Crima prin interpretare
Pierre Bayard, Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd?, trad. Mihaela Visky, Bastion, 2008
Minunata, perfecta si extrem de foarte super carte, asa de tare mi-a placut. Nu e de citit in tren de catre toata lumea. E un eseu sofisticat si elegant, in primul rind pentru cei care s-au distrat la un moment dat al existentei lor cu Barthes, Genette, Todorov, Freud si chiar Lacan, fara sa-si fi refuzat lecturi intensive (extensive) din Agatha Christie. Nu sint in target, nici vorba (Genette nu m-a amuzat niciodata, iar Lacan… auci, sa schimb repede subiectul – si sint inocenta in privinta romanelor politiste), da’ pot sa-mi dau seama, macar. In al doilea rind, care va sa zica, e pentru cei ca mine, ceea ce nu inseamna ca stiu cum sint cei ca mine.
Se ia un roman de Agatha Christie (pe care eu nu l-am citit) si se intoarce pe toate partile, intr-o ancheta ca in romanele ei. Aflam de la bun inceput cine e asasinul: doctorul Sheppard, insusi naratorul. Acuma, daca ar fi sa fac si eu ca Bayard, ar trebui sa va spun direct si fara mila cine e celalalt asasin, pentru ca nu e Sheppard, totusi – nu in eseul lui Bayard. Mi-am ros unghiile un pic: s-o fac sau sa n-o fac? Pina la urma nu. Nu ma lasa inima!
Nu sperati ca Bayard face erori grosolane, de genul confuziei intre fictiune si realitate. Nu sperati ca e luat pe sus de valul interpretarilor si ca delireaza. Dimpotriva, discuta despre chestiile astea destepte, aduce argumente si contraargumente, citeaza si avertizeaza. Un capitol e dedicat legaturii dintre delir si critica, poate ca asta e ideea centrala. Sau sa fie mai centrala aia ca lectura se petrece intr-o lume intermediara, la intersectia intre o carte limitata la propozitiile ei si subiectivitatea cititorului? Sau sa fie aia ca literatura politista e un model al teoriilor de tot felul? Pe-aici pe undeva.
Nu cred ca Bayard are idei fenomenal de originale, nu e un pionier. E un admirabil jucator, unul care stie sa te surprinda cu tot felul de combinatii. Ceea ce face el seamana putin cu jucariile lui Alain de Botton, dar la un cu totul alt nivel. E mult mai destept, mai artist si mai elegant. Si mai cinic, ceea ce conteaza enorm – si in Cum vorbim despre cartile pe care nu le-am citit, si aici, unde spoilerul e doar un mizilic pe linga destul de antipatica observatie ca pina si capodoperele genului politist sint pline de contradictii si de solutii de neinghitit.
Cinismul e adorabil mai ales in marturisirea finala – o copiaza intr-un fel pe cea a naratorului din romanul Agathei Christie. De la spoilerul asta nu ma pot abtine, imi pare rau. “Caci interpretarea politista este, in primul rind, o condamnare la moarte. [...] placerea interpretului, care consta in reducerea diferentei prin inlocuirea ei cu ceva similar.” Ce este cartea asta? Iata ce spune despre original: “Este povestirea amanuntita, ce ocupa o intreaga carte, dar care ramine invizibila povestitorului orbit, a unei crime prin interpretare.” Cred ca e primul criminal cu care am tinut vreodata. Evident, nu intr-atit incit sa nu vreau sa-l prind.
Asta e un roman-eseu, nu productia aia a lui de Botton! (Uf, problema: Bayard ataca un gen de roman “masculin”, de Botton unul “feminin” – cum ies din dilema asta? Nu pot sa spun ca si de aia unul m-a enervat si unul m-a incintat… ca nu pot, nu-mi iese mie pe gura asa ceva! Deci e o dilema care provine din incorecta terminologie, aia cu “feminin” si “masculin”, e clar 
)
PS Imi convine perfect si raspunsul concret al lui Bayard la intrebarea cine l-a ucis pe Roger Ackroyd. Acum, dupa ce am citit cu atentie partea despre delir/critica din cartea lui.
