Leul Cecil

O persoană cu care sunt în contact pe FB postează o foarte preţioasă info: că n-o interesează ştirea cu leul Celin, că nu ştie ce i s-a întâmplat şi nici nu vrea să ştie şi e f încântată de asta. Un mişto fin, superior, cool. În comentarii unii i-au strecurat, totuşi, informaţia că leul se numea Cecil. Contează. Dăm nume fiinţelor pe care le iubim, ca pe un fel de talisman. Cică un atacator ezită să te ucidă dacă îi spui cum te cheamă. Dorinţa de a distruge până şi talismanul deja dovedit inutil, după ce fiinţa pe care trebuia s-o ocrotească a murit hăituită pentru distracţia unui idiot… Amuzamentul superior cu ocazia uciderii simbolice (pt că n-a fost suficientă moartea dintâi a unui animal, aia fizică, în chinuri)…

Îl chema Cecil. Au plâns mulţi oameni la moartea lui.

Răsfăţ

mayle

Peter Mayle, Viaţă de câine, trad. Alexandra Popescu, ed. RAO, 2013

O cărticică micuţă şi neaşteptat de drăguţă, căreia i-aş mai băga încă şi alte diminutive, dacă nu mi-ar fi oarecum greu să mă concentrez aşa de dimineaţă. Autorul ăsta e chiar bun, nu e nici un motiv să-l dai la o parte doar pt că se vinde bine 🙂 Lansat cu alte cărţi, despre cum s-a mutat el în sudul Franţei (mi le imaginez: lavandă, vin bun, redecorarea vreunui vechi hambar sau castel, probabil, tre să fie o guilty pleasure în toată regula, ceva cum nu se poate mai burghez), are şi umor, şi compasiune, şi spirit, şi amabilitate, chestii de-astea demodate care fac viaţa frumoasă. (Merita şi o copertă mai frumoasă, zău.)

E chiar viaţa unui câine, spusă din perspectiva lui, fără pretenţii, o lectură uşoară (două ore dacă o laşi să se desfăşoare pe îndelete), un os de ros într-o seară liniştită, în care ai chef să te împaci cu existenţa, măcar temporar. Pe erou îl cheamă Băieţelu’ 🙂 Începe viaţa împreună cu alţi 12 fraţi, în curtea unui sinistru vânător (music to my ears descrierea necruţătoare a stăpânului-brută care creşte câini şi-i înmulţeşte aiurea, ca să-i vândă altor brute pasionate de vânătoare, hrăneşte animalele cu resturi, le ţine legate, le „dresează” cu lovituri, le abandonează prin păduri etc., tot tacâmul, portretul robot al proprietarului de câini aflat pe locul al doilea în topul dispreţului meu – pe primul loc e proprietarul de câini care-i foloseşte pentru lupte).

Băieţelu’ scapă de stăpânul tâmpit, dar la început e absolut îngrozit de libertatea care vine la pachet cu foamea, singurătatea şi frica. Până când are norocul vieţii lui şi e luat de pe străzi de către un cuplu de burghezi amabili, cititori înrăiţi, petrecăreţi de mare calibru (organizează inclusiv degustări de vinuri la ei acasă). Şi, vă imaginaţi, devine un căţel burghez, care savurează viaţa, compania oamenilor şi a altor căţei, se distrează şi trăieşte aşa cum trebuie să trăiască un căţel, probabil spre oroarea tâmpiţilor care cred că un câine de vânătoare trebuie neapărat dresat cu cizma şi pus să hăituiască alte animale ca să fie fericit. Nu, Băieţelu’ e foarte fericit să doarmă în casă, alături de oamenii lui, să iasă la plimbări, să aibă hrana asigurată şi să facă trăsnăi şi glume proaste doar din întâmplare, să dea sfaturi preţioase altor căţei aflaţi la începutul carierei (şi, desigur, stăpânilor lor, printre rânduri). Cea mai dură povestioară e când fugăreşte nişte găini şi proprietarul găinilor încearcă să-l „dreseze” să nu mai facă – se termină cu bine, nu vă temeţi (cum nu prea se termină în realitate, dar na, e o cărticică drăguţă), deşi nu pentru găină.

