Terorism de cititoare

Primul pas cu Juan Rulfo

Juan Rulfo, Cimpia in flacari, trad. Andrei Ionescu, RAO, 2006

Din 17 povestiri, marcat la cuprins 3 cu cite o liniuta, 4 cu cite un plus, una cu un plus in cerculet In cea cu cerculet apare un grup de femei trecute care lupta pentru canonizarea lui Anacleto Morones, caci a fost un sfint in viata si trebuie recunoscut ca atare si dupa moarte. A trezit la viata o femeie de 50 de ani care isi pastrase pina atunci virginitatea, a indulcit noptile celorlalte, a vindecat sifilisul si a infaptuit multe alte miracole. In lumea aceea a mexicanilor saraci, lipsiti de speranta, a caror viata e marcata de crime si rascoale, Anacleto este sfintul sfintilor. E una dintre cele mai misto povestiri pe care le-am citit in secolul asta, n-am cum s-o rezum. Incepe asa: “Babornitele, cotoroantele naibii! Le-am vazut cum veneau una dupa alta, ca intr-o procesiune. Imbracate in negru din cap pina-n picioare, asudind ca vitele de povara la cea mai mica raza de soare. Le-am vazut de departe, pareau o cireada de vite stirnind praful drumului. Negre din crestet pina-n talpi.” De invatat pe dinafara.

Sint si alte procesiuni, marsuri, exoduri, tirisuri, rataciri ca in cosmare. Oameni epuizati care inainteaza spre moarte pe drumuri arse de soare in pustie, prin paduri de la granite pazite de dusmani cu arme imbatabile, prin apa dincolo de care se afla Nordul bogat, prin munti cu vagauni fara fund, din care se spune ca ies visele, dar nu, e doar vesnicul vint negru care ia orice speranta. Din cind in cind opriri, refugii sinistre, ascunzisuri, opriri interminabile, si din nou viata se tiriie, fara sperante. O inundatie devine o catastrofa pentru o pubera: apele i-au luat vaca, adica zestrea, adica unica ei sansa sa nu ajunga o tirfa, ca surorile mai mari. Copaci in care se leagana spinzuratii.

Cea care da titlul volumului are vreo 20 de pagini si e cu lupte de gherila – ma omoara povestirile in care se trage cu mitraliera de dupa niste copaci, moare unul, urmeaza o retragere, un asalt, inca niste morti si raniti, iar o batalie, iar pusti… of! Dar ma bucur ca am strins din dinti si-am citit, se termina altfel, desi finalul suna asa: “Atunci mi-am plecat ochii in pamint.”

Vreau sa citesc si Pedro Paramo. Pina atunci, de pe coperta 4 a volumului de povestiri: “Laconice, cu o structura inchisa, lucrate cu precizia unui poem, ele amintesc de primele povestiri ale lui Joyce sau de opera lui Faulkner si sint dovada vie a unui magistral simt al limbii spaniole”. Sint scrise ex-ce-lent, in orice caz. Am pierdut ceva din ele in timp ce citeam, un ceva pe care-l recuperez acum, cind stau sa ma gindesc, sa fac niste legaturi etc. ca sa postez pe blog. Citind, am vazut prea mult “mexicani saraci” pe-acolo, my mistake. Acum vad vintul negru din Luvina. Si pe escrocul Anacleto. “Vad” un ceva care nu le reuseste decit scriitorilor foarte mari.

Aici o recenzie de Rodica Grigore.