Tanguy Viel
Tanguy Viel, Perfectiunea absoluta a crimei, trad. Ana Scalcau, Bastion, 2008
Ma interesa din doua motive: e oarecum (parodie de?) roman politist (de unde m-am captusit cu interesul asta vag? habar n-am!) si e un autor pe care-l retinusem din Ultimele zile ale literaturii (un francez de la Minuit). Din aceste motive l-am mai inceput de vreo doua ori. Acum a intervenit al treilea: am un milion de carti incepute, de nu stiu cind, macar pe una trebuie s-o termin ca sa sparg cercul. Ghici? E cea mai scurta din milionul respectiv 
S-au adunat si citeva coincidente simpatice.Exact cind l-am trecut pe lista autorilor francezi care ma interesau s-a nimerit sa apara traducerea asta, la o editura despre care n-as fi stiut nimic daca nu mi-ar fi zis hnu. Nu-mi aduc aminte nici sa ma-mpusti ce m-o fi atras in Ultimele zile… in legatura cu autorul, dar acum, cautind pe google, am gasit articolul asta si mi-e foarte clar ca-mi place la ne-bu-ni-e cum il cheama pe om: Tanguy Viel. Oare de ce zice Matei ca acum 200 de ani nu se putea imagina un scriitor francez cu numele asta? Il cred pe Matei, normal, doar ca nu inteleg. (Edit: citit eu aiurea, zicea ca acum e greu de imaginat ca pe un contemporan il cheama asa; corect, inteleg.) Tanguy Viel… suna de nu se poate. Alta coincidenta e tocmai motivul pentru care l-am terminat: l-am gasit si pe un blog american (“It got me through a reading slump”). Inca una: un articol din numarul curent “Observator cultural”, despre alt roman al lui Viel. Cred ca a fost o chestie astrala, eram predestinata sa citesc acum exact cartea asta 
Care carte e… intr-un fel. De pe acelasi blog american: “I would read another of these little confections. It’s stylish, slick, and short.” Regret doar ca stilul asta e aplicat la o poveste politista – chiar ma lasa rece crimele si loviturile la un cazinou, poate la fel de rece ca romanele cu tarani. N-am, pur si simplu nu am nici un fel de saminta de interes pentru asa ceva, n-am ce sa cultiv in mine. Ironia e ca am vazut citeva review-uri in engleza si sint vreo doua care se declara dezamagite ca tonul nu e cel corect pentru un policier. Mie tonul mi se pare perfect, povestea mi se pare neatragatoare! Depinde drept ce iei cartea: roman de gen sau roman. Eu il iau drept roman de la Minuit, evident. Daca tragedia flegmatica de aici era a unor functionari/scriitori/mineri era perfect pentru mine. Numai sa nu fie hoti si vardisti. Poate o fi scris Tan-guy Vi-el (mmm) si vreun roman fara crime, atunci s-ar putea sa fiu incintata. Vai, altul e cu cinema… Da’ ce-am azi, frate? Nimica nu-mi convine, nici o tema si nici un subiect nu ma atrage… Desi Tanguy ar trebui sa-mi placa, dupa cum scrie – si-mi si place, de fapt. Lasa ca mai citesc io si altceva de el si mai vad.
Cea mai misto chestie care se intimpla in Perfectiunea absoluta a crimei: facea parte din planul gangsterului sa piarda repede 60.000 de franci la ruleta, ceea ce s-a si intimplat, numai ca la reconstituirea cu politai nu, deoarece cistiga o suma enorma
O sa va placa finalul, cred, daca va plac scenele cu impuscaturi printre ruine, cu o ridicare din umeri la adresa Destinului. Nici eu n-am inteles ce-a vrut Destinul de la mine de m-a pus s-o citesc. Poate o sa inteleg mai tirziu Oricum, zau ca e “stylish, slick, and short.”