„Aveam găinile chiar în faţa mea, dar în curte, lângă o stivă de lemne mai era şi o matahală deloc arătoasă: ţinea în mână o drujbă, ochii îi sclipeau ca unui nebun, cu tenul de culoarea sfeclei, cu capul acoperit de un clop şi cu nişte bocanci imenşi în picioare. Am recunoscut tipul din tinereţile mele – un avertisment viu împotriva relaţiilor incestuoase şi a consumului exagerat de alcool înainte de micul dejun. Cum naiba de sunt lăsaţi liberi, nu ştiu, dar uite că asta e!”

Arta balenelor, cărţile delfinilor

Mai jos un articol violent poetic care m-a terminat, zilele trecute, scris de un cercetător, Paul Watson. Despre creierul cetaceelor (balene şi delfini) care are ceva în plus faţă de creierul uman, un lob în neocortex, ceva care, tradus în coeficient de inteligenţă, ar însemna un IQ de vreo 2000, în medie, faţă de 100, cât are omul, tot în medie. De aici, un zbor de speculaţii înnebunitoare, printre care cea mai frumoasă e să-ţi imaginezi gândirea balenelor transpusă într-un limbaj omenesc, în cărţi. Cum ar fi să citeşti o carte “scrisă” de un delfin de 20 de ori mai inteligent şi mai bun decât tine? Cum ar fi să găseşti, în sfârşit, o fiinţă vie şi înţeleaptă, blândă şi îngăduitoare, care să-ţi transmită mesajele pe care le aşteptai dintotdeauna, la care poate sperai atunci când te rugai cu fervoare unui Dumnezeu atotcuprinzător (cetaceele, spune autorul articolului, au o percepţie unitară şi cuprinzătoare de neimaginat pentru noi, văd, aud şi simt lumea în porţiuni uriaşe deodată).

Daaa, ştiu, e poezie şi nebunie şi tânjire după imposibil, dar e de o frumuseţe care mă seacă.

Şi mi-am adus aminte un fragment amuzant dintr-o carte, în care un personaj chiar îşi imaginează arta balenelor. Exact aşa ar fi o viaţă realmente trăită pentru şi prin artă: fără întreruperi brutale ale procesului de creaţie (prin publicarea sau expunerea, la un moment dat, de exemplu, a unei opere pe care autorul încetează, forţat de situaţie, să o mai prelucreze).

“Erik a citit că balena cu cioc, chiar relativ vorbind, are creierul mai mare decât omul.

– Şi, fără îndoială, e şi mai inteligentă, spune Robert.

– Mă întreb, mă întreb, spune Erik, cum stă treaba cu ştiinţa lor? Cum stă treaba cu Mona Lisa lor?

După care Robert afişează un aer pasionat şi, prefăcându‑se că subiectul îl interesează, afirmă că nivelul foarte înalt de cultură al balenelor nu este perceptibil pentru noi pentru că logica spiritului lor este de o cu totul altă natură decât a noastră. Noi nu putem decât să constatăm că, la balenă, altfel decât la om, cultura nu se axează pe creaţie. Dacă ţinem seama de concepţia lui Paul Valéry, cum că opera de artă nu este decât o întrerupere a procesului de creaţie, atunci îmi imaginez că pentru balenă aceste întreruperi concrete nu sunt deloc necesare.”

(Margriet de Moor, Mai întâi gri apoi alb apoi albastru, traducere din neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu – în curs de apariţie la Editura Univers, în colecţia Globus)

Câştigătorii concursului “Alege trei cărţi”

Mulţumesc tuturor celor care au participat la concursul “Alege trei cărţi”. Au fost 30 de participanţi, iar iniţial anunţasem că va fi un singur premiu, un pachet de trei cărţi la alegere de pe situl editurii Univers. De fapt, vor fi cam 31 de câştigători din 30 🙂 Hai să le luăm pe rând:

Premiul de trei cărţi la alegere, de la Editura Univers

Câştigat (prin tragere la sorţi, pe random.org) de Diana Luciana, care şi-a ales:

David Grossman – Cartea de gramatică interioară

Mary Shelley- Ultimul om

Paul Auster– Invizibil

printscreen

Diana Luciana va primi în curând un e-mail din partea editurii şi va fi rugată să indice o adresă la care i se vor trimite cărţile.

