Limonadă numai bună de citit

felii de lamaieAnca Vieru, Felii de lămâie, ed. Polirom, 2015

Proză scurtă, debut. E citită şi discutată (sunt deja multe recenzii, cel puţin pe net). Merită şi nu era chiar de la sine înţeles – autoarea nu era cunoscută (eu n-auzisem de ea, poate alţii o ştiau deja, dar eu nu) şi nu e din vreo tânără generaţie cu vreun program cool. Nu ştiu cum de s-au adunat atâtea recenzii la un debut de proză scurtă al unei autoare necunoscute, dar asta arată mai ales ce foame năprasnică avem, noi, cititorii, de cărţi citibile, pur şi simplu citibile. Asta e prima calitate a cărţii, una evidentă, săritoare în ochi: o citeşti fără să te chinuieşti, fără să dai ochii peste cap de exasperare, fără sentimente patriotice (gen da, e cam enervantă pe ici, pe colo, da’ hai să strângem din dinţi şi să trecem peste asta, pentru că e frumos şi nobil să susţinem literatura română). Şi bine scrisă, măcar onorabilă din punctul ăsta de vedere. Nici prea sus, nici prea jos, nici pretenţioasă şi experimentală, nici de consum rapid. Nici nu dispreţuieşte mici trucuri simpatice de atras cititorii (finaluri în poantă, umor de tranziţie, ştiţi voi de care, de ăla cu administratorul de bloc, amoruri un pic romanţioase, referinţe pop foarte fresh, inclusiv Rihanna etc.), nici nu face compromisuri jenante. De citit. Şi sper că urmează un roman!

Sunt 20 de povestiri scurte, în două-trei ore termini cartea. Una mai consistentă (mai lungă) e despre o adolescentă care descoperă nişte scrisori vechi de-ale tatălui ei şi încearcă să dea de urma iubirii lui din tinereţe (cu ajutorul Facebook, desigur). E reprezentativă pentru întregul volum, cumva miezul lui (chiar dacă nu e cel mai bun text): amor neîmplinit + generaţii în oglindă + sisteme (sociale, politice, tehnologice) în oglindă + poantă finală (am adorat finalul de aici, serios, mi-a plăcut la nebunie, e perfect). Obsesia pentru evadarea în Occident a tinerilor de pe vremea comunismului e reluată de mai multe ori în carte (m-am gândit la Noapte bună, copii! a lui Radu Pavel Gheo, roman care e imposibil să nu vă fi plăcut), cel mai dramatic în povestirea A zecea parte (foarte bună).

Ce mi-a mai plăcut la nebunie: recuzita. O foarfecă, un cap de iepure, nişte frunze lipite pe talpa unui bocanc sunt exploatate excelent, sunt obiecte care devin vedete, ca într-un muzeu cu exponate bizare, intens luminate. Mai puţin mi-au plăcut cele cu o tentă de fantastic, ca de exemplu Intersecţia (mă aşteptam la ceva à la Cortazar şi n-a fost să fie) sau Nimic despre Olimpia (prea multă voluptate în a reda diverse voci, cu poveşti cam trase de păr, când poate merita mai mult situaţia în sine). OK cele cu monoloage ale unor personaje tipice tranziţiei (baba cu căţel din parc, vecina de bloc băgăcioasă) – doar OK pentru că, de fapt, vreau să văd cartea ca pe un fel de epilog la tranziţia asta ucigătoare de chef de viaţă, ca pe un set de colaje before şi after, nu in-between, iar trăncănelile babelor mi se par mie, nu ştiu de ce, o chestie de tranziţie (deşi da, babele trăncănesc oricând şi oriunde). Simpatică povestirea cu familia blestemată de veacuri să spargă tot ce se nimereşte prin preajmă din sticlă (ideea foarte bună, dar mă face să-mi rod unghiile căutând o altă intrigă sau măcar una un pic modificată – uite, la asta aş vrea să văd nişte fan-fiction, nu la trilogia aia cu vampiri!).

Am văzut referinţe la Calvino (pe blogul lui Micawber) şi la Carver (în Dilema veche, Marius Chivu). Aşa referinţe sunt cea mai bună recomandare (bine, nu sunt comparaţii, să nu exagerăm, doar puncte de reper). O comparaţie propriu-zisă, cu Lavinia Branişte (la Marius Chivu), a stârnit apoi, pe blogul lui Constantin Piştea, o îndoială la adresa ei – nu ai de ce să te îndoieşti, dragă C.P., Lavinia Branişte e o scriitoare chiar foarte bună, serios, sunt sigură că ţi-ar plăcea, dacă nu cumva ai citit-o între timp. Mă bucur, ca toată lumea, că avem scriitoare de proză scurtă bună – dar îmi vin în cap acum doar Veronica D. Niculescu, Lavinia Branişte şi Anca Vieru, spuneţi-mi pe cine uit, vă rog!

Blogul Ancăi Vieru aici.

11 comentarii la “Limonadă numai bună de citit”

  1. Nu mă îndoiesc. Mai ales că pe Lavinia o citisem înaintea Ancăi. 🙂 Însă comparația lui Marius Chivu mi s-a părut suficient de drăguță pentru a fi pusă în evidență.

  2. Aș pune neapărat pe listă pe Adriana Bittel. Asta așa, cap de afiș :). Apropo, sunt de acord: avem scriitoare bune de proză scurtă!

    1. Ah, dar eu tocmai ce am redescoperit-o, în toată splendoarea ei, în cele două volume reeditate la Humanitas – ce citisem era prea puțin, acum sunt fană declarată! 🙂

      Atunci noua mea propunere e Adina Rosetti :).

    1. Da, da, „De zece ori pe buze”, de anul acesta. Sunt câteva proze acolo care mi-au rămas și acum în cap, la vreo două luni după lectură.

  3. Cunosteam proza scurta a d-nei Anca Vieru de pe diverse site-uri pe care obisnuim sa le frecventez si eu: hyperlit, lit de azi, etc. De calitate, intr-adevar. Cea cu femeia si ciinele era dupa parerea mea printre cele mai misto… in genul lui „Sint o baba comunista”.
    Cum se numeste aceea cu pensionarul care formeaza un numar gresit si se indragosteste de persoana de la capatul celalalt al firului? Cred ca mi-a placut cel mai mult.
    Uite aici un link la o poveste scurta, carte debut, autoare necunoscuta, care mi-a placut:
    http://liternautica.com/prima-carte-alexandra-niculescu/
    PS N-am nici o treaba cu Herg Benet.

  4. Eli – multumesc, sper sa apuc sa citesc si eu

    Cornel – Cea cu pensionarul se numeste „Ca la şah”. Multumesc pt link, ma uit.

  5. Mă bucur (în primul rînd) că ai revenit.
    Anca Vieru e într-adevăr venită de nicăieri și e, pînă acum, cel puțin, mîndria mea și a lui Marius (Chivu), pentru că a fost la cursul nostru de (hai să zicem) creative writing.
    E o persoană matură, nu a mai scris niciodată înainte de 2010.
    E un constructor. Își pregătește povestirile inginerește, cărămidă cu cărămidă. Ceea ce ți-a plăcut atît de mult (amănuntul revelator) e chiar marca ei.

Comentariile sunt închise.