O suta de ani de zile la Portile Orientului
Ioan Grosan, O suta de ani de zile la Portile Orientului, Polirom, 2007 (ed. a IIIa)
(fragment, cuprins, titlul episodului 91, din presa)
Ioan Grosan a saltat brusc si iremediabil in topul scriitorilor mei preferati. Imi placusera pe vremuri povestirile, dar nu chiar extraordinar, poate si pentru ca le-am citit dupa “grila” (sper ca m-am mai desteptat de atunci, acum nu mai sint asa speriata de bombe si nu ma mai intereseaza deloc sa subliniez in text elemente de obzecism, textualism etc.). Pe urma n-am avut chef, de-a dracului, de carti scoase din foiletoane, eventual cu titluri nesuferite gen Jurnal de bordel si Nutzi, spaima Constitutii. Am fost o fraiera, recunosc. O suta de ani de zile la Portile Orientului e o incintare, iar Ioan Grosan un mare meserias, un scriitor excelent, un umorist genial.
Am pus niste linkuri mai sus – functioneaza f. bine drept prezentare, mergeti acolo si gasiti de toate. Eu n-am de adaugat, in afara de laude pina la cer, decit ca e de un misoginism feroce, care m-a facut sa rid in hohote, m-a distrat cum nu m-ar fi putut distra in veci nici un fel de feminism. Toate femeile din carte patesc urmatorul lucru: sint lasate sa moara de pofta dupa cite un barbat (sau mai multi 
) si nu capata niciodata premiul cel mare )))))))))))))))))))) Banuiesc ca e o razbunare haioasa a celor patru naratori (“Unul raspunde de actiune, de epic, cum s-ar zice, altul de dialoguri, al treilea de descrieri, iar al patrulea de schitarea, conturarea si, atunci cind povestea o cere, de introducerea in subiect a noi si noi personaje.”). E foarte inviorator sa vezi lucrurile invers, o sursa de haz nebun. Asta trecind peste faptul ca reflecta si niste realitate, doar om mai fi si noi pofticioase si pagubase, nu numai nemuritoare si reci.
Parodie sadoveniana, metaroman, balcanism vs. Occident, umor turbat cu toate cliseele literaturii romane si nu numai, satira anti-totalitara – perfect. Dar, atentie, nu e un roman cu o poveste bine inchegata care sa va duca lin de nas 
(Nu de alta, dar am vazut o gramada de comentarii prin alte parti, in care lumea respinge cu ura romanele fara o poveste pacalitoare. Cred ca e un trend.) Cei patru naratori au hachite si se pling des ca n-au inspiratie, la episodul 186 ne anunta sec: “Concediu medical pe sapte zile”, iar Cetitoriul e trimis sa puna mina sa-si faca singur episodul 91, dupa schema din titlu. Enjoy! La mine e in Top 10 romane romanesti din toate timpurile.
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
3 aprilie 2009 la 4:34 pm
Luciat, ma bucur teribil sa vad romanul lui Grosan pomenit aici. Si pe mine m-a amuzat copios la vremea respectiva — a trecut destul de mult timp de cind l-am citit, asta a fost la aparitia primei editii. Nu-mi amintesc sa fi descoperit acolo vreo forma de misoginism, dar probabil ca pe atunci nu mi se dezvoltase inca suficient simtul asta
Imi amintesc (si trebuie sa-ti spun ca asociatia de idei saltatorie este dintotdeauna punctul meu forte
de “Planeta mediocrilor” pe vremea cind era publicata in foileton in “Stiinta si tehnica”. Pe atunci eram student la Politehnica si o data pe luna toti colegii mei se inghesuiau in jurul unuia care venea cu ultimul numar S&T si citeau cu voce tare cite o fraza din ultimul episod al “Planetei”, apoi se tavaleau pe jos de ris. A trecut ceva vreme — si pentru mine, si, pare-se, pentru cenzura — ca sa ne dam seama ca aventura stiitifico-fantastica de acolo era pina la urma cit se poate de realista. Cam asa am vazut eu si “…portile Orientului”.
Totusi scrierile mele preferate din operele lui Grosan sint cele precedente. Imi place foarte tare constructia “Insulei”, apoi, din toate punctele de vedere “Trenul de noapte” (la nuvela ma refer, desi tot volumul de povestiri mi-a placut foarte tare). “Trenul” l-am folosit cind mi-a venit odata ideea sa tin un curs de româna pentru domnu’ Inginer si doua colege ale lui dupa ce cursul oficial de la Scoala Populara se terminase si eu vroiau o continuare. Luni de zile, cite o ora sau doua pe saptamina, am silabisit povestirea si nu m-am plictisit niciodata de ea. Dimpotriva, am apreciat din ce in ce mai mult maiestria cu care stapineste limba romana (!), umorul si, pina la urma, profunzimea ascunsa sub aparenta frivola.
