Demascarea
Sophie Kinsella, Goana dupa cumparaturi la New York, trad. Vali Florescu, Polirom, 2005
(fragment)
Becky are un job la tv: o rubrica de sfaturi financiare la o emisiune de dimineata. E foarte buna, ii lamureste pe toti, ii cucereste cu naturaletea ei. Are un rating foarte bun. Bineinteles, in paralel cheltuieste ca apucata, cumpara toate prostiile si nu urmeaza nici unul din sfaturile minunate pe care le da altora la tv. Dragut e ca de fapt ea nu vorbeste despre bani, ci despre oameni.
O tipa de vreo 50 de ani e presata de sot sa se pensioneze mai devreme, ca sa stea cu el acasa – Becky ii spune ca poate, ca schemele ei de economii si de investitii ii permit sa se lase de munca, dar ca nu asta e problema. Nu e vorba nici despre bani si nici despre serviciu, de fapt, ci despre timp, despre placere, despre viata. Cum iti cheltuiesti timpul ca sa ai o viata placuta? Tipa de 50 de ani e foarte multumita cu serviciul ei, cu colegii, cu situatia de angajata – si ce daca are bani sa se retraga? Ce-o sa faca atunci? La ce-o sa-i foloseasca banii?
Becky nu da nici ea doi bani pe bani 
In schimb isi da toti banii pe chestii, pe lucruri care-i fac placere. Placerile ei sint cam derizorii, e adevarat, mult mai nobil si inaltator ar fi fost sa fie motivata de o cariera serioasa. Ei bine, cariere serioase au altii din jurul ei, si, credeti-ma, sint niste plicticosi si niste enervanti. Scorpia de Alicia vrea sa-l distruga pe minunatul de Luke, ca sa-si realizeze ea visurile carieristice, nu el. Iar Luke munceste ca un obsedat ca s-o impresioneze pe maica-sa, alta scorpie intepata. Profesionistii din Manhattan cu care se intilneste Becky pentru o eventuala emisiune tv aici beau apa in loc de vin si traduc “piine cu usturoi” prin “carbohidrati”, iar carbohidratii normal ca sint ceva ingrozitor 
Toti sint mortal de seriosi, motivati, dedicati si, evident, penibili.
Acesti zombi isi explica succesul ei ca pe o chestie la fel de serioasa si de falsa:
“- Ce admiram cel mai tare la tine este rabdarea pe care le-o arati acestor oameni.
- Empatia pe care o ai cu ei…
- …acest stil fals simplist al tau! zice Kent si ma priveste intens. Cum reusesti?
- Aa… stiti cum e! Cred ca, pur si simplu, asa imi vine…”
Pina la urma, evident ca e demascata, va imaginati, nu? Evident ca toata lumea e socata cind afla cum isi batea ea joc de bani in particular in timp ce, in public, ii invata pe oameni sa-si administreze veniturile. De parca nimeni n-ar fi inteles vreodata ca ea, saraca, nu sfaturi financiare dadea, ci sfaturi despre cum sa faci ce vrei tu mai mult si mai mult. Iubitul ei workaholic e oripilat, si el. Dar. Dar! Cartile astea de citit pentru evaziune si consolare sint incintatoare, in ele triumfa cei buni, cei simpatici, cei care au viata in ei, nu bani, nu dedicatie, nu… bete in fund. M-am bucurat ca Becky a scapat si de data asta de toate datoriile si si-a gasit jobul ideal: sa dea sfaturi despre cum sa te imbraci, nu despre cum sa-ti administrezi banii.