29 de ebookuri oferite de Editura Univers, tuturor participanţilor la concurs

Comentariile voastre au fost atât de frumoase şi au dovedit atât de clar că pentru voi cărţile chiar sunt importante, încât editura a hotărât să ofere un cadou tuturor celor care au participat, câte un ebook. Am ales una dintre cele trei opţiuni ale fiecăruia, dacă erau toate trei disponibile şi în variantă ebook (cea cu preţul cel mai mare). Au fost câteva cazuri în care nu existau ediţii digitale pentru nici una dintre cele trei cărţi – şi atunci am ales eu altceva, sper să vă fi nimerit 🙂 Veţi primi în curând câte un voucher (şi indicaţii despre cum poate fi folosit) pe adresele de e-mail cu care aţi comentat la mine pe blog.

Iată ce a câştigat fiecare:

Mihaela – Mâine în bătălie să te gândești la mine de Javier Marias

Sorana – Accesorii pentru paradis, Marie-Jeanne Urech

Ania V. – Gabriel Osmonde, Lucrarea iubirii

viorelsf – Jorge Amado, Cizme, robă, cămaşa de noapte

Ema – Adriana Lisboa, Simfonie în alb

Fecioru Florina – Alexandr Soljeniţîn, Primul Cerc (vol I,II)

Ioana – Alexandr Soljeniţîn, Casa Matrionei

DianaJohn Wray, Lowboy

Raluca C. – Kristina Ohlsson, Nedoriţi

Bogdan – Alternastere de Gabriel Osmonde

catecevadesprecc – Lumea Sofiei, Jostein Gaarder

Cătălina Popescu – Povestea Bernardei Soledade, Raimundo Carrero

R van F – Primul cerc de Soljenitin

Lindabelinda – Moacyr Scliar, Războiul din Bom Fim

puck – Ultimul om de Mary Shelley

Maya – John Wray,Lowboy

melinte catalina – Pravalia de miracole, Jorge Amado

stefan ciobanu – Alfred Jarry, Nopti si zile

Camelia Diaconu – Shalom Auslander, Speranta: o tragedie

simona – John Wray, Lowboy

Pauna Oana – Boris Vian, Spuma zilelor

Alexandra Sth – Ultimul om de Mary Shelley

Ana-Felicia – Ultimul om de Mary Shelley

Un Om – Jorge Amado, Prăvălia de miracole

hadrinuscoel – Javier Marias, Când eram muritor

Simona – Ultimul om, Mary Shelley

alex – Jorge Amado, Cizme, robă, cămaşa de noapte

Iulia Șanta – Jostein Gaarder, Castelul din Pirinei

Mirela – Cizme, robă, cămaşa de noapte, de Jorge Amado

 

Şi Premiul Robi

Pe care l-am inventat pe loc 🙂 şi am de gând să-l ofer de acum înainte în fiecare lună. E vorba de albumul Populaţii ale lumii, realizat de Mirella Ferrera – un album superb, după umila mea părere, cea mai specială carte pe care o avem acum la Editura Univers. Îl va primi, în fiecare lună, câte un cititor care a adoptat un câine fără stăpân, indiferent dacă l-a luat direct de pe stradă, l-a salvat din mâinile hingherilor, din aşa-zisele “adăposturi” ale ASPA sau l-a adoptat de la o asociaţie de protecţia animalelor (vă recomand încă o dată Asociaţia Robi, cu ocazia asta).

Deci, câştigătoarea lunii august a Premiului Robi este Ioana, cea care a postat cel de-al zecelea comentariu la însemnarea „Alege trei cărţi”, de mai jos. O ştiu de pe Facebook, ea a adoptat şi a ajutat la adopţia mai multor câini. Va primi şi ea un mail în care o s-o rugăm să ne indice o adresă la care să-i putem trimite albumul.

