O călătorie între Pavilionul Sirenei şi hotelul Amnesis

Textul de mai jos a apărut întâi pe hyperliteratura şi nu mai poate fi preluat de alte situri, bloguri sau publicaţii.

vasco-da-gama-navigheazadiana-adamek-vasco-da-gama-tracus arte

Diana Adamek, Vasco da Gama navighează, ed. EuroPress Group, 2007

(reeditată în 2012 la editura Tracus Arte)

Navighează, nu ajunge încă. Vasco da Gama străbate mările, pe corabia lui portugheză, în căutarea soarelui. Scrie scrisori pe care acasă le citesc două femei, una pe furiş, înlocuind mereu ochii verzi din text cu ochii ei căprui. Cea cu ochii verzi aşteaptă, tânjind nu după soarele pe care-l caută halucinat Vasco da Gama, ci după zăpezile nordului, pe care ea le-a părăsit de bunăvoie, orbită de iubire. Corabia e însoţită de o fantomă, sau poate are doar suflet, sau doar suflu, un suflu care o împinge mereu pe ape, care pluteşte uneori în aer în muzica stranie ieşită din goarna lui Fernando Brahim. Fantoma se numeşte Estavao da Gama, este tatăl încă nedespărţit de ape, încă în călătoria lui de o viaţă spre soare. În cale sunt prilejuri de popas, insule locuite de negri prietenoşi, care ajung să ucidă, insule conduse de sultani insultaţi de epistolele legate cu fir auriu venite de departe, de la regele creştin înveşmântat în mătase galbenă – pe hartă Vasco da Gama îi poate arăta neaşteptatului său ucenic negru locul în care, printre nişe, coloane, frontoane, sub bolţi, arhitrave şi arcuri, într-un palat din piatră şi praf de aur, maiestatea sa Manuel I trimite corăbii în lume.

E aur curat cartea asta, ba nu, platină! Platina e mai preţioasă decât aurul, mai grea decât plumbul. Şi, văd pe un site pentru copii, „nem auro, nem plata”, nici aur, nici argint, era o expresie a aventurierilor portughezi „care derbarcau primii, porniţi la jaf şi cuceriri, pe ţărmurile Americii de Sud, la începutul secolului al XVI-lea.” Şi tocmai acolo, în Columbia, s-a descoperit mai târziu platina. Nem auro, nem plata aici, în cartea asta a Dianei Adamek, ci platină. O carte portugheză în spirit, probabil, în orice caz nu românească, românii nu scriu aşa, nimeni la noi nu mai scrie aşa.

Cel care scrie povestea călătoriei lui Vasco da Gama este Ştefan Sentoni, un agent imobiliar care visează mereu case, toate pe cale de a se nărui, toate cu pereţi surpaţi, cu unghere mucegăite. N-a fost întotdeauna agent imobiliar, dar visele l-au îndreptat să cutreiere casele altora şi treaz, apoi. Din casă în casă, din vis în trezie, străbătând încăperi despre care nu mai ştii, tu, cititorul, de care lume aparţin, Ştefan se întâlneşte cu Estavao. În hotelul Anessis – sau, cum înţelege greşit un alt călător, Amnesis. Urmează un pact cu fantoma, cu sufletul, cu suflul, şi Ştefan va scrie cu sânge, sau va citi cu sânge, despre călătoria lui Vasco da Gama. E o dublă călătorie, deci, una portugheză plecând din Pavilionul Sirenei în Lisabona spre soare, pe ape, alta din hotelul Anessis-Amnesis spre colina Mokhatam din Egipt, în amintire. Aşa cum apar două voci de femei în partea dedicată lui Vasco da Gama, apar şi aici, în partea dedicată lui Ştefan Sentoni, două femei: Flavia, iubita de care s-a despărţit de mult, şi o prinţesă adolescentă, care înconjoară de trei ori marea piramidă într-o trăsură trasă de zece cai albi. Doar una are o voce, alta rămâne o imagine transmisă izolat, amintirea unui ritual neînţeles, un cerc din care nu se poate ieşi. Cum nu poate ieşi Ştefan Sentoni, desigur, din hotelul Amnesis, după pactul prin sânge cu fantoma celui care în viaţă căuta drumul spre soare. Întinereşte la început, scuturat de febră în patul lui, cad vârstele de pe el, dar apoi… Un scarabeu îşi urmează călătoria, nevăzut, printre pagini.

„El nu se va întoarce, cum nu se vor întoarce nici alţii, mulţi, şi e mai mare numărul celor care se vor pierde decât al celor care vor face calea înapoi. Dar toate astea sunt încă ascunse şi nimeni nu ştie că la fiecare trup aruncat în mare ori îngropat în ţărm străin corabia portugheză se face din ce în ce mai grea, ca şi cum umbrele cu numele şi poreclele lor ar rămâne la bord şi i-ar bate podeaua cu pas de piatră, nu ar pluti deasupra ei cu aripi albe cum se spune. Şi tot aşa, nimeni nu ştie cum o simplă vorbă aruncată de cineva care a spus că goarna lui Fernando Brahim e vrăjită va trece din gură în gură şi se va schimba şi preschimba până când acest bărbat furat de amintirea unei tăceri şi de cea a unui cântec greşit va deveni pentru toţi Vrăjitorul. El da, acesta se va întoarce la Lisabona, pe el îl poţi aştepta, surioaro, dar nu te amăgi, între puterile sale nu intră şi aceea de a preschimba aburii şi de a face din ei încă o dată un trup, nici chiar preţ de o singură îmbrăţişare, aşa cum ai să ceri fără ruşine, rupând astfel ce nu te-ai fi gândit niciodată, marea ta taină, tăcerea.”

Cartea, apărută iniţial, în 2007, la editura EuroPress Group (eu în ediţia asta am citit-o), a fost reeditată în 2012 la editura Tracus Arte. Pentru cărţi ca asta citim, unii dintre noi, cu resemnare, atâtea bestsellere idioate, atâtea romane obscure, atâtea şi atâtea mai bune sau mai proaste, doar-doar om găsi, din când în când, ceva minunat. Şi găsim, uite. Vasco da Gama navighează, şi noi cu el. Poate s-ar scufunda corăbiile dacă ne-am urca prea mulţi la bord, şi de aia nu poate avea cartea prea mulţi cititori, cine ştie?