Ti-am facut versuri… frumusele
Dulcea mea Doamna / Eminul meu iubit. Corespondenta inedita Mihai Eminescu – Veronica Micle, Polirom, 2000
(fragment)
N-am citit-o cind a aparut, ca prea era toata lumea extaziata. Si, in fond, nu e decit corespondenta intima, ce importanta are daca se iubeau sau nu oamenii astia doi? Volumul are, la sfirsit, citeva fragmente din cronici sau discursuri. Cuvintul “senzational” se tot repeta. Inteleg ca e senzational pentru istoricii literari si pentru toti cei care au studiat ani in sir orice hirtie ramasa de la Eminescu, normal ca se bucura sa mai afle si altceva. Dar ce era de aflat? A fost si el un om, acolo, a facut ce-au facut si altii, a muncit, a scris, s-a amorezat etc. Si ce daca Veronica a avut o aventura cu Caragiale si Eminescu facea spume? Era 100% garantat ca nu se putea suferi cu unul sau cu altul din cauza vreunei femei. Si tot asa bombaneam in sinea mea, pe scurt.
Nici acum nu credeam ca o s-o citesc pe toata, voiam s-o rasfoiesc, dar pina la urma m-a prins. Din scrisorile astea reiese ca era un tip atit de normal la cap incit nu se poate sa nu-ti fie simpatic. Si nu-i spunea lu’ Veronica numai “Dulcea mea Doamna” 
Ii zicea si “Măi Popoţoni”, “Măi îngeraşule”, “Momoţi dragă”, “Măi Momoţelule”, “Fetiţule dragă”, “Măi fată nebună şi drăgălaşă” si, la despartire, cind ingerasul era in crize de nervi, “Stimabila mea Doamna”. Se certau pasional uneori, el evita din rasputeri s-o ia de nevasta, iar ea era si parsiva, nu numai stresata de situatie. Dreptul lor. Cica volumul o reabiliteaza pe Veronica, inteleg ca avea o imagine naspa inainte. Nu mai tin minte mare lucru din ce-oi fi invatat / citit altadata despre aceasta “mare poveste de dragoste din literatura romana”. Daca au birfit-o si i-au stricat reputatia cucoanele din lumea buna, ei bine, ghinion, nici eu nu ma omor dupa ea, din scrisori. Biata femeie, sa ajunga in gura lumii chiar si dupa un secol si ceva 
Ma intreb cum de n-au cosmaruri scriitorii in legatura cu posteritatea, cum de nu viseaza noaptea ca le umbla strainii prin hirtii, ca li se violeaza si corespondenta si certificatele medicale si toate secretele intime si ca stau istoricii roata la patul lor, cu lanternele aprinse. Brrr! Ma rog, probabil ca nu se crede nimeni Eminescu, ceea ce, deduc din scrisorile astea, nici Eminescu nu se credea Eminescu 
La un moment dat spunea, bietu’ om, ca o sa treaca la proza, ca probabil “talentul de versificare a fost numai un incident al tineretei” – asta inainte sa se apuce de scris Luceafarul. Ce-ar zice daca ar vedea ce s-a tot scris si spus despre geniul lui nepereche? Mi se face rau cind imi imaginez. “Sa stii ca ti-am facut versuri, nu multe, dar chiar eu zic ca sint frumusele, insa nu ti le trimit pina nu mi-i ruga frumos” – pai ar lua Eminescu nota de trecere la scoala azi daca ar indrazni sa-si numeasca versurile “frumusele”?
Pacat, mare pacat de el, de ce i-a facut posteritatea, ca pare sa fi fost un tip misto. Si Veronica o tipa cam… – nu stiu cum a putut sa-i treaca prin cap sa faca publice niste confidente, drept razbunare. Maiorescu e antipatic, il batea la cap sa faca bine sa traduca mai repede nu stiu ce poezie a reginei. In fine, treaba lor.
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
13 noiembrie 2008 la 7:47 pm
In acelasi gen,in 2007 la Humanitas a aparut corespondenta Hannei Arendt cu Martin Heidegger, deosebit de frumoasa.Exista o prezentare a cartii in Dilemateca nr 17/octombrie 2007,un fragment din volumul “Despre seductie” de Gabriel Liiceanu.
13 noiembrie 2008 la 9:39 pm
Ei, eu am citit cartea asta când a apărut, aşa că acum vorbesc din amintiri. Şi memoria mea nu e cine ştie ce.
Îmi amintesc că m-a impresionat scrisoarea în care îşi compară iubirea pentru Veronica Micle cu o comoară pe care un om o cară în spate prin codru: se teme că va fi ucis şi prădat dar nici nu o poate lăsa altora. Şi mai sunt vreo câteva scrisori care îţi merg direct la inimă.
