Câteva nuanţe de islam

soumissionsupunere

Michel Houellebecq, Soumission, ed. Flammarion, 2015

(în ro Supunere, trad. Daniel Nicolescu, ed. Humanitas Fiction, 2015)

L-a citit deja toată lumea? Bun, nu mai tre să povestesc eu despre ce e vorba. Dacă n-aţi apucat, citiţi-l, nu contează dacă o să vă placă sau nu, e important oricum. Şi chiar dacă n-o să vă placă, măcar se citeşte uşor 🙂

E încă o critică a occidentului laic şi guvernat de consum, încă un prohod al iluminismului şi al tuturor ideologiilor pornite de-acolo, inclusiv al feminismului, ca să nu mai vorbim de democraţie. Termenul de comparaţie e islamul, care nu suferă de defectele occidentale. Dar că ar fi o apologie a islamului e o enormitate, chiar dacă autorul zice în interviuri că a mai citit între timp (dar ce idee!) şi s-a convins că terorismul e doar o deviaţie de la calea cea bună a islamului. OK, terorismul e una, islamul e alta. Ce are islamul ăla bun de oferit? Protecţie împotriva şomajului (femeile nu mai ocupă locurile de muncă), poligamie, eliberare de responsabilitate prin supunere, un sens al vieţii, eliberare de stres intelectual (mare problemă, serios!), bani. Bani, pentru că nişte bogătaşi arabi (din petrol) îi dau ca să cumpere Sorbona, cu intelectualii ei la pachet. Şi, cum banii nu sunt de ajuns, plusează cu femei şi mărgele academice. Cei mai loseri dintre intelectualii respectivi înghit tot pachetul şi voila, Sorbona e universitate islamică. Alţii acceptă pensii generoase şi se retrag liniştiţi la casele lor. Aproape nimeni nu protestează şi asta se explică prin dorinţa unanimă, bine mascată înainte (de ideologiile detestate de Houellebecq şi aflate în prim-plan), de siguranţă şi linişte. Tot ce vor oamenii de fapt e să fie lăsaţi în pace, să li se spună clar ce au de făcut şi să scape de stres. A, şi să mănânce bine, nu chestii încălzite la microunde. (Ce e cu obsesia asta pentru mâncare acum, când nimeni nu mai suferă de foame în Occident?)

Mă tem că islamul nu are, de fapt, nimic altceva de oferit în afară de statutul special al femeilor. Faptul că li se retrag brusc toate drepturile câştigate în ultima sută de ani rezolvă o groază de probleme ale societăţii occidentale: dispare şomajul, dispare stilul de viaţă nesănătos (cu mâncarea la microunde cu tot), natalitatea creşte, moralitatea la fel. Asta, mă rog, după ce redefinim un pic moralitatea. Şi dacă reuşim să acceptăm că natalitatea în creştere e bună chiar şi atunci când are loc printre musulmani, nu printre creştini.

Din păcate pentru coerenţa utopiei sau distopiei (depinde de cum o priviţi, depinde dacă acceptaţi sau nu paralelismul islam-catolicism pe care-l face Houellebecq, dacă „familia” e o valoare atât de tare pt voi), mă tem că poligamia ar fi respinsă cu ură de unele dintre victimele ei: bărbaţii. Mă tem că nimic, nici o răsturnare de situaţie, oricât de spectaculoasă ar fi, nu ar putea reda bărbaţilor capacitatea de a întreţine, doar prin munca lor, familii numeroase, cu mai multe neveste (care stau acasă şi cântă la ăăă… cobză – sau ce instrumente or fi având arabii – şi gătesc cu devotament şi supunere baclavale peste baclavale) şi respectiv cu mulţi copii. Eu, să fiu bărbat, aş lua-o la fugă. Nu m-ar încânta deloc că dispun de o puştoaică de 15 ani pt sex şi de o expirată de 40 pt baclavale (Jesus, câte baclavale poţi să mănânci, anyway, până să ţi se aplece?). Dacă-ţi plac puştoaicele pt sex, de ce să-ţi iei una pe cap pt tot restul vieţii, inclusiv când nu va mai fi bună de sex, cu tot cu odraslele pe care le produce între timp? E cineva pe lumea asta atât de înnebunit după baclavale încât să-şi ia cofetarul acasă şi să-i cumpere desuuri sexi şi văluri negre şi tratamente la dentist timp de zeci şi zeci de ani? Nu mai bine monogam în stil contemporan occidental, cu câte aventuri mai mult sau mai puţin pasagere îţi permiţi? Sau cu lăsat nevasta veche când ai chef de una nouă? Îmi pare foarte rău pentru islam, dar occidentul e mult mai îngăduitor cu bărbaţii, le pune mult mai puţine în cârcă, deci e mult mai atrăgător. Nu cred că s-ar converti vreun fraier la islam ca să-şi ia pe cap patru neveste.

