Terorism de cititoare

El perseguidor

Julio Cortazar, Armele secrete, trad. Tudora Sandru Mehedinti, Humanitas, 2007

E traducerea volumului din 1959, nu o compilatie din mai multe. Cinci povestiri, dintre care mai citisem trei sau patru in alte volume aparute la noi (antologii). Cortazar ar fi meritat o serie completa si ordonata in romaneste, dar bine si asa, mai ales ca acum a aparut Cartea lui Manuel, un alt roman in afara de Sotron, ura! Mai sint vreo doua romane de tradus si inca niste povestiri, eventual de reeditat – Autonautii pe cosmopista, de exemplu, parca a fost tradus mai demult? abia astept sa pun mina si pe asta, ca n-am apucat; si mai trrrebuie reeditat si Sfirsitul jocului, traducerea din 1969, ca, daca nu, editorii romani, la gramada, o sa sughita (v. PS) in draci din cauza bombanelilor mele. In ritmul asta, in 10 ani o sa le avem pe toate, numai sa fim atenti si sa le luam pe masura ce apar, la o editura sau alta – c’est la vie.

Aici sint de gasit: Scrisori de la mama, La dispozitia dumneavoastra, Funigei (cea mai cunoscuta ever, e la baza filmului celebru al lui Antonioni, Blow up), Urmaritorul si Armele secrete. Urmaritorul e recitire recenta la mine, acum vreun an o mai gasisem si in Sfirsitul jocului, cu titlul Obsesia. Este, am vazut acum pe wikipedia, dupa ce am terminat cartea, un omagiu pentru Charlie Parker – pur si simplu nu cred ca observasem, prima data, ca personajul principal e un negru. Am avut un soc, o singura data apare acest “amanunt” in text! E tot ce poate fi mai normal, sint mai multe sanse ca un muzician de jazz sa fie negru, nu alb – cum de nu-mi trecuse prin cap?

Povestirea e foarte misto, ceea ce nu e o stire, evident – am apreciat-o mult mai tare acum, probabil ca data trecuta chiar n-am fost atenta. Un critic muzical despre ultimele zile ale unui artist. Poate ca sint eu mai constienta acum de relatia critica/arta, in orice caz sint pasaje la care te ingrozesti: cum isi traieste criticul conditia de mic, foarte mic si limitat admirator, de meschin vinzator de explicatii si teorii, de burghez gelos pentru relatia speciala a artistului cu… tot ceea ce numai artistului ii este dat. Cum oscileaza el intre a-l crede pe artist cam sarac cu duhul si a-l crede geniu. Cum isi regreta meschinaria si cum se lauda cu succesul lui de vinzari (a publicat o biografie a lui Johnny Carter). Ma intreb ce-o fi vrut Cortazar in primul rind de la povestirea asta: sa ni-l arate pe artist sau pe critic? Poate sa ne arate tandemul asta tensionat si chinuitor? Poate. Il vezi pe Johnny distrus de droguri, mergind din clinica psihiatrica in clinica psihiatrica, si, in paralel, pe amaritul ala de critic preocupat vesnic de cum ii creste cota, de cum i se vinde afurisita aia de carte, obsedat sa nu care cumva sa fie contrazis de nebunul care da foc la camere de hotel si intra in transa in metrou. Si te ingrozesti, n-ai cum sa nu. Obsesia nu e a iluminatului care cinta ciudat la saxofon, facind greseli si lucruri pe care nimeni nu le-a mai facut vreodata, e obsesia parazitului sau, a urmaritorului – in original e El perseguidor. Ma rog, dracu’ stie, oi fi eu intr-o pasa. Daca e sa recomand cuiva povestirea asta, o recomand cu tarie tuturor criticilor, au mare nevoie de ea.

Celelalte sint… oh, well, Cortazar. Cartea lui Manuel, here I come!

PS E bine “să sughită”?! Cum se face conjunctivul de la “a sughiţa”? Trebuia “să sughiţeze”? “Să sughiţe”?! Aaaaaaaaaaajutor!