Carti enervante
Inca o leapsa, de la surorile Marx (dupa ce au facut misto de leapsa de la mine, s-au gindit sa ma consoleze, probabil 
– nu era nevoie, ca m-am distrat de misto-ul respectiv). Normal ca ne jucam, cum sa nu? Chiar, ce-ar fi sa existe un blog care sa centralizeze lepsele astea? Vrei sa stii ce oracole mai circula prin blogosfera, te duci acolo si vezi.
“Numiti trei carti pe care le-ati luat in mana cu bucurie prima data, dar pe care nu ati reusit nici in ruptul capului sa le terminati. Altfel zis, trei carti care v-au enervat in mod neasteptat.” Rhetta Marx zice ca pe ea au enervat-o Fratii Karamazov, un Ishiguro si DBC Pierre. Inainte sa le zic pe ale mele, as dori sa mentionez ca toate enervarile astea pe Dostoievski ma enerveaza, deoarece ii sporesc reputatia de autor greu, ca e greu de citit. Si, in consecinta, cine l-a citit se simte fuoarte cult si elevat. Adevarul este urmatorul: romanele lui Dosto se citesc ca pe apa, cu 0 riscuri sa nu intelegi ce-a vrut autorul sa spuna. Sint frumos impartite pe capitole, au dialoguri, o gramada de intimplari, story-uri “bine inchegate” si personaje numa’ bune de simpatizat si antipatizat. Mie nu mi-a pus niciodata nici o problema – poftim testimonial: in 2003 am recitit si Crima si pedeapsa si Idiotul intr-o saptamina si nu m-a durut capu’. Sint carti lungi, da, dar dinamice 
Cu Tolstoi e la fel, singura problema, la Razboi si pace, e ca iti descrie pe zeci de pagini cite-o batalie, la modul ca afli in detaliu toaa-ate miscarile unui regiment de pe un deal pe altul. Evident, au si alte calitati, totusi nici pomeneala sa fie asa chinuitoare la lectura. Hai sa fim seriosi, sint romane realiste de secol 19, nu experimente moderniste. (Ceea ce nu inseamna ca n-avem dreptu’ sa ne enerveze, din orice motiv.)
Trei care m-au enervat pe mine:
Pendulul lui Foucault, Umberto Eco. L-am inceput de mai multe ori si l-am abandonat. Nu mai stiu exact de ce, pur si simplu era previzibil si se straduia prea pe fata sa fie citibil.
Lumea in doua zile, George Balaita. Niciodata n-am reusit sa trec de primele 20-30 de pagini. Mi s-a parut obositor ca naiba. Inca mai sper, totusi.
Dune, Frank Herbert. Am incercat, n-am putut. Deloc. Era ca intr-un vis de ala in care nu poti sa inaintezi, nu ti se misca picioarele. Asa nu se miscau paginile cartii asteia, de parca ar fi fost lipite. Citeam si dupa trei rinduri mintea mea era in cu totul alta parte.
Bineinteles ca mai sint, dar astea mi-au venit acum in cap.
Offtopic: O sa apara un volum de 450 de pagini cu povestiri si fragmente inedite de Cortazar. Initial, umbla zvonul ca sint doar trei povestiri si ca vaduva scriitorului pune niste conditii mai mult decit extravagante: sa se tipareasca doar 100 de exemplare, la 260 euro bucata! A fost un zvon, bun ca promo, imi imaginez.
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
20 februarie 2009 la 2:07 pm
subscriu la Dune. adica la reactia ta la Dune. e genul de carte pe care you either love it or hate it. cale de mijloc nu exista. dar, daca reusesti sa o sfirsesti… eu zic ca nu exista sa nu-ti placa. daca ai parcurs-o, nu doar ai frunzarit-o.
