Cleptomania declanşată de clandestinitate

catanus

Albert V. Cătănuş, El sueño español – jurnal de căpşunar, ed. Nemira, 2010

Un fel de reportaj cu puţină ficţionalizare în el, suficient cât să-l poţi citi ca pe un romănel – cu personaje individualizate, cu scene construite, cu dialoguri. Se vrea a fi povestea muncitorilor plecaţi ilegal la lucru în Spania înainte de criză, mai ales în construcţii. Foarte citibil, accesibil, cu puţine chestii enervante (printre care insistenţa autorului că el nu e deloc ca personajele sale, că e mult mai educat şi mai moral decât cei printre care a trăit în Spania). Foarte diferit de stilul lui Marin Mălaicu-Hondrari, care face super-literatură, grea şi serioasă, din experienţa lui spaniolă (în Apropierea, de exemplu, încă n-am citit Lunetistul).

Seamănă binişor cu un „jurnal de căpşunar”, cum promite în subtitlu, e o carte cinstită, cel puţin eu cu impresia asta am rămas, că autorul scrie fără fiţe, direct şi onest, despre lucruri pe care le-a cunoscut nemijlocit şi care l-au afectat personal cam în măsura în care o spune. Şi e scrisă şi destul de bine, nu nemaipomenit, dar bine, pentru ce-şi propune. Păcat de comentariile moralizatoare, atâta, dar nu intervin exagerat de des nici alea – şi, la lipsa de pretenţiozitate a cărţii, să zicem că-s pardonabile. Eu am trecut peste ele fără să mă apuce dracii.

O groază de amănunte mi s-au părut foarte interesante: că în Spania furtul sub 300 de euro nu e pedepsit, că dintr-un supermarket poţi să furi foarte uşor, că bordelurile sunt legale acolo (oare am înţeles bine?), chestii dintr-astea. Scenele de furat din magazine chiar m-au ţinut foarte trează, mi-e imposibil să înţeleg cum poate accepta atât de uşor un om ideea asta. Sau scena în care un nefericit e păcălit de şnapani de-ăia cu alba-neagra: întotdeauna m-am întrebat cum e posibil să te laşi fraierit în halul ăsta, ei bine, se pare că e foarte posibil, trebuie doar să fii teribil, dar teribil de sărac cu duhul. Dar nu într-atât de tont încât să nu poţi economisi 2.500 de euro lucrând pe un şantier o perioadă relativ scurtă de timp. Nici nu ştiu ce să zic, e o problemă de nerezolvat: cum pot fi ajutaţi oamenii ăştia? Ce, foarte concret, trebuie făcut ca să le asiguri totuşi o viaţă decentă? Sunt oameni care fură ca să aibă ce mânca, dar, când au bani, îi dau pe droguri, alcool şi prostituate – şi pe alba-neagra. E clar că au nevoie de protecţie, dar cum să le-o asiguri?

Nu ştiu nici cum să interpretez legea aia spaniolă că furtul sub 300 de euro nu e pedepsit. Sigur că trebuie să fie o problemă mai degrabă medicală, care trebuie rezolvată cu tratament contra cleptomaniei, nu cu puşcărie, dar… Care ar fi oare pragul la noi? Sub ce sumă ar fi OK să trimiţi „hoţul” la medic, nu la închisoare? De fapt, şi dacă medicul fură la rândul lui, obligat de sistem?

O altă scenă şocantă e cea cu număratul cartofilor: nu m-am putut hotărî dacă e umoristică sau nu. N-am reuşit să râd. Vreo zece muncitori români care împart un apartament mizer se suspectează că se fură între ei: e vorba de dispariţia unor cartofi. Aşa că reprezentantul şantierului (singura autoritate posibilă, în mediul acela de emigranţi clandestini) îi învaţă să-şi marcheze cu un pix fiecare cartof în parte. Unul dintre oameni avea fix 17 cartofi, şi scrie pe ei: 17, 16, 15…, urmând să-i mănânce în ordinea asta. Tre să ai o inimă de piatră ca să râzi la aşa ceva. Sau să fie totul mult mai literaturizat, dar multe comentarii ale autorului te îndeamnă mereu să consideri că citeşti de fapt ceva non-fiction.

