Terorism de cititoare

Indexul! Unde e indexul?

Alexandru Matei, Ultimele zile din viata literaturii, Cartea Romaneasca, 2008

(fragment)

Subtitlu: Enorm si insignifiant in literatura franceza contemporana.

Rezumat: Maxi e o directie, mini alta, intre ele se afla autofictiunea. Pe fff scurt. Se bat Houellebecq cu Echenoz, fetele se agita in jurul lor Arbitrii sint zapaciti, publicul fluiera.

Nu mi-e clar pentru cine e cartea asta. Cine, adica, ar avea sanse sa inteleaga ca lumea ce scrie in ea. Trebuie sa fi citit vreo suta de autori francezi contemporani, netradusi in romaneste, plus toata filozofia occidentala, sa fi vazut o mie de filme etc. Maximalist vorbind Minimalist am “parcurs-o” si eu, de vreo trei ori, cu scopuri diferite, ca e o carte de care te poti folosi dupa nevoile tale, dar asta nu inseamna ca ai si “citit-o”. Pina la urma cred ca am citit-o, oarecum, adica din cele vreo 3 folosiri diferite o fi rezultat si o lectura.

1. Ca ghid, manual despre lit fr cont. Asa are un defect enooooorm, daca ma intrebati pe mine: n-are index! Degeaba sint grupati autorii pe directii si curente, ca unele nume apar in multe alte capitole decit cele care le sint consacrate, sint multe pagini de sinteza etc. Un index ar fi folositor si pentru jungla de referinte filozofice, culturale etc. Este, totusi, o carte la care si cititorii maximalisti si cei minimalisti vor recurge de mai multe ori, de ce sa nu-i ajuti sa regaseasca rapid cite o chestie? Plus ca, pe unii cunoscuti, ca Pennac si Makine, ii mentioneaza in treacat. Serios, eu vreau sa stiu ce zice Matei despre X, da? Si nu numai eu, sint convinsa – trebuie sa pot afla intr-un minut! Sper intr-o editie a doua cu index! O cumpar, promit.

M-am folosit de ghid ca sa stiu ce sa citesc, sau ce sa mai citesc. Am nimerit citeva carti misto, mi-am facut liste cu ce mai vreau. M-am linistit in privinta editurii Minuit, n-o sa mai fiu speriata de bombe, sint unii despre care cred ca imi plac/o sa-mi placa foarte mult. Literatura asta se studiaza in scoli – si nu degeaba. Cel mai simpatic lucru e ca titlul apocaliptic s-ar traduce, in jurnalul meu intim, pe invers: un nou inceput, o cura de vitamine, o refacere a chefului de citit etc. Autorul spune “nu ne mai place literatura franceza, sa vedem de ce” – habar n-am daca o sa-mi placa sau nu dupa ce voi fi citit inca vreo 50 de carti (mai vorbim prin 2020, ca mai sint si rusi si nemti si romani pe lume ), dar de interesat sigur ma intereseaza, cartea lui Matei e atit de pasionanta incit si subiectul ei trebuie sa fie.

2. Ca eseu despre literatura (teorie, ma rog). Aici s-ar prea putea sa nu fi inteles eu, pentru ca am ramas cu gura cascata la alte cronici, vazind ce au inteles altii. Ca autorul valorizeaza una si condamna alta, ca e pentru sau e pro, ca mizeaza pe ceva si nu pe altceva. Uneori mie mi s-a parut ca are exact optiunile contrare, alteori ca refuza pur si simplu sa opteze. Nu stiu, la final! Probabil ca e si din cauza ca mi-e greu mie sa vad cartea de sus, dupa ce am citit si farimitat si pe fuga si cursiv, dar sigur e si din cauza ca autorul e uneori atit de subtil incit lasa sa se inteleaga si a si non-a. E mult mai evident ce nu ii place si ce il oripileaza: Martin Page, de exemplu (n-am citit, am avut eu o presimtire dinainte – tind sa cred ca are dreptate Matei sa nu-i convina, pentru ca in general m-am potrivit cu el acolo unde a fost suficient de clar si pe intelesul meu).

