Terorism de cititoare

Resurse umane

Silviu Gherman, Scurta si plictisitoarea viata a lui Kjus, Polirom, 2005

Mi-a placut, clar. Nu ma asteptam deloc – dati o tura pe situl lui, daca vreti sa vedeti de ce Am zero incredere intr-un autor care a facut actorie, a aparut in reclame (pacat ca nu ma uit la tv, nu-mi dau seama daca oi fi vazut vreo reclama cu el), si-a facut nu stiu ce formatie de muzica si isi pune poze de-alea pe site. Nu stiu daca e bine spus ca n-am incredere, mai simplu ar fi ca n-am chef sa citesc carti scrise de tipi si tipe prea cool. Oamenilor prea cool le scapa o gramada de subtilitati si se arunca in cap dupa o gramada de prostii. M-am resemnat s-o citesc, pina la urma, din cauza lui Dan Sociu, care spune intr-un interviu ca nu Urbancolia e “romanul autorilor generatiei”, ci Cele mai frumoase creiere, al lui Gherman. Bon, n-am romanul, am citit cartea de povestiri (o aveam, luata la reducere, cred – in orice caz pe situl Polirom a ajuns la 4 lei).

Prima povestire, cea din care e fragmentul de pe site, e cea mai naspa din toata cartea. Se cheama “Erotic sexualic” – nici nu pun link la fragment, nu merita. Un tip se pregateste de o intilnire cu o tipa si viseaza sa faca sex cu ea in toate felurile. Pretext de bifat lista obligatorie de cuvinte, va imaginati voi. Boring. Ultima povestire e cea mai misto. N-am rabdare sa verific, dar impresia mea e ca textele sint aranjate in ordine crescatoare dpdv literar. Imi pare rau ca nu pot sa spun despre ce e vorba in ultima povestire, ca v-ar strica placerea dupa aia, dar macar atita: e foarte foarte misto. Se cheama “Platon”

Gherman face oarecum parte din familia lui Alex Tocilescu. Umor, cinism, flegma, bancuri seci, colocvialitate. Dozeaza perfect colocvialitatea atunci cind nu munceste din greu sa se ridice la inaltime dpdv erotic sexualic – la capitolul asta Tocilescu se descurca minunat, gratios si fara efort, in timp ce Gherman da impresia ca au curs apele de pe el. Un exemplu, ca nu pot sa ma abtin: “De futut nu prea se futea mestesugit; mintea ii mergea in directia asta urmind niste jaloane bine stabilite, bine infipte si bine conservate in creierul ei.”

Are un text intitulat “Resurse umane”. Da, multe povestiri se bazeaza pe resursele umane, pe diverse personaje bine facute (pina si tipa care “nu prea se futea mestesugit” e OK, o recunosti rapid ). “Indiana” e cu un chelner la un fast-food, cu creierul spalat de cultura organizationala sau cum se cheama chestia aia, si cu mama lui, o gospodina modesta – si asta e foarte misto, daca nu de-a binelea excelenta. Vezi un omulet care cind e, cind nu e – ca un bec intermitent; cind e chelner reuseste sa existe, in afara programului nu mai ramine nimic din el, devine o carcasa goala, ceva inspaimintator. E cea mai scary povestire, mai tare decit “Rosu peste tot”, unde o femeie naste intr-un hambar, o pisica ii fura bebelusul, il ascunde intr-o teava de tun (parca tun era), soldatii trag si distrug hambarul cu proiectilul astfel modificat (da’ e distractiv!).

Dupa ce am scapat de textul erotic sexualic obligatoriu din deschidere, am citit ca pe apa, cu din ce in ce mai multa placere. N-ai cum sa te plictisesti, mi se pare exclus. Are si SF pe ici pe colo (cam banal, dar merge), are texte fantastice, are scene de Grozavesti, are bancuri (preferatul meu e “Politica sexuala”, numai ca as fi preferat sa se termine cu “Femeia vota.” – si sa aiba alt titlu, ca asa e prea evident), are divagatii haioase, mici lucrusoare amuzante. In “Ahile” tot anunta ca vrea sa spuna de ce l-a enervat unu’, Hector, si ca pentru asta o sa povesteasca trei episoade semnificative, “legate de muzeul Antipa, de Cismigiu si de arestarea lui Carmen” – chiar povesteste episodul cu Antipa, dupa care: “O sa sar peste Cismigiu“.

In prefata, Liviu Antonesei spune: “Cam toate textele sint la acelasi nivel, remarcabil, dar cartea este oarecum compozita.” Si adauga ca ar vrea sa citeasca un roman realist despre tranzitie, ca autorul are toate datele sa reuseasca asa ceva. Nici vorba sa fie textele la acelasi nivel, dar cartea este intr-adevar compozita. Nu ma refer la teme, ci la tonul oscilant, ezitant, nehotarit – pentru comparatie tot pe Alex Tocilescu il aleg, el stie mult mai bine ce vrea sa faca, incotro si cum sa-si duca povestirile. Iar un roman realist despre tranzitie nu, multumesc, n-as prea vrea. Nu stiu despre ce e vorba in Cele mai frumoase creiere, dar o sa-l citesc, dintr-un singur motiv: sint sigura ca nu e plicticos.

P.S.  Adaugat blogul autorului la “Scriitori romani pe net”, pe bara de sus.