Terorism de cititoare

In "Dilema veche"

Un raspuns pe care l-am dat in “Dilema veche“, la tema “Cine mai crede in critica literara”:

 O cititoare

 Tin, de vreo zece luni, un blog despre cartile pe care le citesc. Bine, nu numai despre asta: si despre ce mi se mai intimpla mie sau imi mai trece prin cap. Nu e vorba de „critica literara”, in nici un caz. Nici de recenzii sau cronici sau cum s-or mai numi ele. Pe bloguri e vorba pur si simplu de „insemnari”. Libertatea e totala, poti sa scrii cum vrei, despre ce vrei, cit de mult vrei. Nu exista un sumar, o politica a redactiei, un standard de calitate, o obligatie de a fi la zi etc.

Pe de alta parte, nu exista nici „scop” sau „motivatie”. De ce ai scrie despre carti asa, amatoristic? Pai, in primul rind pentru ca-mi place, in al doilea rind pentru ca pot (ah, ce-mi lipsesc emoticoanele de pe internet!) si in al treilea rind pentru ca ma ajuta sa ma lamuresc eu mai bine. N-am nimic original de spus despre critica literara, doar ca uneori criticii imi lasa impresia ca nu le place nici sa citeasca si nici sa scrie, ca nu pot sa spuna exact ce cred si ca, departe de a dori sa se lamureasca ei mai bine, se prefac ca sint deja lamuriti.

O recenzie publicata intr-o revista arata prea rar de ce a citit omul ala cartea, care e pina la capat parerea lui, daca a ales-o ca asa a vrut el sau doar i-a revenit sarcina in sedinta de redactie (eventual ca i-a cerut-o autorul, editura). Prea rar pot eu sa bag mina in foc ca criticul X a ales cu minuta lui o carte (nu conteaza daca din librarie sau din teancul primit la redactie), a citit-o nefiind presat de nici o obligatie (nici fata de autor sau editura, nici fata de propria-i cariera) si a scris despre ea exact ceea ce crede, fara sa omita sa spuna ca n-a inteles ceva din ea cind e cazul.

Iar cind e evident de ce a citit omul ala cartea de multe ori nu e deloc de bine. N-o sa spun nimic despre articole in care e ridicata in slavi o carte oarecare (din care un pasaj evident rudimentar e citat drept exemplu de „rafinament”, cum am mai vazut). O sa spun ca ma irita cumplit si nenumarate recenzii de tipul „radere”. Chiar daca criticul are dreptate. Pentru ca intentia e clara: cresterea prestigiului cronicarului, care a facut un sacrificiu citind, de dragul carierei lui. De multe ori stiu dinainte care va fi verdictul. Stie toata lumea, de altfel. Stia si criticul, se astepta, nefericitul, sa sufere pret de 300 de pagini, ca sa poata la final sa se dea mare in doua pagini dispretuitoare. Ma rog, sa zicem ca uneori e un serviciu util adus publicului. Dar in general e un deserviciu enorm pe care criticul si-l aduce siesi. Nu se poate sa citesti cu creionul in mina chestii care nu-ti plac si sa nu ramii dupa aia cu sechele. Nu se poate ca dupa un timp sa nu simti ca ai distrus ceva in tine, poate tocmai placerea cu care te-ai apucat cindva de meserie.

Cititorii simpli sint cei care nu pun mina nici morti pe o carte despre care stiu dinainte ca n-o sa le placa. Dar ca sa stie dinainte trebuie totusi sa citeasca si cronici, recenzii, chiar carti intregi de critica, uneori si de teorie. Nu stiu citi sint, cert e ca sint. Daca e sa ma refer la mine, pot sa va informez ca mi se rupe cam de majoritatea polemicilor si disputelor din presa noastra culturala. Nu ma intereseaza decit ce carti ar merita sa citesc si pe care sa le evit. Pina la urma, mai utile mi-au fost pentru asta comentariile vizitatorilor de pe blogul meu, cititori pasionati si unii mult mai avizati decit mine. Carora le multumesc si sper sa ma mai viziteze si sa-mi mai spuna parerile lor. Eventual uitind de carierele de critici sau de scriitori de care au grija in reviste.