20 februarie 2009 la 2:08 pm
pai nu, abia daca am inceput-o, recunosc
20 februarie 2009 la 2:16 pm
Cortazar: e un zvon nefondat. Cartea o sa se lanseze in mai si te asigur ca nici nu e vorba despre acele conditii…
20 februarie 2009 la 2:45 pm
@ bas – da, asta ziceam si eu. dar zvonul era haios
20 februarie 2009 la 2:56 pm
Dostoievski : necitibil la 16 ani. Si am ramas cu gustul amar ca nu l-am putut citi … Poate ma reapuc …
In schimb Dune (vol 1) – un deliciu !
20 februarie 2009 la 3:18 pm
ma simt, la rindu-mi, dator sa spun ca blogul asta al tau ma enerveaza. printre altele, fiindca te enerveaza cei care se enerveaza pe dostoievski.
sintem o populatie de nervosi.
~grin~
provocarea din leapsa (ah, ce ma enerveaza termenul asta!) mi se pare prost definita si ma, la rindul ei, enerveaza. o carte care te-a enervat in mod neasteptat e rareori una pe care n-o poti, in nici un chip, termina. cele doua notiuni nu se suprapun.
cred.
iata, de fapt, exemplele tale: ai tot tras de cartile alea, si enervarea, sint sigur, s-a cladit incetul cu incetul. de fapt, de ce enervare? fiindca nu le poti citi? fiindca, desi elogiate de multi, se dovedesc a fi plictisitoare / nelecturabile? [ sint intrebari inocente, desi cu siguranta prost puse: rar imi pot explica enervarile... ]
pe de alta parte, sint carti care m-au desfatat pentru ca abia la citva timp dupa ce le-am citit sa ma enerveze neasteptat. exemplul cel mai revelator e narnia, o poveste maiastru spusa – de fapt mai multe – ideala pentru serile de iarna la un vin fiert; si nu numai. la putin timp dupa ce-am citit-o mi-a spun cineva ca-i o parabola dupa mitul cristic. reluind mental story-ul, mi-am dat seama ca-i asa si m-am enervat la culme. sint cu atit mai nervos fiindca trebuie sa-i admit valoarea. si chiar si mai nervos cind constientizez ca n-am motive sa ma enervez.
…dar destul cu nervozitatea. observ aici un contrast interesant. cronica ta despre Lanark mi l-a descris ca pe-un text, cumva, intunecat – pe care aparent l-ai primit cu placere (scuze daca amintirile mele sint romantate sau chiar gresite). ma nedumereste inapetenta stirnita de Dune (ok, Herbert nu e renumit pentru scriitura zglobie sau instant-incitanta), o depling (nu am motive sa-mi reneg placerea lecturarii ei, si cred ca e suficient de bogata ca sa te satisfaca hmmm… chiar si pe tine!) dar hei, acum chiar trebuie sa citesc Lanark.
mda.
20 februarie 2009 la 4:04 pm
cortazar o sa apara si pe-aici sau sa incep sa ma uit la telenovele ca s-o zburasc macar putin pe spanioleste?
20 februarie 2009 la 4:49 pm
@ luciat: sunt 100 % de acord cu ce ai zis despre dostoievski. cu Razboi si pace nu stiu, ca inca n-am citit-o. poate reusesc anul asta.
n-am razbit nici eu prin dune, iar la eco m-am oprit la numele trandafirului
@ Ignat Andrei: mie mi se pare perfect sa citesti dostoievski la 16 ani
20 februarie 2009 la 5:06 pm
Pe mine m-au enervat, desi m-am apucat de ele cu entuziam
Hemingway, De ce bat clopotele
Dostoievsky, Idiotul
Octavian Paler, Viata pe un peron
20 februarie 2009 la 5:47 pm
vic: imediat ce primesc “originalul” final il dau in trad. Deci, da…
20 februarie 2009 la 5:48 pm
pina in mai te uiti degeaba la telenovele, pentru ca nu-l au nici ei in faza finala
20 februarie 2009 la 5:57 pm
@ bas: nu supraestima capacitatea mea de a invata spaniola contra cronometru. daca nu mi-ai fi zis ca il dai la tradus, m-as fi mustrat deja ca acum, la ora telenovelelor, nu sint la televizor.
