Un arici, un hârciog şi o cârtiţă

veronica-d-niculescu-simfonia-animaliera_coperta 1

Veronica D. Niculescu, Simfonia animalieră, ed. Casa de Pariuri Literare, 2014

ilustraţii de Anca Smărăndache

Deloc ce mă aşteptam eu să fie. Îmi închipuiam ceva inofensiv şi simpatic, asemănător cu povestirea cu motanul cerşetor la o Alimentara[1] din Roşu, roşu, catifea. Adică eram pregătită să mă las înduioşată. Şi, da, scena din deschidere, cu animăluţul înghesuit într-o colţ de-o mulţime de oameni ostili şi copii antipatici, te cam atacă fix la coarda sensibilă, dar ce urmează schimbă totul. E proză fără gen, roman-poem-teatru-eseu-fabulă, poate. Spectacol literar, categoric.

Nu e o carte despre animale, ci despre intimitate. Trei ipostaze ale lăuntricului, întruchipate de un arici, un hârciog şi o cârtiţă. Nu neapărat „animăluţe simpatice” care se lasă uşor mângâiate şi manipulate spre distracţia bipezilor, ci nişte rozătoare retractile şi poate chiar, pentru unii, uşor repulsive. Ieşite din cotloane umbroase sau de-a binelea din beznă, unul acoperit de ţepi, altul cu reflexul de a muşca dacă e trezit din somn, altul – alta – cu gheare scormonitoare. Toţi hibernează.

Rewind. Trei seri la teatru, trei piese diferite. Într-o lojă, o femeie şi un arici, o femeie şi un hârciog, o femeie şi o cârtiţă. O singură dată vedem, peste capetele spectatorilor din sală, într-o lojă de vizavi: de acolo asistă la spectacol un bărbat cu un opossum.

Călătoriile lui Gulliver

Ariciul are un iPod şi-şi suge degetul. Îl cheamă Doinel (ca pe un personaj din Roşu, roşu, catifea).

Ariciul e regresie pură, dacă asta ar însemna ceva, un sugar care se morfoleşte pe sine înăuntru. Abia dacă e treaz, trăieşte într-o stare de conştiinţă foarte modificată, vorbeşte şi într-un limbaj modificat, cu verbele devenite reflexive:

„Am prieteni orbi, soborbii, ei îşi pipăie calea cu nasul. Merg de colo, colo, întreabă, nu vă supăraţi, v-a fost adus cumva dumneavoastră aicea un. Şi zic ce îşi caută. Şi îşi tot caută. Şi câteodată îşi găsesc şi atunci nu îşi mai caută, dar aceia nu mai pot povesti niciodată.

Se-şi tem de banal.

Eu nu mă-m tem de nimic. Dar asta câtă vreme îmi sunt singur.

Şi cine zice că nu îşi e.

Ăla îşi minte.”

Pentru el, lumea văzută la teatru e o porcărie, dar „Porc e o frumuseţe. Atâta suferinţă şi el.”

Ultima zi a tinereţii

Hârciogul poartă şapcă, îl cheamă Ciobi şi-şi aminteşte vremea când semenii lui erau la fel de numeroşi ca oamenii. Ora lui de somn e sfântă.

Faţă de arici, el e la celălalt capăt al vieţii, are botul încărunţit, nu pierde nici o silabă din monologul de pe scenă, în care un bătrân îşi aminteşte tinereţea. Are şi el limbajul lui special, cu un mai-mult-ca-imperfect plin de eecouri: „Pe vremea aceea, când gardurile dintre grădini aveeau burţi moi şi lăsate, şi te puteeai strecura pe sub ele.” Şi, desigur, se întoarce mereu la „Atâta frumuseţe care moare.”

Auto-Da-Fé

Iar cârtiţa, Dede (de la Dedesubtilă, dar şi-a ros de mult inutila terminaţie „subtilă”), e oarbă, iese rarisim la suprafaţă şi atunci e întotdeauna pândită de duşmanii naturali. Se simte în largul ei sub rochia naratoarei, agăţată de sânul ei stâng.

Dede e suficient de transparentă, vă las s-o descoperiţi voi, ca să zic aşa. „Ascultam răsuflarea ei într-a mea, o adulmecam, îi consumam tresăririle, micile ei spasme se reflectau în mine şi-apoi se întorceau iarăşi la ea, eram valuri de sunete, uimire şi emoţie convertite în tremur.”

