Terorism de cititoare

Univers rural mestesugit, povesti pe saturate

Bogdan Popescu, Cine adoarme ultimul, Polirom, 2007

(fragment)

Radu Vancu era s-o pateasca, norocul lui ca n-aveam statueta de aia voodoo – sigur i se rupea macar o unghie, deoarece din cauza lui am citit cartea asta si, pe la inceput, cind am dat de un pasaj in care unul curata cocina porcilor, tocmai mincam fericita tiramisu si beam cappuccino – nu-mi permit chiar atit de des prajituri ca sa iert usor actele criminale care-mi saboteaza lacomia. Totusi l-am iertat pe Radu Vancu

Viata la tara

Da, e un roman cu “univers rural”. Foarte greu accept sa citesc de-astea, ca nu-mi place deloc ruralul, mi se face rau numai cind ma gindesc la hrana naturala gen lapte proaspat muls (am incercat o singura data sa beau asa ceva si nu va spun decit ca avea paie prin el, bulbuci suspecti pt mine si un miros… nu suspect, ci sigur de vaca, ceea ce… cu umilinta recunosc ca prefer de departe aromele din cappuccino-ul cel mai plin de E-uri globalizate, cel mai artificial, cel mai chimic, cel mai indepartat de natura si de vaci, so sue me).

Bon, incepusem in paralel asta si Rubik - in Rubik e f frumos, sint cluburi underground, sint oameni cu tastatura-n brate, sint strazi asfaltate, textualitate ergodica , e urban, confortabil si recognoscibil de catre luciat. Din Rubik  mai am vreo 400 de pagini si tocmai am terminat-o pe asta rurala. Nu stiu daca pina la urma Rubik o sa fie desertul aminat, sa vedem. Ce voiam sa spun e ca universul rural al lui BP a reusit sa ma atraga si sa ma retina acolo – unde????? ei bine, intr-un loc numit “Satul cu Sfinti”!!!!! Pe moa, tipa aia care se strimba cind aude de gumari, a ostoi, vadra de vin, iele, daiboj, a chivernisi, meleag, a agrai (oh, Jesus! cum dzeu se foloseste verbul asta? aici e folosit cu “ma agraia”, “l-a agrait” etc.).

Cum de am reusit sa-l citesc? Pai, pentru ca e plin de povesti, anecdote (nu pot sa spun “snoave”, mi se strepezesc dintii), intimplari, crime, sinucideri, batai, puscarii, azile de nebuni, vise stranii, Razboi, oase de mamut, iubiri pe toata gama, de la impreunari animalice la fecioare venerate de departe (fragmentul de pe situl editurii nu contine o scena de sex, amazing! cel care l-a ales o fi fost sanctionat pt scaparea asta? e sarcina de servici, presupun, sa bagi fragmente erotice la inaintare, chiar daca nu sint foarte-foarte reprezentive pt cartea respectiva).

Complex 6X4

N-a mers chiar pe fast forward. Frina principala e organizarea, destul de rigida si repede saritoare in ochi (n-am citit prefata decit la sfirsit). Sint 6 seturi, fiecare cu 4 tipuri de text, care se succed fara hopuri. Cartea arata asa: I abcd, II abcd, III abcd, IV abcd, V abcd, VI abcd, plus o incheiere care functioneaza ca un epilog. La setul II deja stii la ce sa te astepti si e cam dezamagitor, previzibil, la mintea cocosului. 
a) - povestiri la pers. a III-a, cu accent pe fantastic (te prinzi din primele rinduri ale sectiunii ca e cu “fantastic”, dupa cuvinte cheie, eventual cu majuscule: Satul cu Sfinti la p. 13, suflet la p. 39, iarasi Satul cu Sfinti la p. 80, Cel ce Doarme la p. 130, salasul Sfintei la p. 177, Razboi la p. 236 – e vorba de un razboi special, un fel de manifestare folclorica)
b) – scrisori de la Repetentu catre un coleg de facultate (amintiri & povesti – la inceput mi s-au parut inutile si nereusite, o sa explic mai jos)
c) - prelegeri tinute de un prof batrin la scoala in timpul vacantei de vara; pretextul e istoria satului, de fapt contin tot amintiri & povesti, ca si scrisorile de la punctul b)
d) – povestiri la pers. a III-a, realiste (continutul lor e acelasi ca la toate punctele de mai sus, intimplari de prin sat, da’ neinfestate cu celebrul “fantastic”)