20 februarie 2009 la 6:20 pm
Eu cu “Doktor Faustus” al lui Mann am avut asemenea probleme. Si asa pofta mi-am facut cu ea… N-am reusit sa trec de jumatate. In fiecare an imi promit ca o sa o termin.
Nu inteleg de ce nu poti sa digeri “Pendulul”. L-am devorat in timp record.
iar Dostoievski e atat de greu pe cat vrei tu sa fie.
20 februarie 2009 la 7:40 pm
cheia care iti deschide usa spre textul lui dostoievski este simtul umorului (sau umorul pur si simplu). la lectura (sau recitirea) demonilor ma amuz copios, ca si cum l-as citi pe caragiale. la acesta din urmă – dramolete prin calea mosilor sau pe la odeon, la dostoievski – smulgerea parului din cap de la petersburg spre siberia si inapoi (sub pretextul durerilor sufletului rus(esc), pus in fata alegerilor de ordin moral, sau, sa zic, existential = to be or not to be). ce-i drept, cale inapoi din siberia spre petersburg nu prea exista. si personajele lui caragiale nu prea aveau cum sa fie puse fata in fata cu “reflexia etica” “profunda”, iar baraganul urma sa fie descoperit abia cu vreo cincizeci de ani mai tarziu.
20 februarie 2009 la 10:08 pm
@terorista
Enervarea mea pe Dostoievski nu este, indraznesc sa cred, una clasica. Idiotul este un deliciu, iar Crima si Pedeapsa un mare roman; m-a enervat mai curand traducerea in germana, facuta prin anul 1305 si neactualizata de nimeni vreodata. Deci nu este vina lui Fjodor, sub nici o forma.
Iar cu Pendulul lui Foucault am avut si eu mari probleme, dar pe la a cincea sau sasea incercare (cineva imi tot spunea ca sunt proasta daca nu pot citi cartea; n-avea dreptate, bineinteles) am reusit. Este ok, totusi, si intorsatura de la final (daca o sa ajungi vreidata acolo) merita osteneala.
@gangav
Ok, definitia poate ca nu este perfecta. Dar ce te astepti de la o baba de 94 de ani? Sa se exprime ca Tony Blair? Sa zburde? Hai ca incep sa ma enervez si eu!
Lasand gluma (hm…) la o parte, ma refer la carti de la care te astepti la mai mult. Cum sa zic, cum sa explic, este ca si cum ai avea o matusa preferata care de fiecare Craciun iti aduce 10 oua Kinder, din alea cu surpriza. Si brusc, fara nici un motiv, intr-un an iti da un pulovar maro, si esti absolut dezamagit de ea, si nu numai ca pulovarul este maro, dar nici nu ti se potriveste, fiind cu sase numere prea mic.
Intelegi?
21 februarie 2009 la 12:12 pm
@Rhetta Marx
Fiodor Mihailovici la 1305, in germana?! ?:-)
e tare!
21 februarie 2009 la 4:39 pm
@vasgar
Eram furioasa si am exagerat putin. Probabil ca traducerea este de fapt de prin secolul 16.
22 februarie 2009 la 2:19 am
@Rhetta Marx
ei, asa mai merge
de fapt, cum ar spune rusu’: “Dostoievski bil vsegda i vezde!”
22 februarie 2009 la 8:53 am
multumesc pt comentarii
ma bucur ca o sa apara repejor si la noi cortazarul respectiv
@ rhetta – am profitat de enervarea ta pe dostoievski (nu e clasica, de acord) ca s-o zic pe a mea, cu putina legatura. la pendulul e absurd sa spui ca n-o poti citi, nu asta e problema, ci daca iti face chef sau nu.
