Tinarul scriitor american, singur in marele oras
John Fante, Intreaba praful, trad. Vali Florescu, Humanitas, 2006
E al doilea roman cu Bandini pe care l-am citit, mai am Drumul spre Los Angeles, probabil ca o sa-l citesc si pe asta in curind. La sfirsitul volumului sint citeva scrisori de-ale lui Fante de prin ’38-’39, era foarte optimist si increzator in viitor. Ma cam molesesc povestile astea, cu tineri curajosi si talentati care n-au nici cea mai mica presimtire ca viitorul e naspa. Stiind ca succesul la care se astepta n-a venit, ca spre batrinete a orbit si i-au fost amputate picioarele, ca vreo 40 de ani n-a mai publicat literatura… pina la urma, e o poveste, mai puternica decit povestile unor scriitori care n-au patit nenorocirile astea. Degeaba as incerca sa fac abstractie, biografia autorului pune intr-o lumina speciala romanul tinarului plin de umor, de curaj si de talent.
Formula de pe coperta 4 e perfecta: “Inainte de Generatia Beat a fost John Fante.” Arturo Bandini viseaza sa fie scriitor si chiar scrie, cind cu inspiratie, cind cu disperare, intr-un hotel nenorocit din Los Angeles. E visul scriitoricesc american, acela al rebelului izolat care, dupa multa saracie, livreaza intr-adevar lumii un roman misto si viata lui va fi… altfel, daca nu chiar minunata. Seamana pe undeva cu Foamea lui Hamsun – se hraneste zile intregi doar cu portocale, fura lapte si constiinta furtului il tortureaza, participa impreuna cu un vecin alcoolic la masacrarea unui vitel (tot furat) si se simte criminal. Diferenta: autoironie (nu-mi amintesc f bine romanul lui Hamsun si mi-e lene sa-l rasfoiesc din nou) si, mai ales, o vitalitate pe care n-o pot numi altfel decit “americana”.
Dupa O sa vina si primavara, Bandini, ma intrebam cit de american va fi devenit in Los Angeles. Foarte, asa mi se pare mie. Nu pentru ca o insulta pe iubita lui mexicana asa cum a fost si el insultat (ca macaronar), nu pentru paginile indragostite sau amare despre Los Angeles, orasul pindit de desert, plin de neoane si de oameni dezradacinati, ci pentru acest aer de vis american scriitoricesc. Nu sint cafenele boeme, nici cenacluri, nici universitate. E un singur individ scriind de zor intr-o camera, pe de o parte, pe de alta parte exista revistele de aiurea si telegramele de acceptare de la editor. Mie imi place foarte tare modelul asta, mult mai tare decit cele europene. Marginalitate pura, singuratate, izolare, un individ versus lumea mare si misterioasa.
Mai exista un scriitor, la fel de izolat. Barmanul Sammy, care se retrage chiar in pustietate, undeva in desert, ca sa-si scrie opera inainte de a muri (e tuberculos). Dar Sammy e varianta penibila, ridicola, n-are nici talent, nici inteligenta, n-are nimic, e un fou litteraire (as vrea cartea asta, mi-am adus aminte, offtopic), in plus mai e si barbatul pe care-l iubeste Camilla, cea de care e indragostit Bandini. Camilla e o chelnerita cu sandale mizerabile – pt Bandini o printesa mayasa, stapina desertului. Ea se drogheaza, ea innebuneste si e internata la balamuc, ea rataceste cu masina on the road. Ea e nebuna din dragoste. Mai sint si alti defecti – in primul rind Vera Rivkin, menajera uritita iremediabil de o cicatrice hidoasa, vecinul alcoolic devorat de o pofta aberanta pentru carne, o fata care nu vorbeste decit despre filipinezi, batrini veniti din vestul mijlociu, din tinuturi cu zapada, ca sa moara in soarele necrutator. Bandini pindeste, din camera lui, toate nebuniile din jur, le vede, le scrie si le rescrie, in cap sau pe (na, cum evit rima acum?) hirtie 
E nebunia lui, una foarte sanatoasa, pentru ca-i va aduce Romanul.
Tot in scrisorile de la sfirsit am vazut ca asta nu e autobiografica – nici vorba sa fi scris Fante, romantic, vreun Roman salvator in anii lui de saracie la un hotel mizerabil: “Nu am avut niciodata linistea necesara pentru a ma putea dedica scrierii unui roman, data fiind presiunea exercitata asupra mea de necesitatea de a-mi plati chiria, care era de 6 dolari – o povara coplesitoare.”
La un moment dat, dupa ce a facut sex prima data (sordid, trist, sinistru de-a binelea), e un cutremur care se lasa cu morti si raniti. Bandini e totusi un italian, inainte de a fi american – are, in consecinta, o criza religioasa, e convins ca Dumnezeu a miscat pamintul drept pedeapsa pentru pacatul lui. Nu stiu daca e ultima criza a italianului din el.
Nu-mi dau seama daca mi-a placut mai mult asta sau O sa vina si primavara… Cert e ca Intreaba praful e mai tare, mai “important”, se vede cu ochiul liber.