Citeva opozitii obisnuite: real/fantastic, scris/oral, pers a III-a / pers.I, povestitor A / povestitor B – si voila un roman 6X4, numit polifonic, complex etc. Hrana pt profesori, analisti si, de ce nu?, bloggeri Cum spuneam, mie mi s-a parut o organizare stravezie si prea rigida, care risca sa para exagerat de artificiala si “mestesugita”, la limita spre diletantism, ma scuzati de vorba proasta (sper ca pina la sfirsitul insemnarii sa n-o dau pe daiboj, vadra si agrait). Da’ nu-i problema, colcaiala de povesti te face sa te lasi dus cu vorba si sa suporti sacadarea asta. 

Popa cu coada de guster

Ce se intimpla in sat? Pe partea realista: o gramada de personaje patesc chestii, satul trece prin comunism si tranzitia de dupa, balta de pe malul Dunarii dispare treptat, odata cu ecosistemul si stilul de viata aferente. Pe partea fantastica: Cel ce Doarme, personaj tinind de legende pagine, viseaza pataniile de mai sus (inevitabila legatura a magicului cu naratologia), deformindu-le, cu cite-un popa care are coada de guster, cite-un animal vorbitor, cite-un drac/inger care-si baga coada/aripile (ingerul isi incurca aripile, la propriu, in sirmele de telegraf sau electricitate, nu mai stiu exact). Repetentu e un tip mai delicat decit altii din sat, venit de la oras si neadaptat la tara, apoi plecat la scoala la oras si, fireste, iar neadaptat, in fine intors in sat sa invete pt un examen si incercind sa inteleaga de ce nu e adaptat nicaieri, sau macar sa-si exprime indoielile, neadaptarile, framintarile sufletesti. Proful e caricatura unui artist neinteles, betivul si ratatul care se da drept “intelectualul satului”, cu toata pompa si caraghioslicul necesare tipului de personaj.

Repetentu si profu fac pereche in final, dupa ce multa vreme mi s-a parut ca unul din ei e inutil si redundant in economia romanului. Simetric, scrisorile nu ajung niciodata la destinatar, iar prelegerile au loc intr-o sala de clasa goala, fara auditoriu. Fiecare cu nebunia lui: Repetentu cu o obsesie sinucigasa, proful cu megalomanie. Prelegerile mi-au placut mult, sint haioase, te fac sa rizi, sint pline de injuraturi la adresa elevilor (ca orice acritura didactica, proful ii face albie de porci). Scrisorile, in schimb, suna cam chinuit. Studentul isi trateaza prietenul de departe cu un ton care intentioneaza sa fie persiflare/tachinare normala, camaradereasca, dar e outdated, nu suna autentic deloc – voila un exemplu: “sa rizi de mine si sa-ti asterni o spoiala de satisfactie cretina  pe fata ta de maimutoi imbatrinit in rele sterile”. Mai avea putin si trintea “mii de tunete si fulgere” in loc de, sa zicem, “sa-mi bag picioarele”

Astea sint circoteli ca sa explic de ce nu mi-a lasat deloc impresia de capodopera. Acuma ar trebui sa explic de ce e totusi un roman foarte misto la citit, antrenant si placut. Ce sa mai explic? E plin de povesti savuroase, am zis. Preferata mea e aia cind copiii merg la vinatoare de gugustiuci, cu prastia, intr-o vale salbaticita, in care in mod normal n-au voie. Si, de spaima, incep sa vada ciudatenii, inclusiv pe Balaur, Stapinul Vaii. Cruzimea infantila, omorirea in chinuri a sarmanului gugustiuc, e imediat pedepsita si rascumparata, in felul asta. “Fantasticul” e perfect justificat, copiii vorbesc intre ei firesc, asa cum trebuie, amestecul de mici porcosenii cu marile mistere e superb dozat, incheierea e incintatoare, cu vechiul conac boieresc de mult distrus care apare miraculos in ochii lor, cind au reusit sa evadeze din valea devenita infernala.