3 aprilie 2009 la 6:00 pm
Si mie mi-a placut foarte mult cartea asta. Foarte bine scrisa, amuzanta, incitanta. Marturisesc ca am incercat sa imi scriu singura capitolul cu pricina, dar, din varii motive nu am reusit sa ma conformez liniilor cerute de scriitor in “titlu”.
Imi place salata lui facuta din operele literare celebre romanesti, amestecad citate din diferite scrieri. Mi-a trezit nostalgie pentru literatura din liceu si generala…
Finalul in schimb… m-a lasat cu gura cascata si cu ochii mei de “Cetitor” infocat in plin soare.
3 aprilie 2009 la 7:03 pm
Uite, domnule (doamnă) că se poate. Literatura (română şi universală) e plină de idei de-a gata. Faptul de a avea umor, şi încă unul frenetic, zvîrcolitor, cu inflexiuni, citate şi aluzii, dovadă a unei culturi însuşite impecabil, pînă la a deveni o a doua natură, este cel mai mare păcat pentru un scriitor. E de o mie de ori mai profitabil să fii neguros, prolix, îmbîrligat, ceţos şi indigest. Ai, cu siguranţă, asigurat un loc în istorie. Tot ceea ce te face să rîzi din inimă contribuie la condamnarea autorului, la exilarea lui pe raftul doi. Degeaba e Ioan Groşan un autor atît de talentat şi atît de plăcut la lectură. Umorul l-a condamnat deja, în ochii şi judecata publicului snob.
Of. Mă bucur că-ţi place. Înseamnă că ai trecut de 33 de ani!
3 aprilie 2009 la 7:57 pm
Recunosc, imi era frica de ce urma sa citesc cand am vazut titlul in reader. Acum m-am linistit, ba m-am bucurat mult ca ti-a placut si tie, si nu pot sa nu ma laud cu faptul ca domnu’ Grosan e din Maramu’
Noah, ne primeste tu un hug mare, ca tare m-ai bucurat! ^_^
3 aprilie 2009 la 7:58 pm
@Florin Iaru: Există umor şi umor. Umorul lui Ioan Groşan în Jurnal de bordel şi Nutzi, spaima Constituţii mi se părea un pic cam gros (din cîte mi-aduc aminte – le-am citit dedemult). Dar uit de Nutzi cînd îi citesc povestirile, o s-o uit cu siguranţă cînd o să-i citesc romanul.
Să ne închipuim, optimişti, că există mulţi cititori care îşi dau seama că scrierile unui scriitor sînt pe mai multe niveluri şi că au grijă să nu le confunde cînd îi judecă (ce cuvînt infiorător). Adică nu fac greşeala celor care îi tot reproşează lui Mircea Cărtărescu ”De ce iubim femeile”. E o altă prejudecată – scriitorul trebuie să scrie numai capodopere austere, orice altceva e taxat drept scădere, compromis, eşec.
Şi pe mine mă enervează prejudecata de care spuneţi – umorul asimilat cu ”superficialitatea”, cu minoratul. Daca aş avea o putere aş incita la ridiculizarea publică a ”neguroşilor, prolicşilor, îmbîrligaţilor, ceţoşilor şi indigeştilor. : )
3 aprilie 2009 la 8:11 pm
va rugam, precizati cartile din top 10! sunt tare curioasa!
si nerabdatoare sa le citesc si eu 
(asta daca n-am facut-o pana acum).
3 aprilie 2009 la 9:48 pm
Subscriu la cererea Constanței, mai ales că am drum curând prin țară și mi-am propus să-mi fac plinul de bibliotecă
Inutil să mai spun că prezenta carte tocmai a aterizat pe listă
3 aprilie 2009 la 10:52 pm
@ pinocchio – poate da dumnezeu si recitesc si eu povestirile si mai citesc si altele. nu stiam ca Planeta mediocrilor a aparut in foileton in Stiinta si tehnica! si nici n-am citit-o!
@ ixtab – pai, sint atitea si atitea alte romane care nu ne lasa cu ochii in soare…
@ florin iaru – umorul l-a condamnat? brrr, pe ce lume putem sa traim! snobii si ideile alea de-a gata sint cea mai mare pacoste pe capul literaturii, asa mi se pare mie
din fericire!)
