Terorism de cititoare

Jonctiuni

Jean Echenoz, Nous trois, Minuit, 1992

A venit rindul SF-ului, dupa spionajul din Lac, in ordinea in care au fost scrise. In ordinea in care am citit eu, si dupa aventura in gheturile Nordului din Je m’en vais. Vazut pe net ca autorul a vrut sa faca “un roman despre informatie”, despre efectul de aplatizare produs de prea multe informatii, despre supra-mediatizare, care face ca totul sa sune egal, tragedia ca si derizoriul.

Cred ca i-a iesit si un roman al jonctiunilor. Sateliti in cosmos, personaje si numele lor. Vehicule care transporta de ici colo fragmente care trebuie sa se intilneasca. Balet in spatiu, silentios. Jonctiuni transmise prin tv sau printr-un roman. Unul dintre cei trei din titlu surprinde cu o camera ascunsa partida de sex a celorlalti doi, in conditii de imponderabilitate, pe orbita. Cosmonautii folosesc geluri euforizante inainte sa le faca din mina telespectatorilor sublunari. La plecare, citiva ziaristi locali ii fotografiaza. DeMilo si “eu” care povesteste se unifica la pagina 156. Lucie, Mercedes si doctorul Blanche recompun aceeasi femeie la pagina 166.

Culorile. Je m’en vais e alb, foarte alb chiar, ca zapada. Lac e galben, ca bluza lui Suzy. Nous trois e tricolor – serios, e tricolor, la pag. 18 e un accident pe autostrada: raniti plini de singe si bluze de infirmiere sub cerul albastru, pe de o parte; ambulante albe, masini de pompieri rosii si furgonete de jandarmi albastre, pe de alta parte.

Vehiculele. In Je m’en vais e o corabie prinsa in gheturi, in Lac e o ambulanta condusa cu girofarul aprins, in Nous trois sint un lift, o parasuta, o racheta.

Informatiile. Aici intii e radioul, de la care Mercedes si Meyer afla amanunte despre cutremurul care a devastat Marsilia. Pe urma sint ziaristii care fac fotografii inainte de lansarea rachetei. Pe urma e televiziunea, care transmite imaginile lor de pe orbita. Pe urma e o camera de bord ramasa deschisa din neglijenta. Sa nu uit de reproducerea din apartamentul lui Meyer, autoportretul unei artiste intr-un rol, imagine care lui Meyer ii aminteste o alta femeie. Tipul din Je m’en vais e proprietarul unei galerii de arta. Iar cel din Lac monteaza microfoane pe muste.

Altfel, in Nous trois e vorba despre distrugerea Marsiliei si despre o calatorie pe orbita. Pe linga aceste evenimente majore, mai e accidentul de pe autostrada si o aterizare cu parasuta pe o plantatie de trandafiri (“o placere pentru toti [...] mai putin pentru firma de asigurari”).

Efectul, pentru mine, e aproape hipnotic. Nu-mi vine sa cred, dar intr-adevar am dat de un scriitor care s-ar putea sa-mi devina un mare reper, nici nu pot sa explic de ce. Si mi se pare inutil sa repet chestii destepte pe care le-am mai citit despre cartile lui.

Am mai citit Inalte si blonde (in romaneste), despre care o sa postez zilele astea, dar acum trebuie sa dau un citat, atit: “Poti sa-ti imaginezi somnul sub mai multe forme. Esarfa cenusie, ecran de fum, sonata. Zbor planat al unei mari pasari albe, poarta verde intredeschisa. Cimpii. Dar si ca pe un nod de matase, gaz asfixiant, clarinet de bas. Insecta aplecata asupra scurtei ei vieti, ultim aviz inainte de sechestru. Zid de aparare. Este o chestiune de stil, tine de modul in care fiecare doarme sau nu, de visele care il lovesc sau care il ocolesc.”

(Mai de mult, imi imaginam moartea asa: intr-un deltaplan care se prabuseste in mare, pe intuneric. Si am visat odata ca masina pe care o conduceam a luat foc, am reusit sa ies, am inceput sa planez deasupra unui cimp pe care, la trecerea mea, explodau flori albe, si atunci am stiut ca am murit. Echenoz nu e chiar asa de amuzant, pina la urma, daca ma face sa planez asa, aiurea E ciudat, de obicei mi se intimpla in caz de coliziuni cu unele poezii, nu cu romane parodice postmoderne. Ma rog, cica intertextul, de data asta, e Apocalipsa.)