Infernal

Cruzimea, de altfel, e pe primul loc, fie cea infantila, fie cea rurala. Eu n-o sa uit niciodata cartea infioratoare a lui Jerzy Kosinski, aia care m-a imbolnavit   Aici nu e chiar asa, din fericire, scenele de groaza sint diseminate, ocupa mai putin spatiu si nu sint teziste, nu vor sa-ti arate cu orice pret salbaticia absoluta a taranilor/copiilor, vor doar sa adauge nuanta asta celorlalte nuante, sa protejeze de la bun inceput romanul de posibilele acuzatii de pasunism, sa reprezinte partea infernala a vietii la tara si a copilariei – in fond, ambele, si copilaria si satul sint origini, blabla (n-am chef sa repet interpretari banalizate). Pentru efect maxim, nu exista nimic moralizator.

Hm, n-o sa evit sa va spun: mor in chinuri groaznice o scroafa (in timpul transportului taranii pun o scindura peste picioarele ei si se aseaza; picioarele se fractureaza si se fac praf, animalul nu e acceptat la abator, agonizeaza ore in sir cu bestiile umane – eu le spun asa, nu autorul! – asezindu-se mereu pe aceeasi scindura; la final e impuscata si ingropata, oamenii n-au curaj sa manince carnea atit de chinuita), mai multi ciini, o pisica si patru pisoi mici (calcati de un camion), o gainusa, gugustiucul, alte pasari, niste caprioare, un cal, niste iepuri – o iapa avorteaza, un veterinar beat taie gresit coarnele unui vitel, din care tisnesc suvoaie de singe. Nu lipsesc serpi zdrobiti, un pui de gaina calcat cu piciorul, omizi strivite cu mina, albine care ataca oameni, lipitori care sint gatite dupa ce sint culese de pe pielea unui copil… curatarea cocinei, de la inceput, e chiar light.

Hai ca nu sint eu chiar asa de simandicoasa cum vi s-o fi parut la inceput, cind ziceam ca “ruralul” nu ma atrage deloc – am si motive, nu credeti? Dpdv artistico-literar e foarte misto tratata cruzimea in cartea asta. Foarte misto si din alte pedeveuri (anti-pasunism, antidot contra oricarui risc de sirop in “copilaria la tara”, trimitere serioasa si reusita la origini etc. etc.).

Gata, am impresia c-am scris prea mult si mi-e sa nu ma surmenez, doamne fereste (of, am uitat de altă temă centrală, cea a înjurăturilor – citiţi şi-o să vedeţi). Mi-au placut multe povesti si anecdote. Nu toate, dar multe. Cadrul general m-a lasat rece, iar mitologia cu Sfinti, draci, ingeri, Codrul de Miazanoapte si Cel de Doarme… mi-a cam strepezit dintii. Structura e asa si-asa, stilistic are minusuri si plusuri. E, cred, o carte buna, densa, de citit si de placut, nu de disecat si luat la trei pazeste, ca nu rezista prea bine. Cel mai important: se vede ca autorul observa, imagineaza, divagheaza si scrie cu voluptate si cu limbaritza, ceea ce n-are cum sa nu-mi placa! (Pt comparatii cu alti scriitori a se da un google dupa alte cronici. Numele vehiculate sint de la Marquez la Fanus Neagu. Ma omoara orice comparatie a unui autor cit de cit respectabil cu Fanus Neagu! Niciodata n-am fost in stare sa citesc ceva de omul asta!)