Sufletul italian in America (fara Mafie)
John Fante, O sa vina si primavara, Bandini, trad. Vali Florescu, Humanitas, 2008
E romanul de debut al lui Fante, aparut in 1938. In romaneste au aparut trei romane, in ultimii trei ani, dar nu apucasem sa citesc nici unul. Le-am imprumutat pe toate si am luat-o in ordine cronologica, sint suficient de scurte ca sa am incredere ca o sa le termin 
, nu m-am grabit sa incep cu Intreaba praful, despre care am auzit ca e cel mai tare. Vazusem ca lui white noise nu i-a placut prea tare, cel putin in comparatie cu celelalte – acum mi-e si mai clar ca o sa le citesc pe celelalte, daca sint inca si mai bune.
Cred ca am vazut si un film, pe la jumatatea romanului mi-am dat seama ca stiam de undeva povestea zidarului sarac pe care o bogatasa il ademeneste si-l ia de linga nevasta si copii, dar pe coperta 4 nu zice nimic de nici un film. (In schimb pe coperta la Intreaba praful e o bulina mare si urita pe care scrie “Acum un film de succes”, s-ar putea ca din acest motiv sa nu-mi fi luat eu cartea pina acum. Am mai spus ca am o reactie automata de respingere a unei carti dupa care s-a facut un film de succes? Mai ales daca nu stiu nimic despre autor. De data asta greseam.)
E primul din saga lui Arturo Bandini, aflu de pe net. Ma asteptam sa fie ceva cu un tinar scriitor chinuit, dar nu, e cu o familie de imigranti italieni saraci. Arturo Bandini e un pusti de 14 ani, cu un rol decisiv intr-un moment dramatic din viata parintilor lui. Parintii lui se simt si nu se simt italieni sau americani. El insusi oscileaza intre aceste doua identitati, desi s-a nascut in America. Traiesc intr-o saracie crunta de care tatal nici nu indrazneste sa viseze ca va scapa vreodata, iar mama pune intre ea si “femeile americane” o bariera de netrecut, alcatuita din masini de spalat, cosmetice si alte minunatii americane. O, da, si mie inca imi suna “american” masinariile astea banale, imi amintesc foarte bine cum se spala rufele cu mina, de dinainte de 89, n-am uitat fericirea pe care mi-a adus-o prima masina automata, chit ca era la mina a doua si nu mergea prea bine, ca nu incalzea apa. Pentru mine e socant sa-mi actualizez amintirile astea, e socant sa-mi dau seama de prapastia dintre “femeile americane” din 1938 si “femeile romance” din 1988 – pentru noi erau un vis niste electrocasnice banalizate deja de 50 de ani in alte parti!
Arturo iubeste baseball-ul, alt simbol american (din fericire, traducatoarea explica niste referinte, criptice pt mine, in note de subsol – mersi!). Si o iubeste pe Rosa, o colega de clasa italianca. Cind se imagineaza vedeta de baseball, evoluind magnific pe un stadion, se simte american si-si spune Art. Cind are reverii mai mult sau mai putin pacatoase cu Rosa, se simte italian. Cind tatal lui o inseala pe mama cu una dintre acele inaccesibile “femei americane”, Arturo viseaza ca va face si el la fel, va fi si razbunarea lui italieneasca impotriva acestei Americi ticaloase. Cind mama lui invirte in transa rozariul soptind interminabile rugaciuni, in loc sa fie rezonabila, se simte american, e apucat de furii, iar cind ea isi ataca pasional barbatul si arunca in foc banii pacatosi, baiatul este american, detesta tot ce e italian si, in consecinta, nebunesc, in comportamentul femeii parasite. Si tot asa, e splendid construit, scris, condus conflictul asta.
Nu-i gasesc nici o hiba romanului. Maria si Svevo, parintii, sint niste personaje colosale, ca pe vremuri, cu pasiuni salbatice, caractere puternice, gesturi de neuitat. Maria stind in balansoarul ei, seara, cu ochii inchisi, cu rozariul in mina… Svevo culcat in patul moale al americancei, distrus, dupa ce nevasta aproape i-a scos ochii de furie, visind sa-i cistige iertarea si sa se intoarca la familie, la fiii lui, mindru de ei, cum vor defila de Craciun in procesiunea de la biserica… Baiatul mijlociu care-si condamna dur tatal pentru ce-a facut, se lasa batut numai sa nu-l ierte, baiatul mare care accepta sa sufere de foame doar de dragul imaginii prospere a tatalui, un italian care a infrint America in persoana femeii aceleia reci si bogate, atit de diferita de mama lui nebuna…
A, da, apropo, de Craciun nebunia familiei atinge apogeul – fireste Inclusiv nebunia religioasa a lui Arturo, adolescentul obsedat de ideea de pacat. Cum poti sa fii american cind analizezi la nesfirsit tot ce faci, spui si gindesti, cind iti clasifici pina la vertij greselile in ochii Domnului? Asta e un italian, orice-ar fi. Seamana cu italienii lui Stendhal, pentru mine Dupa cum si Maria Bandini, monumentul asta de femeie, seamana cu eroinele lui. Bine, fie, toate personajele seamana cu ale lui Stendhal, au acelasi suflet – Fante e supertare daca ma face sa ma gindesc la Stendhal, acum, in 2008, fara sa ma simt dezamagita, nici de cum scrie (daca ati pufnit pe nas auzind de francezul de acum 200 de ani, ginditi-va la Bukowski, e mai la zi 
si sigur va atrage mai mult – el spune ca Fante e zeul lui), nici de ceea ce altora li s-ar putea parea telenovelistic.