In realitate nu se intimpla asa, ar trebui sa-mi aduc aminte Si ar trebui sa sun dracului odata la tipa aia cu asigurarile pentru pensie, caci o amin de vreo juma de an. (Intre timp cred ca mi-au inchis contractul, dar nu sint sigura, ca n-am desfacut ultimul plic de la ei.) Ce ma fac daca ma las de fumat si in consecinta o sa traiesc pina la adinci batrineti? Din ce-o sa traiesc la adinci batrineti? Bine, ma duc sa ma imbrac cu hainele pe care mi le-am cumparat ieri si sa ies, ca sa uit de pensie 
Batrinetea mai poa’ sa mai astepte – parca e dintr-o reclama. Asa faceam si pe vremuri, cind imi duceam in fiecare luna lantisorul si inelul de la mama la o casa de amanet. Deh, lecturile astea functioneaza pe baza de identificare a cititorului cu eroul, chestie posibila prin tot felul de asociatii.
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
28 septembrie 2008 la 9:14 pm
Ei uite ca dupa 3 saptamani urate de invatat porcarii pentru un examen, m-am apucat si eu de Kinsella, Poti sa tii un secret. Prima din serie pentru mine. Relaxanta precum o comedioara romantica. Haioasa foc. Am ras cu lacrimi la o faza cand eroina noastra se straduieste sa-i spuna “colegului” de viata – iubitule:))) Genial, isi noteaza pe palma ca sa nu uite:) Pentru ca deh…el si-o dorea. Iar ei i se parea al naibii de ciudat.
Citind si impresiile tale, clar o sa mai strecor cate una din cand in cand. Poate incerc si Bridget. Desi…sa va spun un secret.:) M-a cam durut sufletul dand 33 lei pe ea.
29 septembrie 2008 la 2:46 am
Luciat, scuze daca sunt nesuferita, dar cum sunt oamenii care au “dedicatie” in ei?
Ca pe aia cu bete in fund ii cunosc bine.
“astea de citit pentru evaziune si consolare sint incintatoare, in ele triumfa cei buni, cei simpatici, cei care au viata in ei, nu bani, nu dedicatie, nu… bete in fund”
29 septembrie 2008 la 1:25 pm
@ lili – felicitari pt examen, in primu rind, ai meritat comedioara
chiar sint relaxante si haioase. si da, te inteleg cu banii – nu stiu cum se face ca astea n-ajung niciodata la reduceri de 4 lei 
)))))
@ scriitor-in-devenire – nu esti nesuferita, ci induiosatoare. “dedicatie” e un barbarism pe care l-am folosit la misto.
29 septembrie 2008 la 5:04 pm
he he, am votat cu rusii, acolo in dreapta, si marturisesc ca sunt adancita in lectura unui chicklit. Apropo, am citit si un chicklit rusesc, sa vad la ei cum stau lucrurile
29 septembrie 2008 la 5:16 pm
@ monica – ei, lasati, si eu am votat cu francezii
chicklitul frantuzesc m-a enervat cumplit (gavalda si nothomb si cred ca am mai testat ceva, nu mai tin minte). ala rusesc cum a fost?
29 septembrie 2008 la 5:36 pm
@luciat: amelie nothomb e etichetata chick-lit?!!! sa dea toti dracii daca stiam! mie nu mi s-a parut…
29 septembrie 2008 la 6:03 pm
bleah e voie sa scriu aici? nu? atunci poate merge asa: nimic original.
29 septembrie 2008 la 6:08 pm
bleah e foarte sugestiv si sigur ca e voie
am inteles
29 septembrie 2008 la 9:00 pm
Luciat, mersi pentru felicitari:)) Dar am zis doar ca am dat examenul, nu ca l-am si luat:))) Din nefericire inca traim in tara unde un examen nu se mai poate lua exclusiv pe baza creierului (mai ales in provincie…deh..tre’ sa manance si fata lui X si nora lui Y si copilul lui Z). In fine deviez si parca Kinsella era amuzanta:)
Dar accept felicitarile tale pentru modul cum m-am pregatit pentru examenul asta. Deci clar sunt cel mai bun candidat care a picat vreodata un examen:)
(Ignorati-ma, am depresie post-examen)
29 septembrie 2008 la 9:52 pm
Aaa, daca e barbarism… alea imi plac si mie. Adevarul e ca de felul meu sunt de o mare naivitate. Iau prea multe de bune…
Si ma tot chinui sa ma lecuiesc…. cu asa putin succes. Of! Fir-ar, mi-e asa rusine!