PPS Traducerea suna OK, chiar surprinzator de OK avind in vedere niste typo-uri cam prea de tot (“creaza” in loc de “creeaza”, “ori” in loc de “or”, “continuie”, “transcedent” ). Nu-mi explic greselile astea. Oricum, se poate citi foarte bine daca faci abstractie de ele (editura e foarte tinara, poate merita indulgenta, asa, pt inceput).
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
28 ianuarie 2009 la 6:08 pm
Mi-ai desteptat pofta… Dar ce roman de Christie este ?( sa il recitesc inainte)
28 ianuarie 2009 la 6:16 pm
e vorba de “Moartea lui Roger Ackroyd” – e considerat de multi capodopera ei.
28 ianuarie 2009 la 7:18 pm
parca hnu urma sa coordoneze o colectie de policier la tanara editura: nu stiu ce s-o mai fi ales de proiect
28 ianuarie 2009 la 7:46 pm
@ ignat andrei – uite, ti-a raspuns lindabelinda
@ ramirez – cind mi-a recomandat unele de la bastion (ca de la el stiu, normal), mi-a zis ceva, parca, dar nu mai tin minte exact – cred ca era vorba de colaborare la grafica si tehnoredactare?
28 ianuarie 2009 la 9:06 pm
Ma bucur mult cind scrii despre autori care-mi plac si mie. E foarte tonic Bayard – cind il citesc ma simt si eu, pentru citeva momente, subtil, elegant, inspirat. Ar trebui sa am mereu cu mine o carte de-a lui. Nu stiu cum reuseste sa faca demonstratii paradoxale atit de riguroase, sa atace probleme atit de grele si sa ramina atit de lejer si de amuzant. E un secret frantuzesc, cred. Si mie mi se pare ca partea despre delirul de interpretare e centrala in ‘Ackroyd’ (dar detaliile ‘demonstratiei’ conteaza).
Dintre titlurile lui, cel mai mult imi place ‘Comment améliorer les oeuvres ratées’ (cred ca ti-am mai spus, ceea ce nu ma impiedica sa te bat la cap). À propos de batut la cap, in cartea asta are un capitol despre Achab/Moby Dick ca metafora pentru lupta bartlebyana cu pagina alba : )
Tocmai a publicat una noua – ‘Le plagiat par anticipation’ (www.leseditionsdeminuit.com)
28 ianuarie 2009 la 10:01 pm
@ alexandru – dar chiar te rog sa ma bati la cap!
titlurile lui sint geniale toate, vad. da’ pot sa te bat si eu pe tine la cap? scrie si despre aia cu operele ratate la tine pe blog, pliz. si si despre bolano cu literatura nazista – cred ca se si potrivesc pe undeva cu ideea blogului tau
28 ianuarie 2009 la 10:07 pm
aia cu operele ratate tocmai a fost tradusa. a iesit la Art
28 ianuarie 2009 la 10:09 pm
@ ramirez – mersi, habar n-aveam, abia astept sa vad CUM pot fi ameliorate
))))))
28 ianuarie 2009 la 10:13 pm
mda. dup-aia, poa’ organizezi un concurs de ameliorare a unor texte clasice romanesti.
28 ianuarie 2009 la 10:14 pm
nu stiu ce cred altii, dar “Puiul” CU SIGURANTA are nevoie de un alt final
28 ianuarie 2009 la 10:22 pm
28 ianuarie 2009 la 10:36 pm
da, vreau sa fie gasit de cineva si dus la adapost – doar nu de mayuma, pls
sau
sa se dovedeasca la final ca totul a fost un vis
sau
naratorul sa fie necreditabil, caz in care totul devine indoielnic
sau
bratescu-voinesti sa fie deconspirat ca fascist – ceea ce a si fost
sau
puiul sa fie redus la o pulsiune sinucigasa a Textului, care, prin intermediul vanatorului, isi programeaza propria moarte
28 ianuarie 2009 la 10:41 pm
@ramirez: Geniala idee! : ))
Din cauza “Puiului” am virat bizar in copilarie: imi luam in grija tot felul de vietati mici si neajutorate (vrabii, gugustuci, iepuri, pesti, arici etc.). Le-am facut colivii, custi, acvarii, i-am hranit cu pipeta si biberon, mi-au fost fiecare celmaibunprieten, i-am ingropat in gradina, cu cruci si luminari, cind s-au prapadit din felurite cauze (voracitate felina, indigestie cu laptuci, jale), am plins cind mamaia, ingrijorata de extinderea necropolei, mi-a cerut sa renunt la
simbolurile religioase: “mai trece vreun om pe drum, vede cruci si zice ia
uite, o fi murit Sande (tataia), o fi murit Ionica (ea)”.
