Adolescentul sarac si lumea ticaloasa
John Fante, Drumul spre Los Angeles, trad. Gabriel H. Decuble, Humanitas, 2007
Of, le-am incurcat. Asta era primul roman din tetralogie, de fapt? Arturo Bandini are 18 ani aici, traieste impreuna cu mama si sora lui (deci nu pastreaza aceleasi date biografice ca in O sa vina si primavara, Bandini), sint saraci rupti. Pustiul e nevoit sa lucreze in posturi umile, a renuntat si la liceu, nu se pune problema sa-si continue studiile. Citeste in disperare filozofie, Nietzsche, Schopenhauer, Spengler – tot Spengler citea in draci si Martin Eden, marinarul, nu stiu daca si Nietzsche.
Categoric, personajele lui Fante si Jack London au multe in comun, numai ca Bandini e in negativ. Ce era telenovelistic la Jack London e grotesc la Fante. Martin Eden se indragosteste de o tipa din inalta societate si asta il face sa vrea sa fie si el cineva. Bandini se indragosteste de femeile din reviste sexy, cu care se incuie in debara. Eden citeste si munceste eroic, scrie povestiri serioase, Bandini citeste ca sa se dea mare, trage chiulul cit poate, scrie texte penibile. Acolo unde Jack London vede eroism, iubire, tragedie, Fante vede frustrare, infantilism, nebuneala si disperare. Realitatea si poezia, ca intotdeauna, fac diferenta intre un autor OK, dar comercial, si unul super-tare (si cit l-am iubit eu pe Martin Eden! nu conteaza ca acum simt distanta intre el si Bandini, tot il iubesc 
).
Ce este un baiat sarac, autodidact, posedat de demonul ambitiei literare? Un erou pur si neprihanit sau un mic dement caraghios? Si-si. Sa intri in sufletul lui Bandini e o aventura pentru care trebuie sa fii rezistent. Sa suporti enorma cantitate de impostura din micul lui ego umflat, sa te lasi innebunit un pic la rindul tau de nebunia lui, sa te inrosesti pina la urechi cind vreun gest al lui iti aminteste gesturi stupide si ridicole si super-induiosatoare pe care poate le-ai comis si tu in adolescenta. (De ce, fir-ar sa fie, de ce eram asaaa de desteapta si-o bateam la cap pe bunica-mea ca nu exista Dumnezeu?) Apropo, virsta mentala a lui Bandini mi se pare mult mai mica decit cea fizica – eu, cel putin, am incetat sa mai traiesc scenarii extravagante in imaginatie cam pe la… 13 ani, maxim 14. Baiatul isi imagineaza ca e un mare atlet cind alearga pe strazi doar ca sa se indeparteze de o femeie pe care n-a avut curaj s-o abordeze. Viseaza un muzeu in care urmasii vor pastra cele mai mici obiecte lasate de el, dupa ce va fi ajuns cel mai mare scriitor al lumii. Vede in detaliu, in forul lui interior, raftul pe care vor fi plasate cartile lui extraordinare, intre Biblie si nu stiu ce dictionar.
Cei din jur i se par niste idioti incapabili sa cuprinda cu mintea framintarile lui sublime. Mama si sora sint niste muieri proaste, atirnate ca o povara de gitul lui fragil. Totul in jur e o mizerie, numai mintea lui straluceste, intr-o mare de prostie – dar ceilalti, vai, nu-i vad stralucirea. Groaza adolescentului, care descopera incetul cu incetul ca realitatea e oribila, ca dorintele lui nu pot fi indeplinite, ca e singur si mizerabil si el. Face spume, scene, si-ar da si sufletul ca sa primeasca macar o infima parte din ceea ce viseaza, frustrarea il innebuneste, ar distruge tot universul si n-are la indemina decit niste crabi care colcaie sub un pod.
Adevarata tragedie? Se apuca sa scrie un roman. E atit de incredibil de prost incit… Pe bune, cam asa se scrie pina in 13 ani – sau nu inteleg eu?
E purgatoriul adolescentei ambitioase in saracie. Penibilul razboi pentru independenta pe care-l poarta un pusti cu sine insusi, cu lumea, cu hormonii, cu familia, cu universul, cu Dumnezeu, cu crabii. Tuse ingrosate, multa poezie, mult adevar si nici o mila – din partea autorului. O carte aproape insuportabila – ma bucur ca in adolescenta am dat de Martin Eden, Bandini m-ar fi omorit, poate. Sau nu? Of, copiii astia care smulg cu dintii cite o fraza din Nietzsche… din Cioran… Na ca am inceput cu un oftat si termin tot cu un oftat, ca babele
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
19 februarie 2009 la 8:47 pm
buna luciat. vroiam doar sa te salut sa iti spun ca mi-a placut la nebunie postarea ta despre ritualul lecturii (pare unul absolut perfect) si cea despre max blecher pe care si eu il iubesc enorm dar mai mult in inimi cicatrizate si.. sa-ti recomand o fotografa extraordinara (care e obsedata de pisici) dar are si niste viziuni foarte poetice. enjoy http://flickr.com/photos/oladios
20 februarie 2009 la 1:21 am
mersi. vazusem la tine pe blog despre poze, ca iti urmaresc blogu si de fiecare data cind postezi sint socata de cita energie ai si de cite faci, eu dupa o saptamina ca a ta as cadea la pat si as zacea minim trei luni
bafta!