Nu ajung le reducere fiindca se vand fantastic de bine. Intra in categoria “circ” la fel de esential ca si painea.
Pana si coloritul si intreaga lor grafica ne arata ca fac apel la copilul din noi, ala care bate cu piciorul in pamant si vrea jucaria aaaa-ia!!!
30 septembrie 2008 la 12:15 pm
OK. M-ai convins! O să citesc şi eu una. (Până acum singurele pe care le-am citit sunt cele despre Bridget Jones). M-am ales cu o depresie atât de deprimantă după ultimul roman pe care l-am citit încât chiar am nevoie de ceva uşor şi relaxant.
Damn it! Dacă aş pune mâna pe autorul ăla, care mi-a omorât personajul preferat, l-aş… l-aş….!!!!! Că tot scriai tu de “Misery” mai demult, ei bine, azi aproape că o înţeleg pe Annie Wilkes.
30 septembrie 2008 la 12:32 pm
@ lili – auci! asta e, iei examenul alta data. depresie post-examen?
lasa ca trece. tin pumnii
@ scriitor-in-devenire –
@ dreamingjewel – da’ cine e autorul ala? ce carte? ca sint curioasa si de la tine de pe blog nu m=am prins
30 septembrie 2008 la 12:33 pm
a, mai am una de kinsella – postez azi despre ea, mai incolo, dupa ce fac niste drumuri
30 septembrie 2008 la 1:25 pm
Steven Erikson. Fantasy. “The Malazan Book of the Fallen”. E frustrant să citeşti până la cartea 8 (Toll the Hounds) dintr-o serie de 10 şi să te trezeşti că îţi omoară personajul favorit. M-a lăsat pratic fără motivaţie să continui seria. Plus că, dacă o să recitesc romanele de mai înainte, de a căror lectură m-am bucurat, plăcerea o să fie stricată de ceea ce ştiu că se va petrece în cartea nr 8. Şi fără asta, tot romanul e foarte întunecat – şi eu nu mă deprim aşa uşor, i-am supravieţuit eu Elfridei Jelinek, da?
Si stiu prea bine ca e o copilarie sa te necajesti atâta pentru un personaj fictiv dintr-un roman fantasy, ceea ce mă enervează. Adică după ce că sunt deprimată mai sunt şi nervoasă, da?
În fine, eu întotdeauna am avut o relaţie pasională cu cărţile: le-am urât, le-am iubit, am alergat ca nebuna după câte una ca să o am imediat, pe loc, atunci… deci ce mi se întâmplă acum e oarecum firesc (pentru mine cel puţin).
Nu m-am mai simţit atât de nasol din cauza unei cărţi de la W.D. Hodgson – “Casa de la marginea abisului”. Un horror de şcoală veche pe care nu îl recomand nimănui. Cartea aia (a lui Hodgson) m-a făcut să mă simt rău fizic, la un moment dat descria un rău atât de străin de tot ce înseamă umanitate şi la un alt moment înfăţişa un univers atât de pustiit, (în care eroul rămăsese ultimul martor în viaţă) încât efectiv mi s-a făcut rău. Asta era acum trei ani.
Are cineva un contact al lui Annie Wilkes, totuşi?
30 septembrie 2008 la 8:26 pm
@ dreamingjewel – aoleu, da’ ce te-a enervat nemernicu de erikson! na, ca sa vezi ca sint de partea ta, nici n-o sa-l citesc, sa se invete minte si alta data sa nu mai indrazneasca sa te supere in halu asta! eiiiii, dracie!
annie wilkes s-a retras, din pacate, da’ poate iei legatura cu vreun… aaa… cum le zice? vreun imam, ceva, sa dea o fatwa contra lu’ erikson
30 septembrie 2008 la 8:32 pm
@ capricorn – pai nu stiu daca toata lumea ii pune eticheta asta – alexandru matei in acest capitol o baga. iar eu am citit o singura carte de-a ei si asa mi s-a parut si mie, sorry