Îmi amintesc cum se plângea că are “amici reci şi duşmani fierbinţi” formulare pe care o găsesc al dracului de actuală astăzi, când urâm pe oricine pentru că ne-a tăiat faţa în trafic sau pentru alte vini imaginare sau neimportante şi când, în schimb, prietenii devin nişte chestii interşanjabile. Sau mă rog, tu devii aşa pentru ei, că dacă nu te văd te şi uită.
Numea gazetăria “negustoria asta de principii” – lucru care rămâne în continuare valabil.
Altminteri corespondenţa arată mult mai bine cum era omul Eminescu. Nu că din poezii nu s-ar putea observa unele lucruri dacă s-ar vrea dar sunt tot felul de clişee despre Eminescu care ne stau în drum.
Eu la final am rămas cu o întrebare: oare relaţia lui cu Veronica ar fi durat mai mult şi ar fi mers mai bine dacă ei ar fi putut locui împreună – sau măcar în acelaşi oraş – sau tocmai distanţa şi raritatea i-au dat (pentru Eminescu cel puţin) intensitatea şi durata pe care le-a avut?
Cred că o să revin cu un comment în care să iau puţin partea Veronicăi Micle dar ceva mai încolo.
13 noiembrie 2008 la 9:41 pm
A, şi mă bucur că Eminescu nu se considera Eminescu. Când am citit corespondenţa lui Oscar Wilde ştiu că m-a enervat teribil felul în care tot făcea referie la propriul său talent. M-a împiedicat să îl compătimesc deşi probabil că merita.
13 noiembrie 2008 la 9:48 pm
Am savurat si eu volumul acesta de corespondente. Mi s-a parut interesant sa-l descopar pe Eminescu atat de uman, real, diferit de locurile comune in care l-au incadrat de prea multe ori criticii literari.
14 noiembrie 2008 la 12:55 am
@luciat: Din imaginea proasta a Veronicai Micle facea parte si latura de femeie care se agata de geniu, care nu-l lasa in lumea creatiei, si se folosea, printre argumente, numarul coplesitor de mare de scrisori trimise de ea, comparativ cu cele – mai putine – scrise de el (adica cele ramase in tara si despre care se stia). Scrisorile aparute atunci, in 2000, au anulat cel putin partea asta de argumentatie. Iaca, erau si ei doi oameni care se iubeau…
14 noiembrie 2008 la 1:09 am
@ dreamingjewel – da, si mie mi-a ramas in cap aia cu amici reci si dusmani fierbinti, nici nu stiam expresia. nu stiu ce sa zic despre relatia lor, cum ar fi fost, dar asa poti sa te intrebi despre orice relatie, pina la urma
@ gheo – da, vazusem prin textele de la sfirsit…
14 noiembrie 2008 la 6:07 am
cum adica “in fine, treaba lor”?
14 noiembrie 2008 la 10:32 am
Asta cu “frumusele” e de retinut – barem de am sti la care se referea …
14 noiembrie 2008 la 1:54 pm
Cât despre Veronica Micle, hai să ne gândim puţin şi la situaţia ei:
- orfană de tată, pe care nici nu l-a cunoscut
- căsătorită de tânără – de la 14 ani – cu un om mult mai vârstnic decât ea (probabil era în căutarea unei figuri paterne, Ştefan Micle avea 43 de ani)
- mamă cu doi copii de crescut, rămasă fără bani după moartea soţului
- la cum erau vremurile nici nu se putea apuca de muncit. Ce putea munci o femeie de societate şi la ce s-ar fi putut pricepe?
Aşa că da, poate era cam sâcâitoare când îl tot bătea la cap pe Eminescu s-o ia de soţie dar aşa erau condiţionările vremii.
Şi da, poate că nu se simţea deloc în siguranţă în situaţia de amantă văzută odată la câteva săptămâni, când reuşea bietul Eminescu să ajungă la Iaşi. Trebuie să fi fost adesea exasperată, disperată, nesigură de ziua de mâine, umilită de lipsa banilor şi de scandalul care plana în jurul ei, dezamăgită de incapacitatea lui de a îi oferi confort şi protecţie. Adusă pe culmile turbării de raritatea scrisorilor lui – sinonimă pentru ea cu lipsa iubirii. Nu le reproşează femeile brăbaţilor şi azi că nu le sună destul de des sau că nu vorbesc cu ele şi, de aici, trag concluzia că ei nu le iubesc? Asta trebuie să fi simţit şi Veronica. Numai că limbajul scrisorilor ei, mult mai pretenţios ca al lui, ne face să o considerăm artificială şi mai puţin sinceră.