Hm, ma ia cu entuziasm si pentru America asta in care puteai sa fii atit de italian in 1938. Sa vedem acum ce-o face Arturo Bandini mai departe. Cit de american va fi ajuns? Am citit doar inceputul din Intreaba praful: “Intr-o noapte, stateam pe pat in camera mea de hotel de pe Bunker Hill, aflata chiar in centrul orasului Los Angeles. Era o noapte importanta din viata mea, fiindca trebuia sa iau o decizie referitoare la hotel. Fie plateam, fie plecam: asa spunea biletul pe care proprietareasa mi-l strecurase pe sub usa. O problema importanta, care merita o deosebita atentie. Am rezolvat-o inchizind lumina si culcindu-ma.” Cica inainte de beatnici a fost Fante.
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
22 decembrie 2008 la 4:24 pm
cred ca e mai bine asa, sa le citesti in ordinea lor fireasca. eu le-am citit in ordinea in care au fost traduse.
dar tot astept si celelalte carti ale lui Fante, ca mai sunt.
Intreaba praful mi-a placut mult. sper ca n-ai vazut filmul, e prost de n-are aer [comparat cu cartea, fireste]
22 decembrie 2008 la 4:26 pm
@ white noise – nu stiu daca am vazut filmul!
nu stiu ce-am, foarte greu tin minte cite un film! am zis ca am vazut unul dupa romanul asta, dar poti sa ma impusti ca nu stiu cind. si nici nu tin minte ce se mai intimpla in film in afara de citeva scene
22 decembrie 2008 la 5:03 pm
Mi-au placut toate trei. Foarte mult. Il astept si eu pe al patrulea, sa am toata tetralogia. Si restul.
La Fante am ajuns via Bukowski, asa ca aveam asteptari mari. Si din fericire nu m-a dezamagit. Sau in alt registru “Arturo Bandini kicks ass ”
22 decembrie 2008 la 6:57 pm
mie mia placut ask the dust, both movie&book.
23 decembrie 2008 la 2:42 am
Daca “O sa vina si primavara.. ” este la sentiment, “Drumul spre Los Angeles” e mult mai funny, la modul inteligent. Lupta personajului cu racii e bestiala, ca stil, – o sa vezi cind dai de ea, sint sigura. Pe mine – (auto)ironia m-a cucerit. E prima carte pe care i-am citit-o, cu pasaje la care am revenit numai ca sa rid; pe cea de-a doua, “Intreba praful” am sarit-o, din cauza filmului si, o sa rizi, a copertei chicioase, asa ca m-am si mirat ca ultima tradusa la noi, asta prezentata astazi de tine, are pagini care mi-au rupt inima. Ma bucur ca ai scris despre ea.
Daca tot e Craciunul si m-am gindit ce carti ti-as darui eu, tocmai tie care citesti atit de mult (vorba ceea, cel mai greu e sa dai cadouri oamenilor care au de toate)- uite doua: “Ultima licorna”- Peter Beagle, in traducerea minunata a lui Mircea Ivanescu, si “Familia mea si alte animale” -Gerald Durrell, fratele mult mai faimosului Lawrence. Am mai vrut, acum vreun an, sa-ti spun de cartile astea, daca o sa-ti pice in mina o sa stii de ce.
(Ambele sint aparute pe vremuri, la Univers, dar retiparite si in ultimii ani, prima la Polirom, a doua la Vremea.)
Multumesc pt mesajul de pe mail, acum l-am descoperit.
Craciun fericit! (poate e cam devreme, dar nu stiu daca mai am timp de net zilele-astea).
23 decembrie 2008 la 2:48 am
am uitat sa-ti spun, celebrul frate Durrell apare si el in carte, -Larry- si, daca toate amanuntele sunt reale, asa cum inclin sa cred, ca cititor naiv ce sint, – ei bine, macar pt asta si merita citita de “oamenii seriosi”. Tie ti-am recomandat-o ca pisicareasa ce te stiu.
