Status: dupa paravan
Sei Shonagon, Insemnari de capatii, trad. Stanca Cionca, RAO, 2004
Acum o mie de ani, pe undeva prin Japonia, o doamna a vrut sa-i dea o pernuta unui domn aflat de partea cealalta a paravanului ei. Numai ca i-a impins un manuscris in locul pernutei. Deh, lumina slaba, zapaceala, alea-alea. Domnul n-a facut figuri, a citit si-a dat mai departe si iac-asa de sub paravanul doamnei s-au raspindit tot felul de povestioare, poezioare, liste si insemnari. Care mai circula si-n ziua de azi prin lume. La mine au ajuns de sub paravanul Simonei Popescu 
– din articolele ei si probabil si din Lucrari in verde imi ramasese in cap ca vreau neaparat pernuta asta.
Seamana leit cu un blog personal, intr-adevar. Posturi de un rind si posturi de citeva pagini, linkuri la diverse texte si imagini, raspunsuri la cite o leapsa, topuri, amintiri, observatii, ranturi, taguri. Nu pot decit sa banuiesc cum aratau insemnarile pe vremea aia, in manuscris – cred ca si designul era important, iar unele trebuie sa se fi bazat pe jocuri de fonturi (scriere chinezeasca si japoneza, masculina si feminina) sau pe dispunerea semnelor in pagina. Eventual, la transcriere, conta si culoarea hirtiei (manuscrisul initial era pe hirtie alba, primita de la imparateasa). Ritmicitatea pare esentiala – azi pentru mine, cel putin. Nu ma refer la frecventa postarilor, ci la succesiunea lor; una lunga, sapte scurte, doua medii, una scurta – sau tam-taram-tamtam. tam-taram-tamtam. tam. tam. taram, tamtam. tamtam. tam si tot asa. Inclusiv continutul unor insemnari pare complet irelevant pe linga muzica asta; sint insemnari pe care nu le poti lua in serios, cuvintele sint acolo doar ca sa se armonizeze muzical si/sau grafic (imi inchipui ca si grafic, tre sa fi aratat intr-un fel niste semne de-alea alaturate), altfel nu s-ar fi obosit sa remarce ca vara nu poate fi comparata cu iarna In orice caz, asta e efectul pe care-l are asupra mea o traducere dupa o mie de ani.
Una dintre insemnari arata asa:
“Rame pentru evantaie
Albastre. Rosii. Violete-purpurii. Verzui.”
Liste:
Ginganii
Lucruri jalnice
Lucruri care ramin neispravite
Poduri
Lacuri
Punti
Ce-ti inveseleste inima
Nepotriveli
Lucruri iesite pe dos
Subiecte pentru poezii
Sperieturi
Lucruri care sint departe de soroc
Lucruri calduroase
Cei care se prea-ntrec
Oameni de invidiat
Lucruri carora le sta bine sa fie mari
Oameni care se schimba dintr-o data, de zici ca sint picati din alta lume
Salvari
Lucruri care parca te-ntristeaza
Straie fara captuseala
Hirtii subtiri
Cutii pentru piepteni
Oglinzi
M-am hotarit: dupa ce se fac trei ani de cind imi tin blogul, o sa renunt la formatul asta si-o sa ma iau dupa Sei Shonagon, inca nu stiu cum, dar o sa vad. Abia astept. Cred ca o sa bag 20 de posturi scurte intr-o zi si pe urma unul imens peste o saptamina si pe urma un youtube si patru topuri 
Adica o sa fac un blog personal pe bune.
Poezii
Poezia era ceva foarte special pentru oamenii aia. Era o lume de curteni, doamne si domni care se invirteau intr-un spatiu restrins, pe linga palatele imparatesti. Care palate erau niste case fara pereti, doar cu panouri, storuri, paravane si ecrane care se ridicau si se lasau, se mutau, se instalau si se dezinstalau intr-o frenezie. Doamnele si domnii se mutau dintr-un palat intr-altul (sau dintr-un palat intr-un templu, pe urma intr-o casa retrasa de la tara, in alt palat si iar intr-un templu si inapoi in primul palat), si ei, dupa cum venea cite-o sarbatoare, un anotimp, o rasturnare politica sau o… pofta. Sarbatorile tineau de toate florile posibile, de vreo doua religii (shintoism si budism), de ranguri, reguli, rinduieli si obiceiuri. N-am retinut nici una, normal, dar nu e imposibil sa fi avut sarbatoarea florilor de rochita-rindunicii in luna a patra si sarbatoarea straunchilor dinspre bunica materna si sarbatoarea stinjenelului de balta care i-a aparut lui Buddha intr-un vis pe cind se odihnea la marginea unui eucalipt intr-o padure de pe buza prapastiei in care se prabusise pasarea Phenix care urmarea o privighetoare fermecata de cintul ei minunat la lumina stelelor :party: . La o sarbatoare trebuia sa porti patru camasi purpurii peste salvari in nuanta strugurelui copt, cu poale de ceremonie verzi ca salcia si o mantie ca floarea de prun, cu briu si motocei si doua toiage de bambus legate cu fire de iarba-bucuriei-perene – dar asta numai si numai daca erai functionar de rangul 3 pe linga ministrul evantaielor, ca daca erai doamna de companie de rangul 5 pe linga maica imparateasca trebuia sa porti cu totul si cu totul altceva, poate doua rochii albe peste o camasa rosie ca focul sub o jacheta scurta de China sub o rochie vopsita in trei nuante ale crinului vested peste inca trei mantii captusite (posibil sa fi incurcat eu ). Nu mai spun cum trebuia sa fie impodobite trasurile si boii de la trasura si servitorii de pe linga trasura si perdelutele de la trasura.