 

Am cunoscut-o de curând pe Veronica şi cred că e cam specialitatea ei să vadă lucruri ciudate în jur: un iepure în lesă, un şoim devorându-şi prada pe balconul unui hotel, o pasăre în miezul unui protest civic. Nimeni nu era mai potrivit să vadă şi să scoată la lumină ariciul, hârciogul şi cârtiţa din noi, să audă simfonia animalieră din intimitatea noastră, să ne adulmece spaimele şi încântările pe care încercăm să le ţinem ascunse. Mica ei cărticică pătrăţoasă nu e deloc pentru copii, beware! E, aş zice, pentru adulţi care nu se tem de ei înşişi. Şi e mult peste celelalte cărţi ale ei, ca intensitate şi duritate şi poezie, pe mine m-a şi speriat pe alocuri, dar m-a dat cu totul pe spate, oricum.

În prolog, versuri de Czeslaw Milosz despre ce spun anumiţi spectatori la teatru despre ce se petrece pe scenă, iar în epilog, Nabokov despre reflexiile într-un geam, despre cum nu se mai poate şti ce e în afară şi ce e înăuntru. Fragmentul din Nabokov e tocmai din Foc palid, desigur, din poemul care deschide cartea aia genială – recent apărut pentru prima oară în româneşte, în traducerea Veronicăi D. Niculescu. Și: Simfonia animalieră a apărut exact la o editură care are un arici drept mascotă 🙂 Perfect timing și perfect placing, nu? Fix ca la un spectacol de teatru, în care toate firele se conectează în final.

În plus, azi o altă carte a autoarei e oferită gratuit pe elefant.ro: Roşu, roşu, catifea. Enjoy, că şi mie mi-a plăcut, am scris aici.

 

Bonus, Czeslaw Milosz:

De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,

aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,

i-aş aşeza pe-un fotoliu seara la teatru

şi-ndesându-mi urechea spre botul lor umed

aş asculta ce spun despre lumina rampei,

despre sunetul muzicii, despre balet.

Şi revăzut de Veronica D. Niculescu:

De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,

aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,

i-aş aşeza pe fiecare din ei într-un om

şi-ndesându-mi urechea spre botul lor umed

aş asculta ce spun despre lumina lăuntrică,

despre sunetul fiinţei, despre durere şi dor.

 

[1] un fel de supermarket comunist

5 comentarii la „Un arici, un hârciog şi o cârtiţă”

  1. Doinel (de sub măceş): 101 partajări pe Facebook? Vai de spinările mele! Pe care mă dormeam. Cu blândeţă, cu blândeţă.

    Ciobi (ronţăind la măr): Dacă am înţeles bine, Luciat, sunteţi prietenă cu domnul şoarece Firmin. Am citit şi noi nişte lucruri, şi toate ne sunt adevărate, bla, bla, ştiţi, vorba lui Doinel. Ei bine, pe vremea aceea… Dar nu mai contează acum. Spuneţi-i lui Firmin, vă rog, că avem un bilet în plus duminică seara la Teatrul Mic!

    Dede (răguşită): Foarte Mic! La Teatrul Foarte Mic.

    Corul animalier (tot mai departe, până nu se mai aude deloc): Foarte Mic, Foarte mic, foarte mic, ic…

  2. Doinel draga, nu stiu ce inseamna cifra aia, crede-ma…

    multumesc de aluzia la foarte micul teatru, n-am apucat, n-am apucat, imi pare asa de rau, rau, rau 😥

  3. Nici eu n-am apucat… Adică nici nu ştiu ce şi dacă se joacă… Greu se poate ajunge la teatru în Bucureşti, n-aş fi crezut, îmi lipseşte teatrul aici, toate spectacolele din carte sunt din Sibiu. Voiam să spun că Firmin ar fi mers de minune ca prieten al celor trei, şobolănelul cititor, nu şoarece – iartă-mă, Firmin – şi voiam să spun că mă bucur mult că ţi-a plăcut cartea.
    Şi mie îmi place mult alta, cealaltă.

  4. Și eu vreau s-o citesc, sunt foarte curioasă de când am citit despre ea chiar pe blogul autoarei. 🙂 Și mă bucur foarte tare că și traducătorii scriu și scriu chiar bine! 🙂

  5. Ella, mulţumesc.

    Legat de traducători şi scriitori, lucrurile sunt mult mai simple decât în povestea cu oul şi găina. Am publicat prima traducere abia după ce am scris primele trei cărţi.

    Mă lupt să nu mă halească de vie traducerile şi la fiecare carte tradusă îmi zic că e ultima, aşa că a trebuit să fac menţiunea asta, ca să nu mor de tristeţe.

Comentariile sunt închise.