Antipatic
Elena Ferrante, Zilele regasirii mele, trad. Emilia Comanici, Univers (“Cotidianul”), 2009
Ati lesinat de oroare din cauza titlului? Hm… da, e vorba de o femeie pe la 40 de ani, cu doi copii, fara nici un job, pe care sotul a lasat-o pentru alta mai tinara (mult mai tinara). Se poarta ca o doamna in prima faza, boceste in a doua, il bate pe strada pe nemernic in a treia, face pipi in parc si isi seduce vecinul in a patra etc. In cele din urma “se regaseste”, evident, dupa ce si-a gasit serviciu, iubit, subiect pentru o carte. Moare cineva pe parcurs: ciinele. Mi-a venit sa-i dau doi pumni in cap personajului, ba nu, o mie de pumni. Si copiii sint antipatici.
Ce e interesant: Ferrante scrie OK si e destul de cruda, scenele de sex, de exemplu, sint chiar oribile; misto mica nebunie din ziua in care ramine incuiata in casa si-si pune fetita s-o intepe cu foarfecele ca s-o tina treaza; povestea de amor a sotului cu o pustoaica pe care o seduce sub ochii maica-sii. Cam atita.
Pentru cum s-a purtat aia cu ciinele, merita sa-si bage capul in cuptorul de la aragaz, nu sa se “regaseasca”. (link la o recenzie) Apropo, ati vazut ca s-a sinucis si fiul Sylviei Plath, nu? Era biolog marin, traia in Alaska. Mare pacat, Sylvia Plath e doomed, nici o sansa sa mai citeasca cineva cartile ei fara sa se gindeasca la acest lant de sinucideri pe care l-a declansat. Ma enerveaza. Depression kills. Nu love-story-urile cu parasiri. Iar depresia nu e provocata de probleme amoroase. Depresia este. Brr.
(Am incercat sa citesc si cea mai recenta traducere dupa Claire Castillon, tot de la “Cotidianul”. N-am putut pentru ca pur si simplu n-am inteles ce tot spune pe-acolo. N-am priceput ce Dumnezeu vrea. Sa scrie o carte despre un tip care o enerveaza fiindca… exista? Ma rog. Era mai interesant un roman despre ficusii de pe balcon sau despre macrameuri, din pedeveul meu.)
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
1 aprilie 2009 la 10:46 am
Ma bucur ca ai aceeasi parere ca si mine despre Castillon
Iar la Elena Ferrante mi-a placut povestea aproape verosimila.
1 aprilie 2009 la 11:12 am
http://celina-bianca.blogspot.com/2009/03/zilele-regasirii-mele.html
Aici am scris eu despre carte. Mie mi-a placut…pentru ca parea “prea” povestea ei reala
1 aprilie 2009 la 11:27 am
auleu si pe mine m’a enervat, plus ca imi imaginam cum suna toate injuraturile/obscenitatile in italiana.Si copii, si cainele.Numai vecinul muzician nu m’a enervat.(prea tare).Miss Castillon is overrated.But pretty (remarca sexista, da)
1 aprilie 2009 la 11:46 am
@ ignat andrei – da, dar Insecta lui Castillon mi-a placut, nu neaparat ca literatura, era f interesanta totusi
@ bia – e verosimila, sigur. despre depresie, daca vrei, poti sa citesti cartea lui William Styron, Bezna vizibila, e scurta si directa – uite http://www.terorista.ro/2007/10/01/depresie-spital-versus-nebunie-balamuc/
@ tuvia – eu am retinut “chiavare”
noroc ca sint note de-ale traducatorului. nu-mi dau seama cit de obscen e in it
1 aprilie 2009 la 12:32 pm
asta sigur e literatura feminista
1 aprilie 2009 la 1:17 pm
@ dragos – da, cred ca se poate spune asa, mai ales ca simone de beauvoir conteaza, in cartea asta – pe de o parte. pe de alta parte, e o carte despre probleme pe care le au femeile, nimic mai normal ca o femeie sa scrie despre asta. problema nu e tema sau tenta feminista, ci, ca intotdeauna… alta
de fapt, nu mi-a placut, e singura mea problema. adica nu mi-a placut cine stie ce, ca de citit am citit, n-am aruncat-o cit colo
1 aprilie 2009 la 1:56 pm
@luciat : “de citit am citit, n-am aruncat-o cit colo”
La mine e in categoria ” de citit pe tren “
6 aprilie 2009 la 8:13 pm
Sylvia Plath este o viata zbuciumata… si cu o asemenea gena nici fiul ei nu ar fi putut rezista intr-o astfel de lume