28 ianuarie 2009 la 10:49 pm
@LuciaT: As scrie, se potrivesc, dar le-am citit acum ceva vreme si-mi vine sa scriu mai degraba despre unele mai proaspete.
28 ianuarie 2009 la 10:51 pm
@ ramirez – wow! ultima, ultima rulz
)))))))))
@ alexandru – nu-poa-te-fi-a-de-va-rat!
)))))))
28 ianuarie 2009 la 11:01 pm
@luciat: am o varianta de sfarsit ameliorat si la “zdreanta”, care sunt convins ca iti va placea ff mult:
oul fierbinte este gasit nu de zdreanta, ci de motanul familiei, care, foarte lacom de felul lui, se arde groaznic, spre marea veselie a lui zdreanta (care nu-l suferea deloc)
28 ianuarie 2009 la 11:08 pm
da? ei bine, take that: “Puiul” asa ramine, cum l-a facut fascistu de autoru-su :clap:
si, daca vrei, iti povestesc pasaju ala din Sei Shonagon, cu ce-a patit ciinele care a suparat pisica (ba ti-l si transcriu aicea daca vrei razboi :devil: )
28 ianuarie 2009 la 11:10 pm
plus ca e si neverosimil, nu s-a pomenit motan sa se repeada ca prostu la mincare, fara sa verifice intii daca merita deranju
28 ianuarie 2009 la 11:13 pm
pai ce, arghezi era poet realist?
28 ianuarie 2009 la 11:18 pm
deci ma duc sa caut pasaju din sei shonagon, ca n-am ce sa-ti raspund
28 ianuarie 2009 la 11:24 pm
nu, ca promit ca nu mai fac
:chicken:
28 ianuarie 2009 la 11:34 pm
:laugh:
29 ianuarie 2009 la 6:13 am
@ramirez: hnu ar fi trebuit, da, sa coordoneze o colectie la bastion. mai exact, chiar colectia asta, vertigo (botezata asa de florin danila, antecesorul sau la cirma colectiei). a apucat sa faca patru coperte de carti (inclusiv la cartea despre care ne spune luciata mai sus), dar nu si sa isi dea bunul de tipar pt. ea, darmite sa o redacteze.
a apucat sa-si puna in miscare toate relatiile pentru a face un plan coerent, sa-si puna obrazul in fata unor traducatori si autori asa mai departe. de la 1 ianuarie, ar fi urmat sa scoata si cartile pe care le redactase, alesese, pentru care-si pusese la bataie relatiile si obrazul.
dar n-a mai fost sa fie. ghinion, inca o tzeapa luata. inca o dovada a valabilitatii axiomei care spune ca nu-i bine sa faci afaceri cu prietenii. si a zicerii populare cum ca lupul poa’ sa se tunda trendy, da’ tot manele asculta.
ghinion pisica 13.
29 ianuarie 2009 la 4:15 pm
@ hnu – imi pare rau de necazurile astea, iti tin pumnii sa nu mai patesti. a, eu spusesem de tehnoredactare, nicidecum redactare – n-am vazut nici o carte aparuta de sub mina ta care sa aiba probleme de redactare ca in asta, asa ca nu te banuiam, sa nu te gindesti!