@ vasgar – pliz, o traducere, ca nici macar nu banuiesc ce inseamna
22 februarie 2009 la 9:37 am
@luciat
adica: Dostoievski a existat intodeauna si peste tot!
22 februarie 2009 la 9:58 am
aaaa
mersi
22 februarie 2009 la 2:22 pm
doctor faustus, indeed…
divina comedie
gargantua si pantagruel
22 februarie 2009 la 2:23 pm
dosto e in tot si-n toate? ca partidu?
22 februarie 2009 la 2:23 pm
sa dezvolt:
doctor faustus pentru detalii
divina comedie pt ca paradisul e ingrozitor de plictisitor
g & p pentru ca repetitiile devin seci si lungite mult prea mult
22 februarie 2009 la 2:30 pm
@luciat: sunt absolut siderată că nu te-a atras Dune! eşti o altă specie, pe cuvânt!
iar cu dostoievski şi tolstoi ai perfectă dreptate, sunt extrem de uşor de citit; cel mai uşor, fiind şi foarte buni;
22 februarie 2009 la 8:38 pm
Cred ca atunci cind te-ai apucat de citit Dune nu ai fost intr-o dispozitie buna sau niste idei preconcepute ti-au influentat subconstientul,pierzi una din marile carti ale literaturii,citeste Dune si dupa aceea astept reactia ta.
Imagineaza-ti ca Dostoievski ar fi scris o carte sf,cum ar fi fost primita de public si critici,nu te grabi sa-mi raspunzi.
22 februarie 2009 la 9:16 pm
si sa nu uit, ultima carte “problematica” e “Georgicele” de Claude Simon. Asta tinand cont de faptul ca “Drumul Flandrei” mi-a placut enorm si aveam atatea asteptari de la “Georgicele”. Cred ca doar mi-a fost greu sa intru in dispozitia necesara pentru asa ceva.
23 februarie 2009 la 12:41 am
ciudat, dar blogul tau mi-a declansat memoria involuntara intr-un mod foarte interesant.mersi!
23 februarie 2009 la 10:17 am
Hello luciat! Cativa scriitori ar trebui sa fie lectura obligatorie ptr orice blogger care doreste sa faca recenzii: Frank Herbert (doar cu seria DUNE, desigur), Umberto Eco (Numele Trandafirului si Pendulul….), Dostoievski (aici aproape ca as recomanda Opere Complete, daca nu ar exista Amintiri din subterana si inca 2-3 carti), Tolstoi, Camus, Kafka, Yoshikawa. DUNE este probabil cel mai bun roman al tuturor timpurilor! Nu prea se cade sa nu il citesti! Si-ar fi dorit Dostoievski sa poata scrie o asemenea carte!
23 februarie 2009 la 3:34 pm
pt toata lumea:
cine stie, poate o sa citesc odata si-odata Dune
23 februarie 2009 la 4:45 pm
Andrei Platonov – “Cevengur”
Kafka – “Castelul”
Louis Ferdinand Celine – “Calatorie la capatul noptii”
Spre rusinea mea.
24 februarie 2009 la 3:12 pm
Tocmai cand dezvoltam raspunsul, mi s-a taiat curentul.
Urasc cand se intampla asta!
Ziceam, luciat, ca sunt de acord cu faptul ca Dostoievski nu este un scriitor “greu”, ci complex. Eu am citit prima lui carte “Crima si pedeapsa” cand aveam in jur de 17 ani, si m-am indragostit de ea, de el. Lectura a curs atat de lin…, si simteam ca imi vorbeste intr-un limbaj pe care il inteleg. Si acum sunt surprinsa de paradox. Inca mai pastrez in minte scene intregi din carte.
Acum… carti care m-au enervat.
1. Tot in perioada liceului facusem o pasiune pentru Hesse, dar recent cand am parcurs o serie de povestiri stranse sub titlul “Pe urmele visului” am crezut ca-mi pocneste o vena in cap. Aproape toooate personajele erau construite dupa acelasi calapod, stereotipe, ca si cand ar fi fost o carte despre o familie de artisti, fiecare cu framantarile lui, dar in esenta gemeni monozigoti, despartiti la nastere.