(am trecut de 33 de ani, da
@ ionuca –
si tu unu de la mine
@ alexandru – eu vreau sa citesc si jurnalu de bordel si nutzi si-o sa vad atunci. ridiculizarea publica a indigestilor e o utopie, cred, mai ales pt ca indigestii nu si-ar da seama nici sa-i bagi cu nasu in propriul lor ridicol
@ constanta si laur – as vrea sa mai astept vreo 10 ani
sa ma gindesc…
4 aprilie 2009 la 2:08 am
ehe, poate se-apuca si tineretul nostru sa se-apuce si de spumosii nostri…
4 aprilie 2009 la 4:47 am
de acord cu Pinocchio. il prefer pe Grosan cel din “Caravana cinematografica” si “Trenul de noapte” – superbe!
@luciat
(cred ca n-am suficient umor in noaptea aceasta)
valeu, ai gresit la “obzecism” la fel ca un “prieten” al optzecistilor de la prima revista literara a tarii
eu scriu “optzecism”, pentru ca e tot ce-a dat mai bun literatura romana in ultimele 3-4 decenii.
@Florin Iaru
si mie imi pare rau ca Ioan Grosan se califica in “istorie” doar ca “un umorist adevarat”, e drept, “doldora de talent”. si nici nu prea mai seamana acum cu Marin Moraru
4 aprilie 2009 la 3:48 pm
@ vasgar – n-am gresit deloc, am scris cum se citeste
nu stiu despre ce “prieten” vorbesti. oricum, eu citesc cartile luate una cite una, nu-mi mai pasa de mult ce autor se incadreaza intr-un curent sau altul.
4 aprilie 2009 la 4:58 pm
mie mi-a placut grosan din domnisoara bovary – povestirea sa din antologia asa-zis “erotica” aparuta la editura 3.
5 aprilie 2009 la 4:00 pm
Mă aflu printre fanii lui Ioan și nu doar fiindcă „mă face să râd” ca nimeni altul, ci pentru că îl consider un scriitor complet, cu o fantezie pe care doar talentul nativ i-o întrece. Am citit despre toate cele o sută de zile de două ori (o dată aproape „live”, săptămână de săptămână și a doua oară când a scos prima ediție a cărții). Mă pregătesc să o fac a treia oară pentru că, nu știu cum să vă spun, mi-e dor.
5 aprilie 2009 la 6:34 pm
Da, asta ne mai lipsea, pe langa cohorta de barbati misogini textuali si practic (oricat de rafinati intelectual, aici e tristetea!), si femei care sa-i alinte complice si sa-i mangaie pe crestet in misoginismul lor, pupa-i-ar mama de baieti strengari. Ce mai conteaza ca aceleasi femei isi traiesc singlehoodul cu dramatism, luand algocalmine in loc de cina sa le potoleasca foamea, dar totusi hai sa mai zambim superior, cum altfel, un pic pe tema asta….messed-up system, I tell you!
6 aprilie 2009 la 12:21 pm
10 ani?! nu vezi ca se aude ceva despre 2012
, daca nu mai apucam sa le citim. 
mai bine spune-ne frumusel top 10, si peste 10 ani il revizuim.
6 aprilie 2009 la 5:46 pm
Gata. O iau.
(atat am avut de zis
, dupa o asa prezentare. Cred ca-i greu sa faci literatura umoristica de calitate. Nu exista gluma “pe jumatate amuzanta”. N-am prea citit ceva de gen care sa ma dea cu adevarat pe spate. Pana acum.)
6 aprilie 2009 la 10:06 pm
Chiar nu vad nici un motiv pentru care “tot ceea ce te face să rîzi din inimă contribuie la condamnarea autorului, la exilarea lui pe raftul doi”. Sigur, depinde cum si de ce rizi. Una e sa rizi ca prostu’n tirg, alta e sa rizi de prosti — si spun “prosti” in sensul cel mai general. Literatura romana are o traditie stralucita in “risul de prosti”, e suficient sa-i numim pe Creanga si Caragiale.
Pentru ca tot se vorbea de metaroman, am putea sa vorbim si de metaumor: In anii ’80 ne amuzam teribil cind cineva ridea de prosti, stim noi de care din ei. Se facea la toate nivelurile posibile. De la liceenii care scriau poezii de dragoste infocata (te iubesc… te ador… te visez…) la care un Tudor Opris adauga la sfirsit un “…, patria mea!” ca sa asigure publicarea, si pina la piesele de Shakespeare interpretate astfel incit sa reiasa aluzii la teme interzise.
6 aprilie 2009 la 10:11 pm
Tocmai am rasfoit un pic “O suta de ani de zile…”, si cind colo, cine imi arunca o privire ciudata de pe coperta cartii de alaturi, din biblioteca, printr-un strat de spuma de ras? Chiar domnul Iaru, care (hihihi) innebuneste si-i pare rau. Vorbeam de lup…