31 ianuarie 2009 la 11:50 am
auzi, si-au revenit francezii?:) ca eu n-am citit nimic de cincisprezece ani (mint, amelie nothomb, care nu m-a dat pe spate)! probabil de-aia vreau sa ma apuc de proust:))
31 ianuarie 2009 la 3:37 pm
@capricornk13: Dar ce aveau francezii? : )
31 ianuarie 2009 la 3:50 pm
ei, nu-mi plac mie, nu mi-au placut niciodata; imi pare rau:(
31 ianuarie 2009 la 8:49 pm
Păi între Amélie Nothomb şi Proust ar mai putea fi cîteva variante care ţi-ar plăcea : ) Spune-mi cîţiva scriitori care-ţi plac ţie cel mai mult şi mai mult şi poate găsim printre francezi unii asemănători.
1 februarie 2009 la 1:11 am
Capricornule, incearca si Cararea pierduta, de Fournier. Si jurnalul lui Julien Green (era francez pe jumatate).
1 februarie 2009 la 2:59 pm
@alexandru: multumesc frumos! imi plac o gramada, nici nu cred ca exista vreun trend – hai sa zicem dostoievski, jane austen, galsworthy, shakespeare, tolstoi, cartarescu, filip florian, steinbeck, jack london, putin marquez, borges, hemingway, arturo perez reverte, tolkien, asimov, orson scott card, frank herbert…
@cineva: multumesc, am sa incerc
@luciat: ma scuzi, uite cum invata omul:)
1 februarie 2009 la 6:05 pm
@capricornk13: Nu voiam să te ”învăţ” ceva despre scriitorii francezi : ). Nici nu pot, uite, să găsesc unii asemănători cu cei care-ţi plac ţie (un Marquez francez, de pildă). Voiam să-ţi spun doar că unii ţi-ar putea aduce mari bucurii, ar fi păcat să treci pe lîngă ei. Îţi spun cîteva din cărţile care-mi plac mie, poate e vreuna pe care n-ai citit-o:
M. Schwob – Vies imaginaires;
V. Larbaud – A. O. Barnabooth;
B. Vian – L’écume des jours;
R. Quéneau – Zazie dans le métro;
G. Perec – La vie mode d’emploi;
P. Michon – Vies minuscules;
J. Échenoz – Je m’en vais;
É. Chevillard – L’oeuvre posthume de Thomas Pilaster…
1 februarie 2009 la 11:40 pm
@ capricorn – de ce sa te scuz? lasa ca iau si eu notite, ce, crezi ca nu? n-am citit nimic de julien green, nici de schwob, nici de michon – si nici la vie mode d’emploi, of
2 februarie 2009 la 2:01 am
Mai este si Romain Gary cu: Prima dragoste, ultima dragoste si Ai toata viata inainte. Si cei doi Nimier, tata si fiica. Roger Nimier (Copiii tristi) si Marie Nimier (Regina tacerii).
Totusi, dintre toti fr. cei mai dragi imi sunt Fournier, Vian (cu Spuma Zilelor), Proust, Barthes (il trec tot la literatura pt ca e sarmant, gadila placut la urechi) si Anatole France (pt Revola ingerilor si Thais). Pe Sartre, Celine si Camus ii suport doar cand sunt intr-o dispozitie sobra. Celine ma deprima!
Caut Disparitia de Perec, daca imi poate spune cineva unde gasesc cartea…
4 februarie 2009 la 8:02 am
cineva: Nu cred ca vei gasi Disparitia decat in franceza, Perec a scris toata cartea asta fara a folosi literea “e”, cea mai uzuala vocala din franceza. Asta da roman intraductibil!
Alte doua carti pe care le -as recomanda: “La petite robe de Paul”, de Philippe Grimbert si “La Petite Fille de Monsieur Linh”, de Philippe Claudel. Iar cei carora le-au placut “Insecta ” de Claire Castillon (i loved it!) sa incerce si “L’amour est très surestimé” de Brigitte Giraud. E tradusa la noi “Iubire la suprapret”- un titlu ieftin din cauza caruia era cat pe ce sa nu o cumpar, noroc ca am rasfoit-o.