O să mai postez despre acest premiu, care, repet, va fi acordat lunar de acum înainte.

Diana Adamek, hărţuită de patru luni

1 catei Adamek

Diana Adamek e o scriitoare minunată, sper că aţi apucat să citiţi romanul ei, Dulcea poveste a tristului elefant – pentru mine a fost o surpriză de proporţii, un şoc (am scris aici despre carte). Surpriza a continuat când am constatat, după ce am schimbat câteva e-mailuri cu ea, că nu e doar o scriitoare minunată, ci şi o persoană minunată, că am toate motivele din lume să fiu fericită şi onorată că pot sta de vorbă cu ea, că am ocazia să ne cunoaştem (deocamdată doar pe mail şi telefon, pentru că ea stă la Cluj, unde predă la Universitate, iar eu la Bucureşti).

Cred că aş fi simţit acelaşi gen de conexiune doar cu Mircea Ivănescu, eventual, dintre toţi scriitorii români – ştiţi cum a fost el nevoit să se mute la Sibiu şi n-a ezitat s-o facă în primul rând pentru că acolo i se oferea posibilitatea să locuiască împreună cu pisicile lui? Ei, da. Să faci gesturi de astea şi să scrii aşa cum a scris Mircea Ivănescu… Diana Adamek nu e în aceeaşi situaţie şi nici n-o să fie vreodată, pentru că are casa ei şi acolo poate liniştită să locuiască împreună cu câinii şi pisicile ei. Nu trebuie să-şi ia lumea în cap, ca Ivănescu altădată. Oops, am spus “liniştită”? Nu, bineînţeles că nu!

Sunt patru luni de când e hărţuită de nişte vecini pe care eu deja îi detest din tot sufletul, deşi nu i-am văzut niciodată. A fost chemată la poliţie să dea declaraţii, i-au venit inspecţii neanunţate de la poliţie, de la primărie, de la Sanepid, de la Direcţia Sanitar-Veterinară, mai lipseşte să vină peste ea şi Delegaţia Supremă a Mamelor de Inspectori. La toate vizitele astea s-a constatat că totul e în regulă, e perfect curat la ea în curte, câinii ei au acte cu tot ce trebuie la zi (vaccinări, deparazitări, carnete de sănătate), dar nu, nişte vecini apucaţi de streche continuă să-i toarne reclamaţii peste reclamaţii, la toate forurile posibile. Îi deranjează îngrozitor câinii, nu că ar face zgomot sau că ar fi agresivi (nu ies niciodată din curtea care e înconjurată cu garduri de doi metri înălţime), ci că… există. Pe vecini îi deranjează foarte tare şi păsările cu aripi mari care planează deasupra curţii, atrase de mâncarea câinilor, probabil. Vă imaginaţi cum e să ai vecini dintr-ăştia, care văd păsări cu aripi mari survolându-le ameninţător spaţiul aerian?!

La cea mai recentă inspecţie, ieri, un reprezentant al Direcţiei Sanitar Veterinare a reuşit totuşi să găsească ceva în neregulă: păr. Dap, a găsit păr de câine prin curte. Aşa că i-a ameninţat, pe Diana Adamek și pe soțul ei, că la inspecția viitoare or să fie amendați dacă mai găsește păr de câine prin curtea lor. Pe scurt, e clar că hărţuirea continuă şi nu se va opri prea curând, că, totuşi, câinii nu vor fi epilaţi prea curând. Totuşi. Iar oamenii sunt la capătul răbdării, s-au săturat să li se arunce cu pietre în curte, de dat declaraţii, de primit inspectori şi ameninţări (soţul Dianei Adamek a fost chiar ameninţat cu moartea) toată ziua.