2. “Tropicul Cancerului” de Miller- atat mi-a fost elogiata de un prieten, ca incepuse sa ma enerveze doar privindu-i coperta. Era genul de lectura: daca n-o citesti, nu existi.
3. “Citindu-l pe Turgheniev”- pur si simpli plictisitoare.
Aaaaa am avut si eu o ratacire spirituala, cand am fost curioasa sa vad si eu cum scrie baiatul asta, Marc Levy, ca vedeam ca era tare elogiat. De fapt, experienta aia ar intra la “catastrofe”.
24 februarie 2009 la 3:20 pm
salutare …. carti enervante sunt multe!
si la mine pe primul loc e celine desii am primit de la prietenii mei cred ca toate cartile scrise de el pur si simplu nu pot sa’l citesc o pagina de’a lui ar putea fi rescrisa intr’un singur capitol! pe lokul 2 Ismail Kadare la fel am cateva carti dar nu se poate nu intra, pe 3 si ultimul loc pe podium…..”eu nu sunt stiller” max frisch* (cred ca asa se scrie) zace pe noptiera de cva timp…am citit cam jumatate dupa care incepusem sa cred eu insumi ca sunt Stiller 
) in rest..kafka nu inteleg dc pune probleme l’am citit in naul 1 de fac…cam tot si mi’a placut in rest lectura placuta!
24 februarie 2009 la 4:22 pm
@luciat
De acord cu tot ce spui despre acea “readability” in cazul lui Tolstoi (cel putin “Ana Karenina”) si Dostoievski (integral). Apoape ca as crede ca toti realistii rusi sunt asa, adica profunzi, solizi si usor digerabili, daca nu mi-ar veni in minte Gogol cu “Suflete moarte”.
“Dune” nu am citit, dar m-ati facut curios. Pana mai an credeam ca sf-ul nu ma va interesa niciodata, dar recent am inceput “Fundatia” lui Asimov si am fost incapabil sa ma desprind pana n-am sfarsit toate cele 7 volume.
Nici eu nu l-am putut digera pe George Balaita, desi am incercat de vreo 3 sau 4 ori.
Alte carti care n-au gasit ecou in mine:
Henry Miller “Primavara neagra”
romanele lui G. Craciun si povestirile lui M. Nedelciu
25 februarie 2009 la 8:31 pm
Cat de dus cu pluta tre sa fie cineva sa numeasca dune cel mai mare roman al tuturor timpurilor si sa-l compare cu opera lui dostoievski! Iar voi inghititi toti enormitatea asta ca si cand ar fi o scapare minora. Ce cititorii lui pestisor sunteti pe blogu-asta?
26 februarie 2009 la 4:48 pm
@ feeria – imi pare rau ca zici asa de “citindu-l pe turgheniev”, mie mi-a placut la nebunie, uite, daca ai rabdare:
http://www.terorista.ro/2008/01/24/o-viata/
@ amilcar – de max frisch am citit o singura carte, dar nu cea de care zici tu. as mai vrea si stiller, dar nu stiu cind
@ marian – n-am reusit nici asimov. de fapt i-am citit doar autobiografia, era sa lesin cind am vazut c-a publicat vreo 500 de carti!
@ johnnie –
pai, cititorii lui pestisor, ai raspuns singur
2 martie 2009 la 12:20 pm
Ce mişto observaţie! Într-adevăr, Dosto are reputaţia unui autor greu, dar cred că aici e vorba de totala lipsă de speranţă, aia care-l bagă în ceaţă pe cititor. Sentimentul, la orice sfîrşit de carte, e atît de apăsător, încît ai senzaţia că ai străbătut un pustiu fără apă, sau ai traversat desculţ o sală de bal cu cioburi. Dar, de citit, se citeşte pe nerăsuflate! Pe urmă, ai să te miri, sînt foarte mulţi care NU L-AU CITIT, dar se iau după rezumate şi zvonuri.