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
17 martie 2009 la 2:25 pm
apropo:
http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/com%204102009.pdf
poate imi explica si mie cineva ce-are a face stingismul cu nombrilismul. astia nombrilisti n-ar fi mai degraba de dreapta?
17 martie 2009 la 6:05 pm
@ vic – o, dar nombrilismul ar trebui sa fie dujmanul no 1 al stingismului. da’ cine sau ce mai e coerent in ziua de azi?
eu as vrea sa-mi explice cineva de ce dzeu cultura franceza e de blamat pt “corectitudinea politica” importata de la americani, in timp ce cultura americana, cu corectitudinea ei cu tot, e asa de prizata. nu-mi suna bine
iar starurile de succes international de la francezi sint exact realisto-simplisti, alde uelbec, beigbeder si altii. si, din ce citesc eu, sint penibili in comparatie cu aia ignorati pe motiv de nombrilism.
nici nu cred ca opozitia teme majore/probleme intime minore ar fi atit de evidenta ca explicatie pt succes/esec cum o vede mihaies. deocamdata, din ce-am citit, succesul mi se pare ca se datoreaza doar stilului – mai emotional la best-sellere, mai rece la francezii nombrilisti. nimica nou
Mircea Mihaies a mai scris de curind si articolul acela in care-l face de cacao pe italo calvino, l-ai vazut?
17 martie 2009 la 6:30 pm
l-am vazut, nu l-as mai fi vazut, si, daca n-ar fi aparut cu vreo zi inainte de postarea ei, as fi zis ca l-a supt de la capricornk13.
17 martie 2009 la 9:39 pm
In ziua de azi cu cat mai “short” cu atat mai bine. Mai ales la oameni ocupati, asa ca mine. Imi pare rau ca nu pot sa dedic mai mult timp cititului, cea mai placuta activitate imaginabila.
17 martie 2009 la 10:09 pm
@ vic – da, da, si pe mine m-a distrat coincidenta. si cit de misto poa sa fie calvino!
@ wikilife – uneori da, se potrivesc perfect astea short. dupa cum are omu chef, dupa dispozitie
17 martie 2009 la 11:15 pm
La cum ati scris despre ea, e aproape clar ca nu trebuie s-o citim
Dar, ca veni vorba de carti scurte, politiste sau aventuri, care cum.
Mi-aduc aminte de un stadiu de citeva luni facut la Budapesta intr-un restaurant nu prea mare, dar bunicel, plasat undeva intre Vaci Utca si Universitate. Loc bun, clienti destul de intelectuali. Restauratorul punea la dispozitie beletristica, pentru o mai buna digestie a business meniului, cind veneau oameni si singuri sa manince. Eu am ajuns pe la inceputul experimentului, cind patronul cam incepuse sa-si faca probleme privitor la timpul excesiv petrecut de clienti la mese. Ii fura lectura la cafeaua de dupa. Asa ca a inlocuit clasicii (ii placea Dickens) cu cartulii usurele, cele mai multe politiste, altele de calatorii, cu poze, etc. Mult mai subtiri sau de citit pe sarite. Psihologic, a functionat chestia. Se pare ca, daca avem o carte de citit pe fuga, mincam mai repede, nu ne-ntindem. Iar clasicii au ajuns la toaleta. Cind am sfirsit eu stadiul, acolo erau.
17 martie 2009 la 11:28 pm
@ bookatar: am priceput ce zici. He he, se pare ca mai important e sa-ti omori timpul cu ceva, cu orice… Da’ ideea e ca atunci cand citesti o carte se modifica timpu’ – la Dickens de exemplu, acesta se lateste nene, clientii lungeste cafeaua si uita sa mai plece; invers la cartile usurele, politiste etc.
17 martie 2009 la 11:30 pm
@ bookatar – imi pare rau daca asta se intelege. nu e o carte chiar asa de usurica, amatorii de politiste au fost dezamagiti, am zis si in insemnare