Aşa că atunci când o judecăm pe Veronica Micle pentru cochetărie, pentru gelozie sau pentru că nu l-ar fi înţeles pe Eminescu ar fi corect să echilibrăm balanţa ţinând cont şi de cele de mai sus.
Na, ia uite ce m-am pornit! Ar fi cazul să mă opresc.
14 noiembrie 2008 la 3:51 pm
@ emily – adica nu ma bag eu
@ dreamingjewel – mersi de comentariu, ai dreptate.
(pe mine m-a facut sa strimb din nas faptu ca voia sa publice un articol in care sa toarne ce i-a zis ei omu, confidential, in scrisori, ca sa-i faca probleme, atita)
14 noiembrie 2008 la 3:54 pm
Imi plac astea cu “descoperim pe omul Eminescu”. Pai da, eu pana acuma credeam ca Eminescu a fost asa un fel de Terminator, venit din viitor sa scrie versuri ca sa chinuie generatii de copii in scoala. Normal c-a fost om, big deal. Nu e mai frumos sa citesti ce-a scris un om pentru niste oameni? Nu de alta, dar statuile nu scriu asa fain.
Cred ca e mult mai simplu sa pui eticheta “geniu” pe cineva, ca sa poti sa te dai dupa aia in spate, sa dai din cap cunoscator si sa zici “e genial dom’le, eu n-as fi in stare nici intr-o mie de ani sa fac ce-a facut el”. Te absolva de responsabilitati. No pressure. Eheeei, daca erai geniu, ce-ai fi facut/dres si tu! Dar asa…
Eminescu a avut talent, asta fara indoiala. Dar a si muncit enorm. Si a avut si el indoielile si intrebarile lui, care insa nu l-au oprit din scris. Si scris si scris… Voi credeti ca el pentru posteritate scria poezii?
14 noiembrie 2008 la 4:04 pm
… ma gandeam acu… aveti grija ce si cum scrieti. Pun pariu ca peste vreo suta de ani o sa fie vreun critic sau publicist care sa dezgroape comentariile de pe-aici si sa le publice ca parte a biografiei vreunuia dintre voi
14 noiembrie 2008 la 8:14 pm
Nu ştiu ce să zic, mie mi s-au părut puerile spre diabetice.
18 noiembrie 2008 la 2:41 am
@Nda, destul de lame. Nici unii dintre voi nu au descoperit fragmentul in care Eminescu ii scrie Veronicai Micle ca a inceput lucrul la Luceafarul? Este singura referire directa si olografa a lui Eminescu la inceperea poemului! O descoperire documentara extraordinara!
Incontenstabil este ca s-au iubit profund. Ea a murit la citeva luni dupa el. Nu cred ca e o coincidenta. Si nici macar unul dintre voi nu ati facut comparatia cu ceea ce scrie Eminescu in “Oda in metru antic” si scrisori. Baiatul asta e chiar creator de limba, dar a fost om. Oau, surprise! Ce credeati, ca nu face pipi, caca? Ca nu iubeste cu toate prostioarele aferente, gen Sfantul Valentin? Un om extraordinar, asta e.
18 noiembrie 2008 la 7:32 am
Ok, blancas, poate că la unii lectura nu e proaspătă. Nu e nevoie să insulţi, merci.
18 noiembrie 2008 la 2:03 pm
[...] scrie despre o carte care a făcut destulă vâlvă la vremea apariţiei: corespondenţa Mihai [...]
18 noiembrie 2008 la 3:12 pm
@ biancas – lame, na, ce sa facem si noi, vai de capu nostru care nu ne-a dus la oda in metru antic
dar sa stii ca se rezolva, cu siguranta, pe referate.ro sau pe undeva pe-acolo 
18 noiembrie 2008 la 8:55 pm
@Luciat
Imi cer scuze pentru impolitete, io-s mai salbatica, dar chiar nu v-ati prins de fragmentul ala? Mie mi-a sarit in ochi imediat. De atunci nu mai vad cu un ochi, vad cu trei
20 noiembrie 2008 la 1:13 am
Am rasfoit putin cateva dintre scrisorile publicate in volumul aparut in martie din colectia Cotidianul (ceva despre dragoste
). La un moment dat aveam niste noduri in gat, pentru ca ma gandeam ca, oricat de mult am cauta noi dragostea tumultoasa, totala, patimasa, incarcata de declaratii, de misive infierbantate, de revederi tulburatoare, nu stiu in ce masura inimile noastre, croite si educate in prezentul asta, ar rezista la o asemenea desfasurare “de forte”. Asa mi-a trecut mie prin cap atunci. 
