cat de mult mi’a placut…
17 iulie 2008 la 7:03 pm
Imi pare rau
In general iti impartasesc parerile in materie de literatura dar mie nu mi-a placut cartea asta ! Pur si simplu nu e de acolo , nu e autentica . Pare ca e scrisa de cineva care a citit despre acel trib in carti 
Inca prefer cartile despre drogati americani si depresivi francezi 
Sorry
17 iulie 2008 la 8:58 pm
Eu am o prietena africana, Norka, care gateste chestii din alea de care zici in primul paragraf…citeodata imi fac curaj si gust si eu un pic. Numai un pic. Si uneori se indupleca si imi poveste amintiri si povesti din satul in care a copilarit ea (unele de-a dreptul abracadabrante). Tin minte ca m-am mirat foarte tare cind a zis ca parintii ei nu stiu cind le sint zilele de nastere fiindca nu au acte de nastere. Dar fata e desteapta si nu e o inapoiata, doar ca devine foarte exotica cind isi aminteste din copilarie.
17 iulie 2008 la 11:09 pm
Eu sper sa reusesc sa ajung in Africa si sa scriu propria mea pagina de jurnal african. Pana atunci insa orice descoperire de genul acesta e importanta.
17 iulie 2008 la 11:13 pm
Imi aduc aminte o fotografie : un vultur care astepta sa moara un copil somalez.A fost premiata acum cativa ani.Daca as fi cinica as intreba:o fi murit de-atunci?Impactul Africii mi se pare imediat si pe termen scurt. Pictural. Altfel n-o sa inteleg niciodata triburile babembe,bakuba sau balubo.Dar tigrul,leul,pantera(din subterana).Si apoi Africa inseamna Egiptul.
17 iulie 2008 la 11:30 pm
@milena: Uite fotografia: http://iusbpreface.files.wordpress.com/2007/04/kevin_carter.jpg
Eu recent am aflat de ea, de povestea ei si de povestea fotografului (care s’a sinucis la 30 de ani http://en.wikipedia.org/wiki/Kevin_Carter ) si, desi primul impuls e sa te intrebi “cum a putut fotografia asa ceva? cum poti sa profiti asa de suferinta?”, in acelasi timp tb sa realizezi ca, in the long run, nu ar fi putut sa “make a difference”, nici macar pentru copilul ala.
Si cred ca asta e, generalizand, ceea ce stim cu totii despre Africa: vedem fotografii inspaimantatoare, sau cititm reportaje, dar, individual, nu putem face mai mult decat sa luam la cunostinta.
A, si, comparand cu francezii depresivi si drogatii americani – Africa e mai interesanta, cel putin pentru ca e inca necunoscuta. Povestile cu exploratori sunt la fel de fascinante ca acum 200 de ani, si cred ca Africa va deveni din ce in ce mai prezenta in literatura „mainstream”. Faptul ca noi nu prea intelegem obiceiurile (sau ca avem tendinta sa le catalogam ca “barbare”) nu face decat sa creasca interesul pentru ceea ce este inca e atat de divers, de misterios si deloc “europenizat”. Eu cel putin asa sper
18 iulie 2008 la 1:10 pm
@ dragos c – n-am zis ca nu e in regula, doar ca voiam eu altceva, din motive nu foarte cuser. vorbeam despre reactiile mele
@ ameer – pai da, tocmai, eu voiam ceva vehement si acuzator, sau emotional, sau… altfel, na, asa parca e prea corect
@ vlad – dar de ce sa-ti para rau? n-avem cum sa ne placa aceleasi carti intotdeauna
oricum, presupun ca este, totusi, autentic – doar achebe e de-acolo. da’ cine stie?
@ anca c – da’ de ce gusti doar un pic? eu as gusta din toate, moarta de curiozitate. bine, mai greu lacuste prajite, dar macar o data tot as incerca. la chestii vegetale sau din carne de capra ori peste n-as avea nici o emotie
@ ligia – bafta! uite aici un blog al unei romance despre kenya
http://hiperbol.weblog.ro/
@ milena – cred ca a murit de mult copilul ala. dar cred ca mai sint multe alte lucruri interesante de aflat despre africa, in afara de foamete si razboaie.
@ ameer – scuze, a intrat la moderare comentariul tau pt ca avea linkuri – protectie anti-spam, ca din pacate sint multe spamuri
18 iulie 2008 la 3:51 pm
Pai carne de capra am incercat numai odata dar cum era facuta cu un sos verde-maroniu din nu stiu ce ierburi parca (oare nu ala era manioc, habar nu am…mi-a zis ea atunci dar nu mai stiu…) era prea exotic pentru mine.
In schimb face Norka niste peste Tilapia asa de bun, cu banane prajite(nu din alea obisnuite, dulci, ci din alea de gatit …”des plantains”, cum le zice)… iami iami…chapeau bas!…bananele alea le face ca niste cartofi pai doar ca taiate in rondele si, dupa parerea mea, parca ies si mai bune decit cartofii pai (si eu sint o fana a cartofilor pai!), caci se caramelizeaza un pic cind se prajesc in ulei si sint foaaarte gustoase.
18 iulie 2008 la 4:05 pm
@ anca c – ma omori! imi lasa gura apa! vreau si euuuuuuuuuuuuu banane prajite si n-am mincat niciodata! si cind te gindesti ca iar ma chinuiesc sa tin un regim! auuuuu
eu am mincat odata, in grecia, supa de capra si dupe aceea friptura de miel
)))))) cam ticaloasa, da’ asa o pofta mi-era…
18 iulie 2008 la 4:30 pm
Da…plantanele prajite imi plac si mie la nebunie…si gasesti in multe locuri prin Toronto ….asa ca Luciat…hai in Toronto!!
29 decembrie 2008 la 3:46 pm
[...] Obudu, Baterik, Ogrude, Obudra). Sa nu ma bucur de africanismele pe care le tineam minte si de la Chinua Achebe. Sa nu ramin cu gura cascata chiar de la al doilea paragraf, la chestia asta: “Am visat mult [...]