Despre dorinţa de supunere a femeilor nu are rost să vorbim: lui Houellebecq îi foloseşte în roman, dar nu insistă serios pe asta. Femeile nu sunt subiectul lui, nu se ocupă de ele. Face, e adevărat, minime eforturi să le introducă drept fiinţe cvasi-umane în poveste, dar e de faţadă. Myriam, iubita protagonistului, e descrisă poetic şi convingător când e vorba de talentele ei sexuale, dar când e să deschidă gura (şi pt altceva în afară de o felaţie), biata fată abia dacă reuşeşte să laude nişte draperii de la ferestre. Nu contează, e OK, pur şi simplu nu sunt femeile subiectul lui Houellebecq, deci le expediază rapid. Că nu s-ar lăsa islamizate occidentalele, nu în proporţii semnificative, e evident: nu există suficient de mulţi bărbaţi alfa dispuşi să le întreţină veşnic în schimbul supunerii lor necondiţionate. Măcar din cauza asta meschină şi tot n-ar putea funcţiona sistemul.

Mai e problema natalităţii. Musulmanii, neinteresaţi de lupte politice, şi-ar concentra eforturile în direcţia generaţiilor următoare: mulţi copii educaţi cu Coranul rezolvă supremaţia Islamului pe termen lung. Din păcate, nici asta n-ar putea funcţiona, doar pt că ar presupune interzicerea educaţiei elementare (scris-citit) pentru femei, iar femeile au voie, în roman, să facă chiar şi facultate. Din câte ştiu, alfabetizarea (nimic mai mult, doar alfabetizarea) femeilor atrage automat o scădere a natalităţii. Şi orice creştere a nivelului de trai presupune tot o scădere a natalităţii, or, cu generoasele subvenţii arăbeşti din petrol şi cu (să zicem) locuri de muncă asigurate, nivelul de trai al proaspeţilor islamizaţi francezi ar fi fix în creştere. Deci cum dracu’ să crească natalitatea dacă bărbaţii câştigă mai bine şi femeile rămân totuşi alfabetizate? Nu ştiu să existe devotament religios mai tare decât cifrele seci, nu în proporţii semnificative (exclud, evident, cazuri speciale ca al unui Capsali). Plus tendinţa automată de scădere a devotamentului religios în coliziune cu confortul vieţii cotidiene…

Dar, în fine, suspendăm disbelieful, că de-aia e un roman, fie el şi politic. Ce rămâne? Alianţa islam-catolicism (aceeaşi mărie cu altă pălărie, e demonstraţia lui Houellebecq în carte, nu a mea, cei mai serioşi activişti pro-islam provin din rândurile foştilor militanţi catolici, de dreapta). Cea mai clară idee din carte, cea mai periculoasă şi cea mai aproape de adevăr. Religia revine, după ce viaţa confortabilă, dar fără Dumnezeu, nu a reuşit să-i satisfacă pe occidentali (ca şi cum ar putea exista ceva ce ne-ar face fericiţi în masă!). Că e creştinism, că e islam, nu contează, totul e să fie o religie (atot)puternică. Duşmanul cu mai multe feţe: societatea laică, ateismul, democraţia, feminismul etc. Exact, musulmanii nu se luptă cu creştinii, ci musulmanii şi creştinii se luptă cu cei fără Dumnezeu (cei care nu se supun necondiţionat unei religii sau unei ideologii). Cam negru dracul ăsta. Şi s-a văzut cât de real e când cu crimele de la Charlie Hebdo: cine a mustrat victimele pentru că au îndrăznit să-i supere pe criminali? Păi, tot felul de credincioşi.