Mie mi se pare un caz străveziu de hărţuire. Probabil că autorităţile respective sunt obligate să dea curs reclamaţiilor, dar nu se poate să nu existe o limită, nu se poate să nu existe o modalitate de-a pune capăt încercărilor de intimidare şi ameninţărilor din partea unor oameni care n-au nimic mai bun de făcut în viaţă decât să se uite în curtea altora şi să vadă păsări cu aripi mari prin aer. Are cineva idee ce trebuie făcut, ce se poate face? Vă rog din suflet să-mi daţi de ştire dacă ştiţi vreo soluţie, abia aştept să-i transmit Dianei Adamek. Sunt deja patru luni de când a fost obligată, de stres, să înceteze lucrul la noua ei carte, ceea ce înseamnă că vecinii ăia atentează direct la mine, mă împiedică să pot citi o carte pe care o aştept cu cea mai mare nerăbdare (asta şi noua carte a lui Cărtărescu sunt primele pe lista mea).

Acum, dacă vă întrebaţi despre câţi câini e vorba şi dacă nu cumva Diana Adamek are vreo canisă de pitbulli pe care-i creşte şi antrenează pentru lupte: nţ, sunt căţei salvaţi, sterilizaţi, luaţi de pe străzi sau din adăposturi, au ţarcuri speciale, două în curtea din spate şi unul în curtea din faţă. Bruno are 16 ani, e aproape la capătul vieţii. În total (marele total!) sunt 5 (cinci) căţei, nicidecum 20-30, cum aţi putea crede, iar doi dintre ei sunt de talie mică. În poza de mai sus vedeţi în ce condiţii sunt ţinuţi, într-un loc curat şi frumos amenajat. Şi, repet, nici măcar nu fac gălăgie.

2 catei Adamek

Mie mi se pare o mare porcărie că în loc să fie sprijiniţi oamenii care adoptă câini, sunt supuşi la tot felul de hărţuiri absurde (asta cu păsările cu aripi mari m-a dat cu totul pe spate, aş fi râs dacă nu era vorba, de fapt, de nişte indivizi care-i fac viaţa literalmente imposibilă Dianei Adamek). Şi, într-un fel, aş vrea să fac tot ce pot s-o susţin pe Diana Adamek, o mare doamnă şi o mare scriitoare. Dar ce pot face altceva decât să scriu un text aici?

I love Pamela

Pamela m-a făcut varză azi, pe un blog. E o însemnare despre Boddah speriat, o carte foarte mişto, dar e vorba şi despre un câine rupt de foame şi bolnav, luat din munţi şi adus într-o garsonieră. Şi nu numai că n-a făcut dezastru în casă şi n-a suferit după libertate sau alte alea, ci a devenit un prieten bun, perfect compatibil cu viaţa alături de oameni civilizaţi. Poate că data viitoare când mai vedeţi un câine adult care se chinuie pe undeva şi vă e milă de el, dar întoarceţi capul pentru că vă gândiţi că n-are cum să se obişnuiască în casa voastră, o să vă amintiţi de Pamela. Sunt sigură că a fost nevoie de nişte eforturi, de nişte timp şi nişte know how, că nu poţi să aduci pur şi simplu în casă un câine şi să te aştepţi să se poarte perfect din prima, trebuie puţin timp, informare din surse bune şi bunăvoinţă.

Bineînţeles, nu toată lumea poate să facă asta şi e mai bine să nu te bagi dacă n-o poţi scoate la capăt. Sau măcar să te bagi doar temporar, ca să vezi dacă te descurci. Eu aşa l-am luat pe primul meu căţel, mi-era frică să-mi asum responsabilitatea, habar n-aveam cum trebuie îngrijit un câine, am zis că-l iau doar în foster care, temporar, până i se găseşte o altă casă. Şi a fost mult mai simplu şi mai plăcut decât mă aşteptam, aşa că a rămas la mine definitiv, dar, în caz că aş fi descoperit că nu merge (se poate întâmpla, fără vina nimănui), pe el tranziţia la mine în casă tot l-ar fi ajutat. Cel mai amuzant a fost, dacă mi-aduc bine aminte, şocul pe care l-am avut când am văzut cum bea apă: hleorp, hleorp, hleorp! Obişnuită eu cu lipăitul discret şi inaudibil al pisicilor, zgomotul ăla mi se părea de-o… lipsă de maniere teribilă 🙂 Şi acum zâmbesc şi mă opresc să ascult de fiecare dată când o aud pe Mârr Huruu că bea din castronelul ei, hleorpăitul ăla lacom, de fiinţă foarte grăbită şi foarte pofticioasă, care are o tonă de treburi pe cap şi e mereu pe fugă şi îi place la nebunie tot ce face, e cel mai bun antidepresiv şi energizant posibil.

