Terorism de cititoare

Nu stiu, dar da, sigur

Gyorgy Dragoman, Regele alb, trad. Ildiko Gabos-Foarta, Polirom, 2008

(fragment)

Voiam sa ma gindesc ce sa scriu, nu eram hotarita daca mi-a placut sau nu si ma bucuram ca mi-a ramas un weekend intreg sa ma hotarasc. Ei bine, acum imi dau seama ca nici o secunda nu m-am gindit la cartea asta intre timp. Deci ramine asa: nu stiu. E bine scrisa – nu extraordinar, doar atit cit sa n-ai ce sa-i reprosezi, mai ales ca autorul nici nu s-a complicat foarte tare, vocea personajului sau e exact atit de autentica incit sa transporte fara probleme o viziune a lumii comuniste si o imagine a copilariei de atunci. Dszata (e o porecla, dar n-am retinut ce inseamna) nu are nimic special, e un copil oarecare, de 11-12 ani – copilul universal, desigur. In Romania, in anii ’80. Tatal lui e luat pe sus de acasa intr-o buna zi si dus la Canal, de unde apuca sa trimita citeva carti postale standard, la inceput, apoi trece un an si mai bine si ai lui nu mai stiu nimic despre el.

De aici Dzsata capata o poveste: este baiatul care poarta mereu in buzunar (sau in captuseala hainei) poza tatalui disparut misterios. Ca sa fiu foarte sincera: m-am strimbat la asta. Suna a Oliver Twist sau pe-acolo. M-am strimbat si la prima povestire, cind pustiul se trezeste la 5 dimineata ca sa fure lalele din parc, sa i le aduca mamei ca din partea tatalui, de ziua casatoriei. E… induiosator din cale-afara Desi nu chiar, stilul povestirii e suficient de autentic, am zis, pustiul vorbeste aproximativ cum ar vorbi si in realitate. OK, situatia e speciala, face si el un gest special, pot sa suport. Numai ca, imediat dupa ce maica-sa se topeste vazind florile, cine suna la usa, “lung si insistent”, la ora aia matinala? Ei, cine? Securitatea! Doi indivizi brutali, niste ticalosi care o ameninta pe biata femeie… fara nici un motiv. Mda, deci asta e: un copil nevinovat, capabil de gesturi induiosatoare, o femeie lipsita de aparare si niste securisti ticalosi. Mmbine… doar si Pistruiatul mi-a placut pe vremuri, nu m-am acrit intre timp chiar asa…

Sar la ultima povestire: bunicul (ticalos, fost secretar de partid) a murit, scena de inmormintare comunista, cu discursuri, fara popa. Apare o baba nebuna, care face scandal ca ea era adevarata iubire de-o viata e omului. Se mai intimpla una-alta si apare, escortat de ticalosi, un om slab, neras, nesigur pe picioare, cu ochii stinsi… hai ca nu bag un spoiler de ala criminal, vreau doar sa sugerez ca ultima scena se potriveste foarte bine cu prima.

Povestirile intermediare sint scene din viata unui pusti lipsit de aparare in comunism. Nu lipsesc coada la magazin, munca patriotica, intrecerile sportive intre scoli, primii fiori erotici (si colega de clasa, si imagini explicite din filme foarte greu de obtinut), bataile cu alti baieti, lucruri din casa vindute la talcioc, chiulul de la scoala. Inventarul comunist e in regula, pionieri, securisti, activisti, magazine goale, tot ce trebuie. Spre final reapar obiecte si situatii din primele povestiri – se vede ca autorul se pregateste de incheiere.

Profesorii sint niste monstri: ii bat cu brutalitate pe copii, ii trimit sa le cumpere bere, ii santajeaza sa piarda o competitie sportiva, un antrenor de fotbal isi omoara la propriu elevul. Muncitorii de pe strada sint niste bestii care fac glume crude, se distreaza pe seama tragediei unui copil ca si orfan. Bunicul il invata pe Dszata sa traga cu pistolul si sa ucida o pisica. Nu mai vorbesc despre ambasadorul la care apeleaza femeia ca sa afle unde e sotul ei: incearca s-o violeze. Lumea adultilor e sumbra, murdara, periculoasa. Nici cea a prietenilor de joaca nu e neaparat mai blinda, si aici sint batai, lupte, umiliri etc., dar Dzsata se descurca, normal, e lumea lui.

Pina la urma, gaseste un adult aliat: omul care in loc de fata are o masca hidoasa de la varsatul de vint, imblinzitorul de pasari, ciudatul care si-a facut vizuina intr-un sant abandonat de muncitori. Acolo, in vizuina aia infioratoare, are loc o scena cu o oglinda, o papusa din noroi, trei picaturi de singe. (M-am gindit la scenele cu vrajitroaca ale lui Cartarescu, normal – cred ca e ceva din imaginarul comun al tuturor celor care au crescut intr-o tara obsedata de “santier”.)

Ca sa recapitulez: e bine scris, dar e prea demonstrativ; situatiile si personajele sint patetice, dar stilul e destul de rece si autentic. E bun, in felul lui, romanul. Mi-a placut si nu mi-a placut. N-am nici cea mai mica idee cine si cum e Dszata, la final. Am gasit, in schimb, imagini de epoca, unele frumos compuse, montate OK. N-am putut inghiti telenovela, imi pare rau. De la un punct incolo am citit-o ca s-o termin, dar cred ca altii n-ar avea problema asta, asa ca, daca ma intreaba vreodata cineva “Merita citita?”, o sa-i spun “Da, sigur”.