Femeile erau mereu dupa un paravan sau un ecran sau un stor, nu se lasau vazute decit ca din intimplare sau din greseala si se rusinau extraordinar de intimplarile astea. Unii domni nu le cunosteau pe unele doamne decit dupa voce, dupa poalele impodobite care ieseau pe sub paravane, precum si dupa scrisori si poezii. Da, ajungem in sfirsit la poezii. Fara rima sau ritm, doar cu numar fix de silabe, despre subiecte prestabilite sau doar replici la alte poezii, cu linkuri obligatorii la alte poezii. Granita intre scrisoare, vorba de duh si poezie mi-a scapat. Asta faceau curtenii toata ziua, in timpul sarbatorilor: isi scriau poezii. Servitorii misunau intre ei in crucis si-n curmezis cu hirtii pliate in lungime sau facute sul, ca sa transporte o poezie de la un paravan la o trasura, de la o trasura la un paravan, de la un domn la o doamna, de la doamna la alta doamna – am ametit cu totul. Erau toti pe messenger. Cu toate statusurile posibile, uneori pe invisible, dar reteaua trepida.
Intimplari
Odata, un domn care se saturase de parintii lui, prea batrini si enervanti, i-a aruncat in riu si ei s-au inecat. Toata lumea a ramas socata. L-au birfit foarte tare.
Altadata un ciine a suparat-o pe pisica preferata a imparatesei. A fost batut pina n-a mai miscat. L-au crezut mort si l-au aruncat peste gard. Dupa citeva zile a reaparut la curte, abia tinindu-se pe picioare. Si-a reafirmat devotamentul, in ciuda greselii. Doamnele au fost induiosate.
Unui om de rind i-a luat foc casa, a pierdut tot ce avea. Incendiul pornise de la grajdurile imparatesti din apropiere. S-a jeluit doamnelor si ele, amuzate, i-au scris un bilet. Omul nu stia sa citeasca, dar s-a dus plin de speranta la un stiutor de carte, sa-i descifreze promisiunea. Ce-au mai chicotit doamnele gindindu-se ce fata o sa faca omul de rind cind o sa-si dea seama ca-i scrisesera o poezie spirituala!
Unele doamne aveau un prost gust fenomenal: acceptau sa le dea de mincare domnilor care le vizitau. Oribil!
Cind s-au casatorit, imparatul avea 10 ani, iar imparateasa 15. Sei Shonagon avea 30 cind a intrat in slujba imparatesei, o pustoaica. S-a sfirsit prost. Imparateasa a murit la o nastere, imparatul a fost silit sa abdice. Despre Sei nu se stie exact, dar se banuieste ca i-a tradat. (Din prefata.)
PS Cum arata floarea de par? Cica e urita!?
Mentiune: Stiu ca eucaliptul nu creste in Japonia
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
16 februarie 2009 la 3:36 pm
am ramas cu gura cascata. de vineri ma tot gandesc ca as citi cartea asta si acum intru la tine pe blog si poftim
16 februarie 2009 la 3:40 pm
@ zum –
cartea e perfecta, o sa-ti placa
16 februarie 2009 la 5:20 pm
mi se pare cea mai savuroasa postare pe care am citit-o
poate si pentru ca Insemnari de capatai e cartea mea preferata. iti recomand sa vezi filmul lui Greenaway, The Pillow Book, care porneste de la insemnarile lui Sei Shonagon. listele se inscriu serios in traditia literara continentala si pe langa faptul ca imita aceasta traditie din China, au si un inteles tainic pentru cititorul necunoscator, pe care il poti extrage doar din caracterele cu care sunt scrise numele de munti/ape/sate sau ce mai era. tin minte ca exista la un moment dat o poveste frumoasa despre un om si femeia lui, spusa intr-o banala insiruire de nume de munti. sau cam asa ceva. si sunt de acord, cartea este perfecta. traducerea la fel.