Cât despre Dorel, puiul mic şi prăpădit şi urât mirositor de care ziceam eu prin aprilie, aflaţi că e acum o frumuseţe şi e bine mersi la casa lui, tot într-un apartament de bloc, cu oameni care au grijă de el cum trebuie.

Am o zi tare bună, atâta voiam să vă spun. Doar pentru că a început cu Dromarland. De aia e bine să ai un blog şi să citeşti alte bloguri.

Cărţi şi animale

La plimbare cu Mârr Huruu a mea. O fetiţă îi spune: „Ce faci, măi, pufuleţ?” Eu încep să râd, iar Mârr Huruu să dea frenetic din coadă, foarte flatată. Numai pufuleţ nu i-a mai zis lumea! După sesiunea aferentă de mângâieri, ne despărțim de fetița drăguță și deșteaptă şi parcă ţopăim mai vesele şi mai bucuroase de plimbare amândouă, şi Mârr Huruu şi eu.

Mă cam enervează când ne întâlnim cu un atoateştiutor care se revoltă dacă-i spun că nu e de rasă, ci maidaneză pură, şi mă asigură că nici vorbă, e Doberman adevărat. Nu e, dom’le, de rasă, mai lăsaţi-mă în pace cu rasele voastre. E câine obişnuit, de rasă comună, arată bine pentru că e îngrijită, bine hrănită şi se simte în siguranţă. Seamănă, e adevărat, cu un Doberman, numai că e mai mică, are blana mai lungă, pieptul mult mai îngust şi petele de foc mai întinse 🙂 Bine, am mai multe răspunsuri, când mă întreabă lumea ce rasă e: că e bişon de Bucureşti, că e căpriţă, că e maidaneză pură sau că e de aceeaşi rasă ca mine, respectiv nimic special, că nici eu n-oi fi ariană sau swahili. Am făcut şi eu aceeaşi greşeală, de altfel, am întrebat oameni dacă nu cumva câinele lor e labrador sau husky sau chihuahua sau vreun terrier şi mi-au spus că nici pomeneală, e căţel comunitar, salvat.

Şi, recunosc, antipatizez instantaneu şi definitiv pe oricine se strâmbă cât de puţin când aude că Mârr Huruu nu-i de rasă. Sau când se strâmbă la ea sau din cauza ei punct. Iar oamenii pe care-i simpatizez cel mai mult pe lumea asta sunt cei care au adoptat maidanezi. Chiar dacă e vorba, uneori, de oameni care n-au mai citit o carte de când au terminat cele 10 clase obligatorii. Aşa cred eu, că un om e mult mai bine definit de legătura lui cu un animal, decât de legătura cu un înger (cu o fiinţă superioară, cu o chestie elevată, cu whatever). E uşor să te porţi frumos cu cineva sau ceva care e mai sus decât tine. E mai greu să te porţi frumos, corect, bine cu cineva sau ceva care e cu o treaptă mai jos decât tine. Abia aşa îţi dai arama pe faţă, nu?

Asta pentru că am reuşit să schimb chestia aia de sus, pe blog, şi acum scrie „cărţi şi animale”. La animale ţin mult mai mult decât la cărţi, ca să ştiţi. Dar, ce să-i faci, blogul e despre cărţi în primul rând, că e mai greu să scrii despre animale şi mai uşor despre cărţi.

Şi:

dog2

Completarea şi trimiterea formularelor de redirecţionare a 2% din impozitul pe venit se apropie de sfârşit. Mai sunt câteva zile în care puteţi opta şi ajuta Asociaţia pentru Protecţia Animalelor Robi. Mai multe informaţii găsiţi aici.

Renovări?