Citat: “il y a pour moi un rapport entre l’absolue soumission de la femme à l’homme, telle que la décrit Histoire d’O, et la soumission de l’homme á Dieu, telle que l’envisage l’islam.” Supunerea omului faţă de Dumnezeu, aşa cum o concepe Islamul, e, după un personaj al lui Houellebecq, comparabilă nu cu supunerea soţiei faţă de soţ, ca în creştinism, ci ca într-o celebră carte erotică sado-maso, Histoire d’O, echivalentul de acum jumătate de secol al lui Fifty Shades of Grey. Creştinismul, totuşi, e de departe preferabil, măcar pt cei care nu sunt atraşi de S&M. Cam atât despre pro-islamismul lui Houellebecq. Ar fi intenţionat, iniţial, să scrie un fel de remake după convertirea lui Huysmans la catolicism, dar i-a ieşit o convertire la islam. Mult mai interesant. Nu ca recenta convertire a autorului însuşi de la ateism la agnosticism (mă scuzaţi, dar nuanţa asta e prea palidă pt mine).

(Dpdv literar: e OK, ca toate cărţile lui Houellebecq. Nimic spectaculos, nici în bine, nici în rău.)

6 comentarii la „Câteva nuanţe de islam”

  1. Cand cineva incearca sa inteleaga o societate trebuie sa o inteleaga in contextul ei, prin prisma locuitorilor si nu raportat la valorile si principiile altei societati. De aceea apar toate aceste conflicte. Occidentalii, din punctul lor de vedere si raportat la societatea lor, vad Orientul Mijlociu un loc terifiant unde totul se invarte in jurul (lipsei) drepturilor femeii. Nimic mai mult! Cei din Orientul Mijlociu, in asemenea caz, au si eu dreptul sa judece Occidentul prin prisma principiilor si valorilor lor si considera ca Occidentul produce o societate infecta, imorala etc. Daca nu ar mai exista toata aceasta critica si rautate si in schimb mai multa toleranta si intelegere am trai cu totii mult mai bine.

  2. Credeam ca ti-ai abandonat (iarasi) blogul – ma bucur ca m-am inselat 🙂

    Dar in continuare nu sunt de acord cu tine la partea cu „Dar că ar fi o apologie a islamului e o enormitate” . E poate o chestie discutabila, argumentabila, dar nicidecum o enormitate.

    Cred ca si tu si eu suntem de acord ca Houellebecq:
    – face la inceputul cartii critica societatii ocidentale (ca in toate cartile lui de pana acum)
    – isi pune un personaj sa pledeze cauza islamului – nu a justetii lui dpdv metafizic ci a oportunitatilor dpdv practic, sexual si nu numai
    – isi lasa personajul principal sa fie convins si sa adere la „noua ordine”
    – nu se desolidarizeaza vizibil de alegerea lui (nu era nevoie sa o spuna direct cititorului, era destul sa o sugereze – gandeste-te de exemplu la sfarsitul lui 1984)

    Dupa toate astea, am dreptul sa cred ca”Soumission” e nu o apologie entuziasta dar o impacare cu (ceea ce el considera) inevitabilul, ca Houellebecq vede in islam o posibila solutie la criza societatii occidentale. Cum ziceam in alt comentariu: „Soumission or How I Learned to Stop Worrying and Love Islam”. Sa ne gandim la „solutiile” SF din cartile precedente (Particulele elementare, Posibilitatea unei insule”): clonarea, „omul nou” (eliberat de slabiciuni umane ca nevoia de iubire/sex).

    Argumentele tale ca islamul cu poligamia lui nu e pana la urma asa favorabil pentru barbati nu se regasesc in carte – acolo cel care pledeaza cauza islamului nu intalneste opozitie consistenta. Si nici eu nu sunt neaparat de acord cu argumentele tale – si mie mi se pare ca pt categoria barbati instariti de varsta mijlocie, cu bani, burtica si chelie, islamul chiar poate fi atractiv (daca sunt suficient de egoisti sa nu se gandeasca si la viitorul fiicelor lor): poate insemna sa ai parte in acelasi timp si de „amanta” si de „sotie”, pe fatza, oficial, fara riscuri, scandal sau subterfugii. Citeam ieri pe net despre un boier Oteteleseanu, care a divortat dupa vreo 30 de ani de casnicie si s-a insurat cu o tinerica, dar fosta sotie a ramas in casa lui, i-a tinut gospodaria in continuare (cred ca se pricepea la „baclavale”) s-a impacat chiar cu rivala (in fata icoanei!) De acord insa ca alti barbati ar avea de pierdut in islam: cei saraci si tinerii inca neidependenti. Ar fi un fel de capitalism aplicat femeilor obiectificate…

    Din fericire, scenariul lui Houellebecq nu ar fi posibil: indiferent ce ar zice liderii stangii politically correct, avand de ales intre extremistii francezi care propun o femeie pt presedinte si „moderatii” islamici care intentioneaza sa scoata total femeile din sfera publica, am convingerea ca femeile franceze si-ar da seama care este raul mai mic – si femeile sunt majoritatea. Deci islamizarea occidentului nu e asa aproape cum o vede el.

