Terorism de cititoare

Pensiune, cabaret, sanatoriu

Christopher Isherwood, Adio, Berlin, trad. Ileana Raus, Humanitas, 2006

E un roman din specia “scene din viata…” – aici scene din Berlin, ’30-’33. Un englez e martorul. Are scrisori de recomandare, frecventeaza cafenele, da meditatii de engleza si locuieste in pensiuni, deci cunoaste oameni din toate straturile sociale, de toate orientarile politice. El face vizitele, mai degraba decit sa primeasca musafiri. Sase capitole sint suficiente pentru radiografia respectiva. Cu dialoguri, cu personaje bine facute, cu tot ce trebuie, functioneaza foarte bine. Citit fara probleme, dar nu dat pe spate. E prea evident ce vrea sa faca, prea focusat, prea aproape de reportaj – pentru gustul meu, nu altfel.

Pensiunea domnisoarei Schroeder, o cucoana caraghioasa care voteaza dupa cum bate vintul (ajunge in final pro-nazista din conformism). Printre chiriasi o prostituata si o cintareata de yodlere, nazista din convingere. Citiva barbati cu simpatii comuniste. Diverse tensiuni derizorii – amuzant. O eleva dintr-o familie buna, superficiala si aeriana. De aici incepe.

Sally Bowles – un personaj care are destule in comun cu Holly Golightly a lui Capote, numai ca mai putin suav. Mai cu sarcasm tratata, Sally e si mai reusita – parerea mea, ca m-a enervat Holly de nu pot sa spun. Tonul variaza de la simpatic la grotesc. Obositoare partea simpatica, misto partea grotesca, mai ales in povestea cu logodnicul de meserie care o trage pe sfoara si la final se dovedeste ca era un pusti prapadit, de 16 ani. Asta a fost al doilea capitol.

Un intelectual defect, bogat si in deriva, indragostit de un tinar proletar vulgar – al treilea. Misto.

Martorul are probleme financiare si se muta in gazda la familia proletarului vulgar. Cum traiesc saracii. Mama, bolnava de TBC, ajunge la sanatoriu – fantastica scena! Preferata mea din toata cartea, cu femeile alea disperate si tona de grotesc agatat de vietile lor. Super! Al patrulea capitol. (Nu ma inteleg. Romanului i se face reclama, pe coperta 4: “Berlinul interbelic: un oras decadent plin de cabarete si cafenele, un oras grotesc, populat de ‘pasari de noapte’, un oras al magnatilor si al lumii interlope”. De ce prefer eu tocmai o scena cu saraci intr-un sanatoriu si nu o scena cu bogati intr-un cabaret? Is it me?)

Urmeaza capitolul cu evrei. O familie de comercianti instariti si educati. Fiica, Natalia, excesiv de bine crescuta si pudibonda, e pusa fata in fata cu Sally, cu aerele ei de demimondena demicinica si demipenibila. Tinarul Bernhard e un intelectual care traieste facindu-si datoria in supermagazinul familiei. E un spirit liber obsedat de disciplina, genul de erou specialist in auto-mortificare. Patru rinduri de usi il apara de lumea exterioara. Nu poate fi comunist: “Ma tem ca intotdeauna am fost, prin insasi constitutia mea, un om incapabil sa se ridice pe culmea necesara a entuziasmului.” Cred ca e figura cea mai luminoasa, ca sa zic asa – si stiti ce patesc cei buni, nu?

Ne intoarcem in pensiunea doamnisoarei Schroeder si avem parte de confruntarea finala comunism-nazism. Isherwood aproape ca se ridica aici pe culmea necesara a entuziasmului. “Insa adevaratii stapini ai Berlinului nu sint nici politia, nici armata, si in nici un caz nazistii. Adevaratii stapini ai Berlinului sint muncitorii [...] Cineva a dat tonul Internationalei si, intr-o clipa, toata lumea i s-a alaturat”. E 1933 si nu se mai poate trai in Berlin, martorul se retrage (il cheama ca pe autor, Christopher Isherwood). Stim ce s-a intimplat dupa aceea.

Dupa roman s-a facut filmul Cabaret, in 1973. Oscar, BAFTA, Globul de Aur. Nu l-am vazut,  cica e mai spectaculos decit romanul. Mie mi-ar fi placut un film care sa se cheme Sanatoriul. Ma cam enerveaza cinema-ul, in general. Industria asta, felul in care scot “ei” chestiile spectaculoase din carti. Stiu ca n-am dreptate in absolut, e enervarea mea personala. Prefer literatura de departe. De departe.