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
26 ianuarie 2009 la 4:02 pm
First !
hahaha… o sa-ti placa si drumul spre los angeles, sigur-sigur, e cea mai amuzanta. dar si asa mai ramane una “Dreams from Bunker Hill”, care nu stiu de ce n-a fost tradusa.
26 ianuarie 2009 la 4:28 pm
Iti recomand Martin Eden de Jack London – sa vezi diferenta intre irlandezi si italieni
26 ianuarie 2009 la 7:20 pm
@ sergiu – c m amuzanta? misto, sa vedem
@ ignat andrei – martin eden e una dintre cartile adolescentei mele, l-am citit si rascitit si l-am iubit de-a binelea
26 ianuarie 2009 la 11:37 pm
Ce parere ai de traducere ?
27 ianuarie 2009 la 12:01 am
@ isuciu – e foarte buna
27 ianuarie 2009 la 1:04 am
Felicitari !
27 ianuarie 2009 la 1:30 am
@ isuciu – mersi. si mos craciun zice sa-ti transmit ca l-a impresionat scrisorica de la tine, dar esti cam mare sa mai primesti masinute care fac nino-nino
pt persoane normale la cap:
http://www.terorista.ro/www/2008/12/23/precizare-si-urare/
27 ianuarie 2009 la 2:19 am
iw propun sa se stranga bani pentru numerele de dat sifon, la presiune atmosferica, pe care le performeaza turnatorul amator suciu- poate asa capata senzatia de profi si le re-da in cod_masina, scutindu-ne de agresivitatea simptomului. el e mai perturbat, asa, d-aia nu l-a nimerit pasiunea de ieri, meseria de azi. un pic de compasiune pentru batranul ucenic.
28 ianuarie 2009 la 8:43 pm
Frumoasa prezentare, mi-ai facut pofta sa-l descopar si eu pe Bandini (marturisesc cu rusine ca n-am citit nimic de Fante).
Am o oarecare rezerva fata de figura scriitorului ‘american’ revoltat, izolat, marginal. Mi se pare ca ii lipseste sarea si piperul, adica autoironia (dar spui ca nu e cazul lui Fante, in cartea asta). La ce te gindesti cind vorbesti de ‘modele europene’?
Coincidenta – acum vreo doua saptamini m-am uitat si eu pe cartea lui Quéneau despre fous littéraires; la primele rasfoiri mi s-au parut cam irecuperabili, adica nu foarte amuzanti. Iti spun daca o gasesc pe aia a lui Blavier.
28 ianuarie 2009 la 10:20 pm
@ alexandru – nu, nu, deloc nu-i lipseste autoironia. stiu f bine ce rezerva ai, adica imi inchipui. modele europene… cafenele pe malu sting, universitate, cercuri in care intri si ucenicesti pe linga altii… in mare cam la asta, nimic f subtil – spre deosebire de modelul american romantic (inclusiv martin eden), cu un tip care lasa scoala si face munci sezoniere, pe urma se baga intr-o camera si scrie de capu lui. nu neaparat realitate, doar imagini, figuri intrate in capetele noastre pe diverse cai, mitologie moderna. acum presupun ca “modelul” american e altul – cursurile de creative writing (si nici nu mai e atit “american” cit “civilizat” – ca sa comit o indignare de-aia mioritica: numai la noi nu exista!
)
evident ca sint irecuperabili… nu stiu daca vreau sa fie amuzant, poa’ sa fie si grotesc, eventual tragic, oricum pt mine ar fi interesant (si dpdv… aaa… antropologic, probabil)
citisem una despre fous autobiographiques, ca sa zic asa – (un teoretician elvetian, nu-mi amintesc numele) absolut fascinant, erau niste personaje bestiale, unul scrisese un fel de jurnal pe jdemii de carti de joc (mi-am amintit titlul: “Les petits freres d’Amiel”, cam asa ceva)
29 ianuarie 2009 la 3:19 pm
am citit si eu acum ceva timp cartea , insa nu prea a fost pe gustul meu, poate din cauza ca vazusem filmul chiar inainte de a gasi cartea ( coincidenta care mi s-a parut promitatoare)
colin farell era de-a dreptul penibil in ro si nu am putut scapa de imaginea lui.
oricum din ce imi aduc aminte cartea era bine scrisa poate ar trebui sa mai incerc un roman
29 ianuarie 2009 la 4:18 pm
@ annw – eu n-am vazut filmul, din fericire (m-ar fi enervat chiar daca ar fi un film bun – nu-mi place sa vad ecranizari)
31 ianuarie 2009 la 11:47 am
de fiecare data cand nu te vizitez ceva mai multa vreme ma complexez – acum am gasit patru insemnari noi, offffff… alta treaba de care trebuie sa ma apuc, fante asta:( pe langa cele cincizeci care stau mustratoare pe raft:(
ce ma bucur ca Martin Eden a fost si la tine cartea adolescentei! oare e cineva care sa nu fi fost izbit in moalele capului de ea daca a citit-o la varsta respectiva?