20 februarie 2009 la 2:08 am
Foarte misto ai scris despre cartea asta. Intr-un viitor putin mai indepartat o sa-l incerc si eu pe acest Fante.
20 februarie 2009 la 5:16 am
N-am citit dar pare intradevar interesanta. Cu atat mai interesanta cu cat un Fante (mic sau mare) se afla in orice adolescent. Banuiesc ca dincolo de parodie se afla si nostalgia.
Sau poate presupun eu prea multe??
Oricum, multam de recomandare, nu cred ca m-as fi gandit vreodata sa o citesc daca nu o recenzai tu.
20 februarie 2009 la 2:05 pm
@ eugen si knulp – sper sa va placa!
20 februarie 2009 la 3:20 pm
wow! cineva care-a citit Martin Eden! chapeau!
(:
20 februarie 2009 la 4:47 pm
nimicirea crabilor mi-o aduc aminte si acum, am citit cartea prin 2007. mi se pare episodul definitoriu al acestei carti. si unul dintre cele mai bune din cartile lui Fante [din cele 3 citite]
23 februarie 2009 la 3:08 am
Am cumparat si eu doua volume John Fante numai pt ca am citit comentariul amuzant si, in orice caz, mult mai uman decat eroul Bandini , al proprietarei blogului de fata. Dezamagirea a fost mare. Occidentul , ca sa vorbim spenglerian, ca eroul nostru, chiar a decazut si nu mai are nimic de spus daca il face pe Fante un mare scriitor al secolului XX. Chiar nu inteleg. Cartea nu are nimic special, nici ca poezie, nici ca nimic, eroul este o fiinta chinuita careia ii face placere sa raspunda cu rau altora, samd. Stalin, care a fost si el un adolescent plin de poezia sordidului, a ucis si el vreo 20 milioane de crabi asa, in joaca, si fara sa cracneasca. Dar occidentul apreciaza. Apreciaza Parfumul, apreciaza cartile lui Pascal Bruckner, apreciaza pe Kerouak(chiar scrie bine, dar ce folos?), apreciaza pe Tolkien, apreciaza ciudatul, marginalul, ceea ce se abate de la norma, schizoidul, geniul, samd. Personal, ca sa-l citez pe Chesterton, gasesc ca ordinea , normalul sunt cele mai poetice din lume. O sa termin pe Fante din datorie…
23 februarie 2009 la 3:35 pm
@ bog – imi pare rau ca nu ti-a placut, daca ai luat-o din cauza mea. am zis, e o carte aproape insuportabila
23 februarie 2009 la 11:06 pm
he he, nu era un repros, tu chiar esti o cititoare terorista, amabila cu cartile, le acorzi dreptul la existenta, din iubire pt ele, multora. Iar pe Fante , chiar l-ai facut mai bun decat este.Si acum imi suna in urechi din comentariul tau, “ce este un baiat sarac, autodidact, posedat de demonul ambitiei literare? Un erou pur si neprihanit sau un mic dement caraghios? Si-si”, sau “e purgatoriul adolescentei ambitioase in saracie”…
24 februarie 2009 la 2:59 am
Borges observa ca, din cele trei carti alei Divinei Comedii, cea mai citita ramane Infernul. Nu mai tin minte daca dadea o explicatie faptului, dar explicatia pe care am gasit-o este ca cei mai multi dintre noi traim in infern, lucrurile tinand de Paradis, ca sa zic asa, fiindu-ne ininteligibile. Viata noastra si a celor din jurul nostru va arata ca atare. Poate ca aberez nitel, si nu pot sa-mi duc gandul pana la capat…
24 februarie 2009 la 11:44 am
@ bog – multumesc, dar sa stii ca nu cred ca l-am facut pe Fante mai bun decit este. uite, desi poate nu-ti place personajul, te irita etc., este totusi facut in asa fel incit e exclus sa uiti de el – nu? eu n-am mai dat de atita “rautate” fata de un adolescent care vrea sa scrie – nu rautate, dar nu stiu cum sa spun altfel. nu e o carte in care sa-ti “placa” neaparat ce vezi, dar imposibil sa n-ai reactii, sa nu te atace. asta asa, doar despre personaj, si f superficial.