auzi tu, erau pe messenger haha ^_^
PS: flori de par aici, ca un soi de consolare dupa scuturarea florilor de cires http://image.blog.livedoor.jp/hi_sys/imgs/b/6/b6d9164b.jpg
http://image.blog.livedoor.jp/hi_sys/imgs/4/4/443dc549.jpg
flori de cires aici :
http://www.takabon-bsn.com/MT/archives/DSC00791.jpg si
http://www.takabon-bsn.com/MT/archives/DSC00791.jpg
ideea este ca pentru japonezi orice floare paleste in fata florii de cires, gen care este subinteles aproape in toate poeziile in care apare cuvantul “floare”. adica floare = floare de cires, restul sunt doar niste aratari. am vazut anul trecut ciresii infloriti, abia astept sa vina primavara din nou si sa merg iar la kyoto. este un adevarat spectacol
16 februarie 2009 la 11:06 pm
@ monicat – multumesc frumos. m-am uitat la poze – mie mi se par ok si florile de par :clown: sint sigura ca e frumos si spectaculos pe-acolo, dar am o intrebare: ciresii aia fac si fructe? si, daca da, le culege cineva sau cad pur si simplu si se fac terci pe jos prin parcurile alea? si de florile de castan de ce nu zice Sei nimica? nu sint castani in japonia? intreb pe bune, ca mie cele mai spectaculoase alea de castan mi se par
16 februarie 2009 la 11:06 pm
floarea de mar kyar e urata. ma rog, si aia de par- pistilul ala invartosat dominand labiile creponat-palide.
16 februarie 2009 la 11:06 pm
ciresii japonezi nu fac fructe
16 februarie 2009 la 11:08 pm
@ mulliganoglu –
16 februarie 2009 la 11:09 pm
habar n-aveam ca nu fac fructe!
16 februarie 2009 la 11:11 pm
@luciat: ?
16 februarie 2009 la 11:12 pm
daca nu stiam, nu stiam, na, ce sa fac?
16 februarie 2009 la 11:14 pm
mie mi se pare foarte mishteaux ca, in timp ce shonagon-san jurnaliza, apareau primii samurai.
16 februarie 2009 la 11:16 pm
scuze, nu intelegeam mamaliga
16 februarie 2009 la 11:18 pm
acu nu-nteleg eu: care mamaliga?
nici despre samurai nu stiu mai nimic
16 februarie 2009 la 11:28 pm
chestia aia galbena cu ochi si gura
P.S.
si, ca sa nu para chat eftin, mai bag ca mi se pare dovada de ignoranta crasa a traducatorilor care nu explica epoca, peisajul=exteriorul palatului, astea… sau, spre exemplu, ce insemna (caracatita)fujiwara care, la acea vreme, era in plina forma. care fujiwara inseamna (e ceva poezie aici) ingraditura cu glicina, locul in care au complotat stramosii fujiwara pentru a inlatura clanul soga.
16 februarie 2009 la 11:35 pm
semnul (kanji) pentru samurai este un om care se odihneste alaturi de un templu. initial, samuraii erau gardienii templelor.
incerc sa arat ca poezia japoneza e ceva extrem de complicat si ca, daca nu cunosti sistemul de scriere, pierzi cam 90%. poezia japoneza e pictopoezie (in afara de calitatile picturale, poezia japoneza se poate citi in mai multe moduri -> mai multe intelesuri etc.)
16 februarie 2009 la 11:37 pm
@ mulliganoglu – a, smiley-ul exprima asa, efectul descrierii florii de par si de mar
nu, sa stii ca e o prefata f misto si din care am inteles rapid cum e cu clanul fujiwara si care era contextul. chiar buna prefata, pacat ca am citit-o dupa ce-am citit cartea
suficiente informatii, inclusiv despre haine, istorie, literatura, viata la curte etc. a fost f utila pt mine
16 februarie 2009 la 11:38 pm
da, sint sigura ca am pierdut mult din poezie
16 februarie 2009 la 11:39 pm
ma duc sa caut cartea. revin
16 februarie 2009 la 11:55 pm
am exagerat. prefata nu e rea (ce-mi displace: ca nu explica tensiunile intre clanuri, genealogiile- foarte importante, tensiunile religioase; apoi prapastia dintre curtea imperiala si restul ‘imperiului’, aparitia daimyo- mai ales ca tocmai jurnalista in discutie ii plange pe cei cazuti in dizgratie, trimisi in provincie, cei care vor deveni extrem de puternici, echivalentul unor duci, cei care vor impune rangul de sei i tai syogun).
naivitatea curtii imperiale si, mai ales, a doamnei in discutie sunt absolut fermecatoare, au ceva din caderea Bizantului.