Scenele alea de viaţă în Spania înainte de 2008 ar fi putut să mă ajute să-i suport mai bine pe vecinii mei care refuză cu încăpăţânare să avem căldură în bloc aşa cum ar trebui, sunt aceeaşi specie de oameni, dar totuşi nu, n-am reuşit nici să empatizez. De aia mă feresc să citesc şi recentul şi lăudatul roman al lui Adrian Şchiop cu personaje din Ferentari. Pare tot mult prea direct inspirat din realitatea socială şi mi-ar pune aceleaşi interminabile probleme de conştiinţă. Nu-mi place prea tare că sunt incapabilă să empatizez cu maneliştii, dar sunt, recunosc.

5 comentarii la “Cleptomania declanşată de clandestinitate”

  1. Cred că ai nevoie de niște sociologie (asta ca să dăm puțin deoparte deficiența mea gravă de literatură :D) – eu tocmai inaugurez vizitele mele în „gândirea sociologică” a lui Zygmunt Bauman (și Tim May). Cred că ar fi un început destul de lin. Dacă nu vrei direct Bourdieu 😛
    Cruntă treaba cu cartofii, n-aș da dreptul de a râde decât unui căpșunar sadea.
    Eu pot să empatizez chiar și cu maneliștii (deși recunosc că mă terorizează niște vecini căpșunaro-țoape incredibil de răi și de proști) dacă-s bine intenționați. În schimb, mă blochez de la snobi în sus.

  2. masha – pai asa, individual, sigur ca pot sa empatizez si eu cu manelisti bine intentionati, de fapt cu oricine, dar luati toti laolalta… de snobi nu mai zic 🙂

    Bourdieu am citit ca e obligatoriu (si foarte util!), dar de Bauman si May nu m-am apropiat niciodata…

  3. mno, chiar si luati toti laolalta – de fapt de o bucata buna de timp nu prea mai recunosc categoria ca atare. or fi iesit din moda 😛
    de Bauman si eu acu m-apuc, insa am primit recomandari ca-i printre aia grozavi.
    n-am prea avut de-a face cu experiente de capsunari, dar tind sa cred ca ce povesteste nenea asta de aici tine de anecdotic si da, de experienta personala. cat despre morala, daca si autorul e personaj, o putem include include in poveste.
    cu prostia e mai complicat daca pornim de la saracie ca premisa.

    1. Anecdotic si experienta personala, da. Uite: „Protagonistii cartii sunt cvasialcoolici, put a transpiratie, sunt inculti, unii chiar idioti, nu cunosc legile elementare ale drepturilor omului, dar, in final, m-au induiosat cu totii.” – citat din carte.

      Nu are cum sa porneasca de la saracie ca premisa pt prostie, autorul e si el sarac 🙂 Ca majoritatea romanilor, de altfel. Si, apropo, alt citat: „Nu am nimic cu romanii, nu am nimic impotriva lor, dar parerea mea sincera despre majoritatea lor: sunt niste tarani imputiti.”

  4. daca nu porneste, e bine 😀 cu „prostia” nu treci de anecdotic. bine macar ca-i gaseste simpatici (desi imputiti…) 😛
    legatura de facut la nivel critic era intre saracie si comportamentul (rational sau nu) fata de bani / dobandirea acestora.
    in fine, cum m-am lamurit ca pe mine n-o sa ma lamureasca deloc cartea asta in intelegerea maruntisurilor din viata capsunarilor, ma opresc aici.
    adevarul e ca suntem o specie al naibii de vulnerabila la generalizari, prejudecati, simplificari si eliminarea celorlalti din schema.

Comentariile sunt închise.