spui tu ca unii apreciaza marginalul, ciudatul etc. – da, dar nu pt ca e vorba de ceva “ciudat”, ci de ceva adevarat (expus chirurgical). cel mai “normal” om din lume are macar o parte din ciudatenia respectiva – si cartile astea te ajuta sa vezi ciudatenii pe care nu le-ai vazut atit de clar inainte, iti dau o eticheta, un personaj, o atmosfera cu care poti sa ramii pe viata, sa le folosesti dupa aia cind te intilnesti cu ceva asemanator, iti schimba un pic ceva in cap.
in sensul asta Arturo Bandini e foarte tare, zic eu
24 februarie 2009 la 8:06 pm
vad asa de bine”ciudateniile” celor din jur, si pe ale mele, incat am repulsie sa le vad multiplicate intr-o carte care nu contine nimic altceva decat “ciudateniile”( eufemistic vorbind) cu pricina. De curand a rulat la tv, prezentat de Tocilescu, un film, Borderland. E dincolo de limbaj, ca sa vorbesc academic, monstruosul in stare pura, si stiu ca e adevarat, asa ceva exista; ca si tocilescu, cateva zile am fost socat, nu-mi venea sa cred si simteam nevoia ca cineva sa-mi confirme umanitatea acestei lumi, sa-mi alunge cosmarul, sa-mi spuna ca mai exista si binele… Cam asa cu infernul nostru cel de toate zilele.
2 martie 2009 la 12:47 pm
Bandini e un adolescent de acum un secol (aproape). De aceea, vîrsta lui emoţională pare aşa întîrziată. Copiii se maturizau mult, mult mai tîrziu!
Ceea ce povesteşti despre tine la 13 ani, mi se întîmpla mie la paişpe şi ceva. Mama mi-a povestit că visele şi reveriile ei adolescentine (a crescut practic într-un internat) au înflorit pe la 16. E născută în aceeşi perioadă cu Fante (puţin mai tîrziu – generaţia următoare, cum ar veni).
E bună explicaţia?
Mă bucur, încă o dată, că-ţi place Fante. Ştii de ce există rezistenţa la el? Pentru că e descoperit tîrziu, şi nu face parte din bagajul nostru cultural, cu care venim de-acasă. Mulţi autori ar dispărea din topul nostru dacă n-am fi aflat de ei la şcoală sau în adolescenţă.
2 martie 2009 la 4:10 pm
Şi pentru @ bog…
Rugamintea mea ar fi să nu mai apelăm la Borges… Brusc, am înţeles modul dvs. de gîndire şi nu e bine. Nu are nimic de a face cu literatura, ci cu ideologia, cu dogma. Ceva îmi spune că sînteţi ori filozof, ori sociolog, ori profesor – ori ceva pe-acolo. Numai ei apelează la Borges ca la autoritatea supremă. Bandini nu e un “ciudat” al literaturii moderne, e un pervers polimorf avant la lettre. Aşa cum fiecare din noi, înainte de a se maturiza, a fost. Cei care gîndesc sau creează – deviază de la normalitate. E un alt mod de a privi umanitatea în formare (şi se cheamă, stilistic, insolitare). În locul lor, literatura actuală (de exemplu, Rebela – de o scriitoare engleză la modă, i-am uita numele, cred că Walsh) expune revoltaţii împotriva doctorului, poliţistului, nimicului, ciudaţii fără cauză, dar care o duc bine imediat ce dau de greu, pentru că societatea îi iubeşte, aşa revoltaţi şi handicapaţi cum sînt şi îi primeşte la sînul ei opulent. ca să nu mai vorbim că ies bani buni din revoltaţii ăştia care nu au nimic de declarat în final.
Cel mai bine ar fi fost (din punctul meu de vedere) ca deprecierea lui Fante să fi venit numai cu argumentaţie proprie. “Nu-mi place” este cel mai pertinent argument, după aia vine demonstraţia.
2 martie 2009 la 6:11 pm
@ florin iaru – hm, da, m-am gindit si eu ca e vorba de generatie, ca altadata se maturizau mai tirziu. nu stiu, totusi. in fond, si lolita lui nabokov era cam pe vremea aia…
(gluma proasta, cred). “Mulţi autori ar dispărea din topul nostru dacă n-am fi aflat de ei la şcoală sau în adolescenţă.” – cu siguranta!
3 martie 2009 la 5:50 pm
da, domnule iaru, am inteles. da’ daca societatea primeste la sanul ei opulent diversii perversi polimorfi, de ce nu ar primi si pe filosofi, profesori, sociologi? – mai ales ca printre acestia pot fi perversi polimorfi extrem de interesanti…
25 martie 2009 la 2:24 pm
[...] Prezentarile, din punctul meu de vedere sunt destul de bune pentru a va convinge, asa ca va trimit aici (”Drumul…”)si aici (”O sa vina…”). Comentariul personal: [...]