Scriu aici azi repede, repede, că am întârziat nepermis de mult cu toate, mai ales cu plimbarea Domnişoarei Mârr Huruu, care deja se agită. Încerc să mai updatez pe blog câte ceva, aşa, uşor, azi una, mâine alta, ca să nu ameţesc. Ştiu că sunt linkuri la bloguri şi situri expirate, lipsesc altele noi, o să le aduc la zi încetul cu încetul.

Am adăugat la Despre cărţi, în dreapta, Lecturile Emei, iar la Romanian Literature, mai jos, Literatura de azi. Sus, la Ajută şi tu!, cele mai importante linkuri: la Asociaţia pentru Protecţia Animalelor Robi, pe care vă invit călduros să o vizitaţi şi să vă gândiţi dacă nu puteţi dona ceva pentru nişte câini şi pisici salvaţi cu greu, şi la o pagină de FB pe care vă puteţi căuta un câine, dacă vă bate gândul să adoptaţi. Măcar uitaţi-vă pe-acolo, nu se ştie niciodată unde dai peste căţelul potrivit pentru tine.

De pe Literatura de azi, un fragment de jurnal de Sorin Delaskela: “La prânz, scurtă vizită la familia D., peste drum, ca să zic aşa. Au o căţeluşă frumoasă, pechinez, cu ochi mari şi umezi, de care sunt îngrozitor de ataşaţi. Boluri pentru mâncare pline, pe hol. Teama că ea ar putea păţi ceva. De aici şi obsesia de a o ţine mereu în lesă atunci când o scot la plimbare. “ Pur şi simplu nu pot să mă abţin: e cea mai sănătoasă obsesie, asta cu lesa! În primul rând, e interzis prin lege să plimbi un câine fără lesă în oraş, da? Regula asta e valabilă pentru toţi câinii cu stăpân, de la dogul german la pekinez. În al doilea rând, lesa e într-adevăr strict necesară: am pierdut de mult şirul cazurilor de care am auzit cu câini care s-au pierdut pentru că stăpânii au crezut că nu păţesc nimic fără lesă, că ştiu drumul spre casă, că nu se îndepărtează etc. Da, nu se întâmplă nimic o dată, de două ori, de o mie de ori, dar e de ajuns să se întâmple a mia una oară. Şi încă o chestie: dacă nu-l ţii mereu în lesă, cum poţi să ştii sigur unde-şi face nevoile ca să i le strângi, civilizat, în punguţa specială pe care bineînţeles că o ai mereu la tine? Există spaţii speciale în parcuri, sau alte mici spaţii îngrădite în care se poate şi fără lesă, dar numai şi numai acolo unde nu există nici un risc pentru căţel sau pentru vreun om (inclusiv pentru copii ciudaţi care încep să urle de cum văd un câine). Ştiu de o căţeluşă călcată de o maşină pe un trotuar – pentru că nu avea lesă şi ţopăia la distanţă de câţiva metri de stăpân. Nu comentez acum cât de bou a fost şoferul, vreau doar să spun că putea fi evitată moartea ei (avea 16 ani, era foarte în vârstă deja, dar cu atât mai rău).

Altfel, are cineva vreo sugestie de îmbunătăţiri, renovări, updatări pentru blogul meu? Şi încă o rugăminte: daţi un clic pe situl editurii Univers să-mi spuneţi cum vi se pare, ce-i mai trebuie, ce-i lipseşte? Că parcă am chef să bat lumea la cap să mai schimbe una, alta pe-acolo (cât se poate, nu-mi sugeraţi, vă rog, transformări dramatice, că toate costă prea mulţi bani pentru o editură mai degrabă leşinată după delicatese de genul Michel Tournier, Javier Marías, Boris Vian, Cees Nooteboom şi alţii la fel decât după 50 de nuanţe de nu ştiu ce culoare).

Ah, şi trrrebuie să vă spun ce bucuroasă sunt: a plecat luni la tipar prima carte din Globus din seria nouă! A întârziat puţin, pentru că a intervenit o schimbare de ultimă oră, una care să ajute un pic cititorul la buzunar. O altă renovare. Nu mai e mult, ura!