Terorism de cititoare

Apatia

Jean Echenoz, Lac, trad Radu Toma, Babel, 1992

Niste spioni se intilnesc in parcarea unui abator (un fel de abator, o hala imensa de prelucrare a carnii, sau de transare, in mijlocul unei zone industriale in afara orasului), in fata unei capele-monument si intr-un cimitir (inconjurat de ateliere). Tipul care pazea capela devine apoi sofer si supravegheaza intrarea in abator: “la urma urmei, ca si inainte, Fernandez supraveghea oseminte.”

Franck Chopin e cercetator stiintific, se ocupa de muste in viata civila. Carora, in viata de spion, le implanteaza microfoane. Nu stim de ce se numeste Franck Chopin (mi-a scapat mie? nu cred).

Un alt spion supravegheaza hotelul exclusivist de pe marginea lacului din titlu, deghizat in pictor. De fapt, e pictor. Numai ca n-are incredere in el, de aia refuza sa-si expuna lucrarile. Intr-o zi picteaza fatada hotelului – la un moment dat deschide pe pinza un geam, in cadrul caruia apare cineva: “dupa care din trei noi tuse geamul se inchise, fatada isi recapata calmul de acuarela si nici usturoi n-am mincat nici gura nu-mi miroase”.

Un organist (e vorba, presupun, de o orga electronica, intr-un restaurant) isi tot pierde o lentila de contact, o cauta intre clapele negre, scuipa pe ea si si-o lipeste repede la loc pe ochi.

Chopin pindeste un cuplu in restaurant. Cum femeia sta cu spatele la el, e nevoit sa iasa si sa-i arunce o privire de afara, pe geam. Ploua, apa siroieste pe fata lui, iar el o recunoaste pe Suzy: “ce mai e si povestea asta si-n primul rind de ce naiba s-a-mbracat cu galbenul asta imposibil, ce naiba o fi trucu’ asta galben pe care nu l-am vazut niciodata.”

Un tip e obsedat sa afle unde a disparut barbatul femeii vietii lui.

Oricum, “te plictisesti chiar si de spionaj, foarte repede. Aceasta pentru ca meseria asta e plina de timpi morti”. Chiar asa, ce fac spionii in timp ce asculta microfoanele implantate cind subiectul lor citeste si se aud doar fosnetele hirtiei?

Suzy se plictiseste la un moment dat si merge sa manince, singura, intr-un restaurant pe aeroport, privind avioanele care decoleaza

Hopperita A asculta, a privi. Pe un traseu care duce de la eroi morti intr-un mare razboi (ma rog, de la osemintele lor) la cranii de vita sparte si aruncate in containere. Am uitat, spargatorul de cranii de vita e din Mali. Intr-un autobuz in care Vito a urcat ca sa complice traseul in caz ca e urmarit, urca doi studenti camerunezi. La o petrecere participa, printre altii, “trei specialisti in publicitate, doi radiologi de la Douai, un profesor de cultura generala de la Belle-Arte si vreo doi-trei studenti camerunezi.” Am asteptat mereu, cu incordare, sa vad ce-a apucat-o pe Suzy sa poarte galben seara, sa mai apara studentii camerunezi, sa faca si organistul ceva. Nu. Asta a fost. M-am bucurat mult, mult, mult. Uite-asa se pun in valoare o bluza galbena, o lentila de contact, niste studenti camerunezi.

Daca stai si citesti chestii despre Echenoz (prefata, doua-trei articole, capitolul despre minimalism de la Alexandru Matei – in curind o sa incetez cu cartea asta, doar putina rabdare sa mai aveti ), te poate apuca apatia, indiferenta. Ca despre asta e vorba, spun cei care scriu despre el. Despre apatie, in mare. Pe de alta parte, daca citesti cartile lui, te apuca entuziasmul si te furnica tot felul de amanunte – “ma”, adica, “apuca”. Pentru ca nu-mi pasa deloc daca oamenii fac chestii eroice sau deprimante, daca agonizeaza sau triumfa, daca imi spun sau imi arata adevaruri crude, mie de altceva imi pasa: sa nu fie prosti. Ca abia atunci ma apuca pe mine apatia, cind sint inconjurata de prosti. Cu cit sint ei mai vioi (eventual agresivi), cu atit devin eu mai apatica. Or fi prosti si oamenii din cartile lui Echenoz, dar prostiile lor nu-l intereseaza – nici pe mine.

A, da, seamana cu un roman de spionaj. In care un pistol e foarte important, pentru ca e o piesa rara si trebuie umblat cu grija cu el, sa nu se strice.

(Urmeaza inca doua Echenoz-uri.)