  3. Yasmina – asa e, da

    A reader – pai ce sa mai spun? Cum sa se desolidarizeze omul? A facut un pers las, oportunist, care mimeaza, minte, insala etc. Convert Plus ca nu e obligat sa se solidarizeze/desolidarizeze cu personajele lui!

  4. Nu era greu deloc sa se desolidarizeze – sau cel putin pentru un scriitor cu adevarat bun nu ar fi fost. Uite, de exemplu: sa creeze un personaj care sa urmeze drumul invers. Sa zicem o studenta de-a aluia, o fata isteata, activa, implicata in diverse actiuni si campanii, un pic hipsterita, un pic stangista (din idealism), care in turul 2 sa faca campanie irl si pe facebook pentru candidatul islamic, ca sa nu iasa extrema dreapta, iar cand arabul castiga sa se bucure ca unii dintre noi cand cu Iohannis – si cand iese cu gasca sa-i sarbatoreasca victoria intr-un bar, sa faca cunostinta cu prima „muslim patrol”… Plus ca hipsterita ar fi fost poate un personaj mai consistent decat Myriam… Asa, ni se spune doar ca au disparut minijupele si au aparut hainele lungi si largi, dar nu ni se spune cum s-a facut asta, ce impact au toate alea in viata femeilor franceze – pt personajul principal, barbat, sunt doar o schimbare de decor.

    Dar nici nu era nevoie sa mearga atat de departe. In general cam simti cand autorul e sau nu gand la gand cu personajele. Nu cred ca e cineva tentat sa atribuie conceptiile lui Luca lui T.O. Bobe, sau ale Vicai din Dimineata pierduta, Gabrielei Adamesteanu. In schimb conceptiile lui Stefan Gheorghidiu din Ultima noapte simti de multe ori ca sunt ale lui Camil Petrescu.

    1. Ei, vezi, de-aia sunt unii mari, printre altele si pt ca nu baga hipsterite activiste ca sa se desolidarizeze de un pers 🙂

  5. Dimpotriva, tocmai de-aceea Houellebecq NU e un scriitor mare, pentru ca nu poate baga in cartile lui o hipsterita (verosimila). Sau o tocilara, sau o virgina timida, sau o fata baietoasa sau sau sau… nu, in cam toate cartile lui perrsonajul feminin e acelasi: femeia-perfecta-care-face-felatia-perfecta.

    Dar intr-adevar nu era nevoie de hipsterita stangista. Nu era nevoie sa ne dea mura in gura, sa scrie pe alb ca e alb si pe negru ca e negru, nu asta sustineam eu. Nu era vorba de ceva ce nu a zis ci de ceva ce a zis – repetat, in aproape toate cartile lui. Ma rog, si-a pus personajele sa zica, dar cand asta se intampla in n carti… Uite, de exemplu in „Posibilitatea unei insule”:

    „Le bienfait de la compagnie d’un chien tient à ce qu’il est possible de le rendre heureux ; il demande des choses si simples, son ego est si limité. Il est possible qu’à une époque antérieure les femmes se soient trouvées dans une situation comparable – proche de celle de l’animal domestique. Il y avait sans doute une forme de bonheur domestique lié au fonctionnement commun, que nous ne parvenons plus à comprendre ”

    „J’imaginais les humiliations qu’il me faudrait subir pour séduire n’importe quelle adolescente ; le consentement difficilement arraché, la honte de la fille au moment de sortir ensemble dans la rue, ses hésitations à me présenter ses copains, l’insouciance avec laquelle elle me laisserait tomber pour un garçon de son âge. J’imaginai tout cela, plusieurs fois répété, et je compris que je ne pourrais pas y survivre”

    Asta apropo si de nedumerirea ta – de ce si-ar dori un barbat copt o pustoaica de 15 ani de sotie. Si apropo de „pt tot restul vieţii”, din cate am inteles (din O mie si una de nopti), in lumea musulmana clasica de acum 1000 de ani, divortul era foarte simplu pentru barbati (nu si pentru femei, binenteles): era suficient sa zica in public: „Ma despart de …” si erau despartiti (la fel cum si trecerea la credinta musulmana era f. simpla – era suficient sa zica in public fraza aia cum ca crede in Alah, citata in ultimele pagini din Soumission).

Comentariile sunt închise.