Terorism de cititoare

Chevillard 2

Eric Chevillard, Au plafond, Minuit, 1997

Italo Calvino si-a suit baronul in copaci si nu l-a mai dat jos de acolo. Chevillard isi pune personajul sa umble cu un scaun rasturnat pe cap pina cind lucrurile intra in normal, pe tavan. Logic, daca traiesti pe tavan nu mai e nevoie de un scaun rasturnat, nu? Doar cind traiesti la sol, ca toti fraierii, trebuie sa compensezi cu ceva, sa te instalezi sus intr-un fel sau altul. Ca asta iti aduce probleme din partea celor care stau invers, cu fundul pe scaun, e de inteles.

Marginalizarea. Aici e o intreaga nebunie. Eu cred ca pasajele despre “dreptul la diferenta” sint parodii si inca unele foarte muscatoare. Totul e cu dublu sens. Poti sa spui, da, ca omul cu scaun pe cap pledeaza pentru chestii politic corecte, dar la fel de bine poti sa spui ca misto-ul la adresa corectitudinii asteia e crunt. Alte pledoarii dublate de mistouri: la adresa ecologiei (un personaj fura pubelele din fata caselor ca sa-i determine pe locuitori sa nu mai consume atitea prostii – rezultatul e un consum si mai mare; o tipa poarta doar blanuri sintetice, de mila animalelor, dar “victime ale unui macel teribil, silentios, populatii intregi de animale virtuale sint decimate in fiecare an fara ca nimeni sa protesteze, iar cadavrele lor descompuse putrezesc in visele noastre, ne polueaza imaginatiile”), la adresa artei (Kolski, artistul care se atirna intr-un cirlig ca sa-i vina tot singele in cap, respectiv inspiratia, ajunge la extinderea domeniului artei prin duhoare, vrea sa creeze adevaratul miros al omului – si pentru asta nu se spala niciodata) etc. Un “burghez” obtuz tine discursuri in fata sotiei, ii expune solutiile lui pentru iesirea societatii din marasm – “la fel spun crapii din mlastini care ar crapa de sete in apa limpede”.

Si personajele secundare sint foarte misto, unul dintre ele, cel putin, e demential. O tipa care nu vrea sa-si  nasca nici unul dintre copii prematur. Ii tine la ea in burta ani de zile, sa mai creasca. Le spune povesti, le trimite jucarii (bineinteles, le inghite ). Povestile sint adorabile, printre ele e una in care un pictor ratat creeaza rasaritul – toata natura miroase a terebentina, din pasari se scurge cite un strop de vopsea, spre groaza pictorului de succes, cind intelege. Si nu, nu vreau sa spun ap-so-lut nimic despre simulacre si alte alea, dimpotriva, prefer sa-mi aduc aminte de una dintre povestirile chinezesti ale lui Darvasi, in care suprema realizare a unui artist era sa picteze picaturile de ploaie pe masura ce cadeau din cer.

Ca in multe alte romane care imi plac mie, aici e o capcana din care personajul principal incearca sa iasa. Are dusmani si ajutoare. Printre dusmani sint jandarmii si burghezii, printre ajutoare sint pictorul imputit si gravida povestitoare. La mijloc se afla Meline, femeia iubita, care ii ajuta pe toti, dar nu poate sa urce si ea pe tavan. Nu poate. Iar capcana ramine inchisa, fireste, cei sapte devianti ajung prizonieri pe tavan, la fel sau poate mai limitati decit pe sol. Asa trebuie sa se termine toate cartile despre evadare, asa se termina toate povestile, asa e viata.

Inainte de a locui sus, in spatiul alb pe care-l impart doar cu paianjenii si mustele, omul cu scaun pe cap, artistul, gravida si ceilalti locuiau pe santierul parasit al unei biblioteci enorme. “Dupa doua luni, cind muncitorii curatasera locul si abia venisera echipele angajate pentru lucrarile mari, constructia bibliotecii a fost intrerupta la ordinul fortelor publice si, simultan, presupun eu, sper eu, toate lucrarile de scriere in curs – caci, in aceste conditii, ce sa mai faci cu operele nou aparute, unde sa le aranjezi, sa le clasezi, sa le cataloghezi si apoi sa ti se rupa de ele, unde sa le stochezi, cum sa te debarasezi de ele? Doar daca nu cumva o neasteptata si generala demisie a tuturor scriitorilor – la ce bun sa scrii, in fond? – o fi fost motivul pentru care santierul a fost inchis.” (am tradus si eu rapid, la minima rezistenta)

Are 150 de pagini. Printre altele, o istorie a scaunelor, care uneori se cambreaza si-i rastoarna pe cei care le oprima. Pe oamenii care se tin de scaunele lor.

Sa nu uit: Eric Chevillard are un blog. Si un articol care mi-a placut foarte mult: “Le non-candidat“.