(de departe, insemnari de capatai e cel mai frumos jurnal care s-a scris vreodata. mie imi plac insemnarile despre mirosuri.)
17 februarie 2009 la 12:12 am
@ mulliganoglu – poate iesea prea stufoasa prefata daca explica prea multe. gindeste-te ca e pt unii ca mine, care nu stiu nimic si asa au sanse sa retina cit de cit ceva. misto amanuntul despre echivalentul ducilor, mersi
mie mi-a placut ansamblul, nu neaparat ceva anume. ritmul, structura (desi am inteles ca asta e o compilatie moderna, nu aia originala). si atmosfera de messenger, chat perpetuu intr-o, cum spui tu, societate fara legatura cu realitatea
17 februarie 2009 la 12:29 am
@ luaciat: am exagerat; am boala la nippon, la astea- d’aia
nu e originalul (oricum, originalul ar fi imposibil si pentru japonezul obisnuit), dar nu cred ca de aici vine senzatia de actualitate. desi totul e straniu, desi a trecut un mileniu, aceasta doamna e mai aproape de noi decat intelectualele alea obositoare din interbelica (cu sa (nu) mi-l bag? gen).
iar autismu-i e incantator- reactioneaza numai la peisaje livresti
17 februarie 2009 la 6:33 am
am revenit. vad ca a raspuns cineva inaintea-mi ca ciresii japonezi nu fac fructe. si daca ar face, nu le-ar aduna nimeni. in cartierul unde locuiesc (suburbie, vile micute de oameni cu stare) este plin de portocali si grepfruit si stau pomii astia grei de fruct de cateva luni incoace. eu pe cuvant ca am fost tentata sa smulg unul, cum furam in copilarie dude si caise din gradina din spatele blocului. castani nu am vazut, desi am mancat castane prajite la ultimul festival la care am fost.
desi, nici acolo nu le obosea mana si mai scriau cate-o poezioara, doua.
PS: si cand se retrageau intr-o casa de la tara, doamnele erau un pic pe Idle
17 februarie 2009 la 9:04 am
m-ati facut sa las naibii pregatirea cursurilor si sa iau cartea asta – eu n-am vazut, cam ca elevii americani, decat filmul
( , dahh.
17 februarie 2009 la 10:14 am
ma bucur c-ai citit cartea aceasta. se lasa cu urmari. bune.
eu am citit-o mai demult in traducere ruseasca.
merita vazut si filmul lui Peter Greenaway
17 februarie 2009 la 12:55 pm
@ mulliganoglu – fuoarte bine zici, ca e mai aproape de noi decit intelectualele obo. asa e! desi, trebuie sa spun, cred ca in realitate mi-ar fi fost antipatica, era destul de snoaba si birfitoare
dar ce putin conteaza asta in scris! mi-am adus aminte de jurnalul lui pepys, nici pepys nu mi-ar fi placut, probabil, ca persoana.
@ monicat – apropo de Idle, imi pare rau ca am uitat sa pomenesc in post de secventa mea preferata. la un moment dat, doamnele se plictiseau in casa de le lua dracu, asa ca s-au dus la plimbare, cica sa se inspire din cintecul cucului ca sa scrie poezii. au iesit, s-au distrat, cucu a cintat in legea lui si ele nici nu l-au bagat in seama. degeaba le-a somat imparateasa dupa aia sa fie serioase, sa-si scrie poeziile pt care cica iesisera, nu s-au mai deranjat. m-am linistit un pic, nici ele nu erau asa lesinate dupa natura, pur si simplu voiau sa iasa din casa
@ mihaela ursa – o sa-ti placa sigur cartea!
@ vasgar – daca dau vreodata de film o sa ma uit, cum sa nu. hm, se lasa cu urmari bune? super, abia astept
17 februarie 2009 la 8:26 pm
@ all of you who read the book: de unde ati luat-o? daca-i de la Rao inseamna ca-i format dragut, de la Rao vreau.
18 februarie 2009 la 11:40 pm
radu cosasu are o tableta care mie imi placu enorm. cadou pt sei shonagon.
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=200&cmd=articol&id=7235
19 februarie 2009 la 2:37 am
@ ziza – da, de la RAO e
@ diana – multumesc pt link