3. Ca eseu despre cultura epocii noastre. In care literatura are un rol, dar nu rolul principal. In care lit fr cont se intoarce la divertisment, o pozitie pe care o abandonase de vreo 200 de ani. Alaturi de alte feluri de divertisment. N-am inteles daca asta e motivul pentru care “nu ne mai place”. Si n-am inteles daca e problema lu’ lit fr cont sau a noastra, a astora la care nu “ne” place de ea (cine sintem “noi” astia? ca are lit fr cont atitea directii incit…). Si n-am inteles daca e vreo diferenta, in aceasta privinta, intre lit fr cont sau lit de cont sau lit ro cont, in afara de diferenta de intensitate, fireste, de amplitudine a decalajului intre ce-a fost si ce e. Aici, oricum, lit fr cont nu e decit o metafora pentru conditia umana, pentru sistem, pentru ideologie, pentru multe alte lucuri.

Am impresia ca Matei putea foarte bine sa scrie ceva la fel de captivant pornind de la orice alt corpus, ca literatura de care se ocupa putea fi inlocuita cu filmul german (despre care nu stiu, eu personal, absolut nimic) sau pictura italiana si ca ajungea la avertismente, contradictii, melancolii si retineri asemanatoare.  Mi-a placut asta – atit cit am inteles, repet. Cu exceptia  unor pasaje care o iau pe coclauri (parerea mea), ca de exemplu: “Acesta este, cu adevarat, un text utilitar. Dar nu util, heideggerian vorbind, fiintei cititorului, nici, din punct de vedere bergsonian, energiei lui vitale. Nici, bachelardian, sufletului lui. Nici, pascalian, inimii. Nici, nietzschean, dezvrajirii constiintei morale.” Despre ce text sa fie oare vorba? Nu va tin in suspans: despre o prostioara a Annei Gavalda! Nu era mai bine sa fi facut cu Gavalda ce-a facut cu Marc Levy (despre Levy n-a scris, adica)? Ma mir si eu asa, intuitiv, am citit una singura de Gavalda – poate n-am dreptate

O mentiune speciala pentru coperta, pentru ilustratie, a lui Constantin Vica: un graffiti cu mesajul “T’es con Houellebecq”. 

Asa, acum ce mai vreau eu sa mai citesc: Marie Redonet, Antoine Volodine, Christian Oster, Anne Garreta, Marie N’Diaye, Jean Rouaud (cica au fost doua traduceri la editura “Dacia”), Tanguy Viel, Dominique Noguez – lista scurta a autorilor din care n-am apucat absolut nimic. Vreau sa continui cu: Marie Darrieussecq, Echenoz, Chevillard, Regis Jauffret, Shan Sa, Jean-Philippe Toussaint, Annie Ernaux… in fine, sigur mai sint, mi-e lene sa ma mai gindesc. Houellebecq e, normal, si el, ca merge de nu se poate la citit fara pauza. Quignard tre sa reiau, am lasat pe jumate, mai de mult, Sexul si spaima, nu mai stiu de ce. O sa pun mina si pe Martin Page, totusi, macar sa fiu sigura. Ma enerveaza editia asta, daca aveam index acum bifam in 5 minute listele cu neaparat, eventual, niciodata.

Doua fraze:

“Autofictiunea [...] incearca sa reduca obstacolul spatiului mediator dintre viata si reprezentarea ei literara in exercitiul conversiunii acestuia in timp printr-o sintaxa incantatorie si hipnotizanta.” Auci!

“Sa invatam asadar romaneste, sa citim ce scriitor ne place de pe suprafata pamintului, in traducere sau nu, in aceasta lume noua unde ex-nigerianul Olisadebe are cetatenie poloneza.” Ole!