Ai mai avut si o leapsa, parca, despre cartile copilariei. Oare o fi scris cineva despre “Urechiusa zbirlita”? Nu stiu de cine e, dar eu dormeam cu ea sub perna..
23 decembrie 2008 la 3:19 am
Uite, m-am mai gindit la o carte pe care ti-as darui-o de Craciun: “A Concise Chinese-English Dictionary for Lovers”, de Xiaolu Guo, sa-vu-roa-sa!! Pt cine are crampe la gindul ca e in engleza, recomand o doza buna de relaxare: e scrisa, paradoxal, de cineva care chiar nu stie engleza..
Ce e mai dragut: se gaseste la Diverta din mall Vitan, la dictionare (!!), desi, evident, isi are locul acolo exact ca Dictionarul onomastic (din ciclul ingeniosul bine temperat)- al lui MHS, fireste.
Sau, ca sa fac pe desteapta- ca Pseudokynegetikos la raftul cu Manualul micului pescar.
Tocmai din pricina acestei ciudate engleze, cartea asta cu dictionarul pt indragostiti e intraductibila (sau nu-mi imaginez eu o formula).
[Te imbratisez ca pe o prietena care mi-a facut suportabile multe pauze de serviciu, ajutindu-ma sa iau o gura de aer si sa evadez dintr-un mediu oribil. - lucru pt care-ti multumesc (pt ca tot e final de an..)]
23 decembrie 2008 la 2:49 pm
ma bag si eu putin: inca o recomandare pentru cartea lui gerald durrell, e foarte foarte misto. nu stiu daca s-a mai reeditat, eu am o editie mai veche, dar merita cautata.
23 decembrie 2008 la 3:06 pm
@ ioana nitulescu – multumesc frumos pentru comentarii! si pt recomandari, suna foarte bine (mesaj de pe mail? nu mai stiu…)
te imbratisez si eu
de cartea lui gerald durrell nici nu stiam ca exista, as vrea s-o citesc
si ma bucur mult-mult de pauzele tale de la serviciu, sint mindra de mine daca spui asa
23 decembrie 2008 la 6:40 pm
M-am lamurit singura cu mailul: tu ai raspuns ok pe blog, dar textuletul mi-a venit si mie pe mail, probabil am bifat eu o cerinta de genul asta pe undeva. pe 12 nov, se vorbea despre Filip Florian- Zilele regelui (iata: un cadou perfect de Craciun!).
Ca o concluzie la ceea ce ai scris astazi, despre isuciu si migrenele lui: pastreaza-ti prospetimea, face toti banii!
26 decembrie 2008 la 12:32 am
Deşi am ajuns pe blogul tău datorită (sau din cauza) lu’ suciu ăla (o cunosc pe fata blondă), voiam să-ţi spun că, într-adevăr, Fante e formidabil. Vorbesc despre el de doi ani, de cînd s-a tradus “Întreabă praful” şi lumea se uită cu condescendenţă la mine: “Ei, lasă, de unde l-ai scos pe ăsta…” E un autor blestemat, cartea lui nu s-a vîndut pentru că editura a dat faliment. Şi e uimitor că ar fi putut să fie port drapel al noii sensibilităţi americane, dar n-a fost să fie.
Felicitări!
26 decembrie 2008 la 1:52 pm
@ florin iaru – da, si mie mi se pare uimitor ca n-a fost mai cunoscut. si nici macar n-am citit Intreaba praful, inca. o sa le citesc si pe celelalte.
multumesc frumos
26 decembrie 2008 la 4:10 pm
“Întreabă praful” a fost publicată în 1938 sau ’39. Editura aia publicase “Mein Kampf” fără să ceară drepturile, Hitler i-a dat în judecată şi i-a ruinat. Astfel, cartea lui Fante a murit îngropată fără să se nască. Fante a terminat-o cu scrisul şi s-a dus la Hollywood. Dacă n-ar fi fost Bukowsky, n-ar fi fost redescoperit şi n-ar mai fi scris următoarele. Adică nici cartea pe cae o comentezi.
26 decembrie 2008 la 5:01 pm
@ florin iaru – cred ca m-am incurcat eu un pic? m-am mai uitat pe coperta 4 (adica pe… indoitura aia spre interior, nu stiu cum se cheama) si acolo scrie ca O sa vina si primavara aparuse in 38, iar Intreaba praful in 39. citisem undeva, pe net, ca editura initiala era mica si nebagata in seama, dar nu stiam exact treaba cu falimentul si Hitler, mersi
si vad ca scrie totusi pe coperta 4 ca a fost un film dupa O sa vina si primavara, dar nu stiu cum m-am uitat eu in diagonala de nu observasem
26 ianuarie 2009 la 3:14 pm
[...] O sa vina si primavara, Bandini, ma intrebam cit de american va fi devenit in Los Angeles. Foarte, asa mi se pare mie. Nu pentru ca [...]