Terorism de cititoare

Inainte si dupa moarte

Alasdair Gray, Lanark. O viata in patru carti, trad. Magda Teodorescu, Polirom, 2008

(fragment)

716 pagini. Desene. Doua nume pentru acelasi personaj, doua nume pentru acelasi oras. Lanark in Unthank, Thaw in Glasgow. Lanark e Thaw dupa moarte, Unthank e Glasgow din iad. Cartea a Treia, Prolog, Cartea Intii, Interludiu, Cartea a Doua, Cartea a Patra, Epilog, restul capitolelor din Cartea a Patra si Addendum. Ordinea titlurilor nu e chiar asa o mare chestie, e doar cronologie, pur si simplu intii se intimpla evenimentele din Cartea Intii si a Doua, iar cele din Cartea a Treia si a Patra vin dupa aia, la propriu dupa aia, in Lumea de Apoi (fireste, iadul). Ati mai citit romane in care evenimentele sint prezentate in alta ordine decit cea cronologica, slava Domnului. Aici povestea vietii lui Thaw e incadrata de povestea aventurilor lui de dupa moarte. Atentie, autorul racneste in epilog: “Eu nu scriu SF”, deci nu va repeziti

Tot ce scriu criticii de obicei despre o carte, despre sursele ei, despre structura, despre miza etc., se gaseste de-a gata in Epilog, asezat frumos cu patru capitole inainte de final. La un google rapid am vazut ca toata lumea spune cum au descoperit criticii asemanarile cu Dante, Joyce si Kafka – n-au descoperit nimica, autorul a spus foarte clar lucrurile astea, le-a dat pe tava. Epilogul e o minunata cronica neconventionala a romanului, cu documentatia perfecta: direct din mintea romancierului. Plus o avalansa de raspunsuri la posibile obiectii (raspunsuri inclusiv la propriile mele obiectii sau nelamuriri). Nu avem nevoie, ca sa intelegem cartea, de vreun text insotitor compus de altcineva. Eventual doar atit cit sa fim informati ca asta se cheama postmodernism si ca reactiile publicului educat au fost foarte favorabile.

Nu sint numai Dante, Joyce si Kafka. Mai sint Blake, Vonnegut, John Bunyan (uh, The Pilgrim’s Progress, ar fi trebuit, dar nu, nu l-am citit niciodata) si niste carti pentru copii Asa zice Gray, ca in mare povestea urmareste firul uneia dintr-o carte pentru copii (nu stiu daca nu face misto, eu parca il cred, dar nu jur). Freud fara numar, dar si Sylvia Plath, Lewis Carroll, Coleridge, Walt Disney (da, da), Jung, Marx, Sartre si multi, multi altii. Atit de multi incit e irelevant Nici vorba de plagiat, cum se amuza autorul in epilog sa spuna, doar interferente, intertext, alea-alea. Am lesinat de dragul epilogului, e bestial, plin de umor si de inteligenta – si, important!, foarte usor de citit, absolut deloc indigest, indexul se deruleaza pe marginea conversatiei autorului cu personajul sau (o lupta dura, de fapt, personajul trinteste si izbeste, autorul se ascunde la un moment dat, de frica sa nu ia bataie, si, pina la urma, ii acorda un sfirsit mai blind, desi tot nasol).

Thaw a fost un artist nevrotic intr-un oras industrial. A supravietuit cu greu familiei si societatii, dar a sucombat din cauza sexului. Nici o femeie nu l-a putut accepta, asa ca a innebunit si s-a sinucis. Lanark a reusit, in schimb. Nu doar sa aiba parte de sex, ci si, putin si rar, de iubire, sau macar de tandrete. Ce n-a reusit, nici in viata, nici dupa moarte, a fost… imposibilul. Cititi, nu spun mai mult.

E un roman perfect citibil, pe mine nu m-a supus la nici un chin, dimpotriva, a fost o placere de la cap la coada. Bine, poate mai putin la coada, cind a devenit o idee prea politic si social pentru gustul meu. Putin prea orientat spre stinga. Dar asa e si Vonnegut, n-ai ce-i face. Anti-consum, anti-corporatii, anti-sistem, ecologist, u get the picture. Din fericire, cu acelasi scepticism si cu aceeasi mila si ironie. Cu alte cuvinte, cu o “profunda intelegere a omului”. Ma bucur rau ca l-am citit. Si, daca ar conta, l-as recomanda cu draga inima, cu sfatul suplimentar sa nu va speriati de asocierile cu Joyce, Kafka si Dante, doar v-am spus ca se bazeaza si pe o carte pt copii. Si ca autorul a simtit nevoia sa zbiere ca nu scrie SF

Inceputul (in capitolul 3): “Primul lucru pe care mi-l amintesc este o bufnitura, apoi, fie ca am deschis ochii, fie ca s-a aprins lumina, am vazut ca ma aflu in coltul unui compartiment dintr-un tren vechi. Sunetul si intunericul de-afara indicau faptul ca trenul mergea printr-un tunel. Simteam o durere ascutita in picioare, dar eram fericit si nepasator. M-am ridicat si am facut citiva pasi, cutremurindu-ma cind mi-am vazut fata in fereastra vagonului. Aveam un cap mare si sprincene dese si incurcate si o fata obisnuita, dar nu-mi aminteam s-o mai fi vazut.”