E drept ca am avut si o revelatie: mi-am vazut relatia de cuplu, cu nervii si rafuielile reci, gingaseniile si alinturile, expusa-n randurile cartii. Si m-a pufnit rasul dement cand imi aduceam aminte cum ridica el (al meu) coada si ma trata cu “domnisoara” iar eu intorceam nasul si faceam pe tafnoasa. Ma rog, asta-i bucataria interioara a oricarui cititor care-si vede viata derulandu-i-se in fata ochilor pe parcurs ce citeste. Ce-i fain la lecturile astea este ca poti sa faci stop-cadru si sa cugeti. 
De asemenea, oricat de mult m-au prins scrisorile alea, n-am citit si nici nu voi citi in continuare. Erau atat de intime, ca am senzatia c-as fi un voyeur care se uita pe gaura cheii, salivand putin. Nu ca postura nu mi-ar placea (hohooo, si inca cum
) dar nu la Eminescu (pentru mine inseamna foarte mult ca poet si ca om de cultura, pentru ca primele versuri ascultate, invatate au fost ale lui- datorita lui visele mele prindeau viata, prin poezia lui am capatat o anumita sensibilitate si inclinatie catre lirica (s-o ascult cu urechea interioara, nu “s-o practic” 
). Primele poze pe care mi-am aruncat ochii cand m-am facut mai marisoara au fost cele din cartea biografica, care continea si poze si era foarte frumos ingrijita, si ma gandeam “uau, ce barbat frumos!”. Iar aceste influente sunt inainte de a intra la scoala… si de a primi pe nerasuflate portia de stereotipuri…). Nu-s pentru lustruirea busturilor si realizarea de matanii, dar sunt unele lucruri care depasesc eticheta (poetul neamului, genialul, etc.) si nu le poti demitiza fara sa pierzi ceva din tine.
Nu stiu cat de coerent-am fost, dar macar sper sa nu fi facut prea multe greseli gramaticale.
PS: teroristoo, ador felul in care scrii. M-ai convinge sa citesc orice carte- “Dupa mine, osteeeeni!!” iar io “Daaaa, maria-taaa!!”
20 noiembrie 2008 la 4:39 am
“URAAAAA!”
Ca-n filmele lu’ Nicolaescu, Lucia cu barda in fata si noi dupa ea
20 noiembrie 2008 la 1:30 pm
ia nu mai faceti misto, bre, ce-aveti cu mine?
(glumesc, na)
20 noiembrie 2008 la 9:09 pm
Asa, asa, dupa modelul Nicolaescu.
Parca-i mai fain sa citesti despre carti pe care ai vrea sa le citesti.
Gluma gluma, dar am in jurul meu destui oameni care citesc (mult) si care tot timpul vin si-mi recomanda carti, sau catre care ma indrept atunci cand am o dilema literara (“pe care s-o citesc? pe-asta sau pe-asta?”) insa de cele mai multe ori ma sucesc si ori nu citesc ce-mi dau, ori din ce au ales ei, eu aleg taman invers.
Ca veni vorba de ales intre carti. Cum e sa citesti in paralel doua carti? (beletristica ma refer, ambele beletristica). Eu n-am incercat, si mi se pare foarte aiurea, din start, din principiu. In afara de avantajul de a citi mai mult in timp mai scurt, exista si alte plusuri ale acestei practici, din punctul meu de vedere, neortodoxe?
20 noiembrie 2008 la 10:03 pm
@ feeria – pai nu stiu, cred ca fiecare citeste cum ii vine. si eu ma apuc de mai multe carti in paralel. nu citesti mai mult intr-un timp mai scurt, ca practic tot atita timp iti ia o carte. merge f bine daca intercalezi, la o carte “grea”, una politista, sa zicem, intr-o pauza. sau citesti un tom sobru si in pauze te mai servesti cu o placheta de poezii etc. sau seara in pat iti iei un roman, in timp ce ziua, la birou, citesti altul. sau… se poate in fel si chip
21 noiembrie 2008 la 1:29 am
In paralel pot citi carti total diferite, de exemplu un roman cu o carte de specialitate. Un roman cu un volum de poezie, cvea de genul asta. Insa beletristica la dublu nu prea pot. Adica simt ca sunt trasa in doua lumi diferite, si nu ma pot cufunda cum trebuie in nici una. Cred ca tine de antrenament, pana la urma. Voi incerca.
Imi cer scuze, voiam sa spun ca citesti mai multe carti in aceeasi unitate de timp, cu mici decalaje.
21 noiembrie 2008 la 4:44 pm
@ feeria – a, nu trebuie deloc sa incerci
e mult mai bine sa nu amesteci, asa ca…