De care Dune vorbeşti? Primul volum e încîntător, sechelele sînt ilizibile şi îngîmfate.
Bălăiţă e greu, corect. Dar aş fi curios să-mi spui ceva despre o carte celebră: “Manechinele” lui Bruno Schultz. Aia mi se pare îngrozitor de greu de citit. Nu după 20-30 de pagini îţi vine să dai cu cartea de pămînt, ci după primele 3… Apoi, la sfîrşitul abrupt, să rămîi cu gura căscată!
2 martie 2009 la 12:33 pm
Fir-ar să fie! Mi s-a oprit timpul de reeditare.
Să reiau. A spune că “Dune” e cel mai mare roman al tuturor timpurilor e o propoziţie ca oricare alta. Valabilă pentru cel care o exprimă, ridicolă pentru acela care o recepţionează. Numai că ea trădează un fanatism egal cu acela ce abureşte filmele lui Lucas, StarWars. Sigur, acolo sînt fani adevăraţi, furioşi şi totali, dar, cînd îi vezi, te prinzi repede unde a rămas mintea lor: la 13-14 ani. (Nici nu e rău, lumea rămîne, şi ea, magică).
Pe scurt, “Dune” e o făcătură încîntătoare cu arăbisme japonezologice care dau pe spate cititorul caucazian amator.
În definitiv, nu aşa se stabilesc topurile internaţionale? Gustul comun, dominant. Într-un top al SF, Herbert n-ar intra în primii 10. Asta aşa, ca să pun sare pe rană!
2 martie 2009 la 6:25 pm
@ florin iaru – multumesc si ma bucur f tare ca vi s-a parut ok ce-am zis despre dosto. despre Dune – nici nu stiu despre care vorbesc! nu-mi aduc aminte ce incercasem, presupun ca era primul volum, dar cine stie ce-oi fi gasit!
vreau sa-l reiau intr-o buna zi – adica sper!
Manechinele – mi-e rusine, dar n-am citit decit cam jumatate… nu ca nu mi-ar fi placut, ca-mi placea… cred ca oi fi zis sa fac o pauza si sa citesc intre timp ceva “usor” si cu pauza am ramas
a, chestia ca Dune e cel mai bun roman al tuturor timpurilor… pe mine m-a facut sa zimbesc, chiar ca e de 13-14 ani si, exact cum spuneti, nici nu e rau, e amuzant
oricum, “o făcătură încîntătoare cu arăbisme japonezologice” pe mine parca tot nu ma atrage, desi… am eu asa o rezistenta inversunata uneori, da’ mai si cedez. citiva ani nici n-am vrut sa aud de Harry Potter, si la un moment dat am citit, m-o fi prins intr-un moment bun si a fost f ok – presupun ca asta o fi o oroare, ca nu se compara HP cu Dune… zic si eu
4 martie 2009 la 12:25 pm
“[...] asimov. de fapt i-am citit doar autobiografia, era sa lesin cind am vazut c-a publicat vreo 500 de carti! ”
si asta-i motivul pentru care n-ai citit nici o carte scrisa de el?
((:
daca da, il pun la catastif. motivul, nu pe asimov.
merita.
4 martie 2009 la 2:50 pm
@ gingav – nu, nu e asta motivul. autobiografia lui am citit-o, cred, dupa ce am aflat legatura cu vonnegut. m-a interesat, mult mai mult decit romanele lui
4 martie 2009 la 5:12 pm
indraznesc sa cred ca ti-ar placea, din Asimov, altceva decit foundation.
poate “the gods themselves”… poate nepermis-de-vechea “the end of eternity”.
…cind vei avea timp. si chef.
4 martie 2009 la 5:44 pm
@ gingav – da, cine stie? sa vedem…