#marottatherapy

Taramul_viselor_micMillie Marotta, Tărâmul viselor. O aventură în culori cu animale şi mii de flori, ed. Corint

Ăsta e trendul cel mai caraghios şi mai simpatic din toate în lumea editorială: cărţile de colorat pentru adulţi. N-aveţi decât să strâmbaţi din nas o mie de ani, eu sunt încântată de jucăriile astea (şi mulţumesc mult editurii Corint pentru cartea pe care am primit-o cadou de la ei, m-am bucurat ca un copil, sincer!).

Nu ştiu ce să spun despre carte, în afară de faptul că are multe, multe desene, ceea ce înseamnă ore şi ore şi ore de joacă. Pentru mine e una dintre marile plăceri ale vieţii, să mă joc cu nişte culori, deşi am zero talent. Am făcut ani de zile desene elaborate pe care le-am colorat cu ce-am nimerit (am inclusiv bucăţi mari de placaj cu un fel de mandale colorate cu ojă în multe culori, îmi cumpărasem vreo sută de sticluţe de ojă de aia super-ieftină, da’ nu le pozez aici, au fost doar pentru plăcerea mea personală şi n-au nici un haz pentru alţii). Nu mai colorasem de mult, acum abia aştept o vacanţă în care să n-am nici un stres şi să pot să mă destrăbălez fericită cu cartea asta. Nu e reclamă, e o confesiune sinceră din preaplinul meu sufletesc (sau din preagolul, cum vreţi 😀 ): nimic nu mă linişteşte mai mult decât să colorez! E o terapie, zic unii.

Cel mai simplu şi uşor desen din carte:

a-n

Şi colorat (cu creioane super-ieftine, din păcate, mi-ar fi plăcut să-mi cumpăr ceva special) de mine (după cum spuneam, am zero talent, vă arăt şi vouă doar ca să vă imaginaţi cât de mult mai mişto aţi putea colora voi):

color

Loterie şi mercerie

delacourt

Grégoire Delacourt, Lista dorinţelor mele, trad. Ana Antonescu, ed. Spandugino, 2013

 

O tipă cu o viaţă banală, trecută binişor de 40 de ani, câştigă la loterie şi viaţa i se schimbă. Romănelul e subţire, scris vaporos, cu tot felul de fraze despre iubire, căsnicie, visuri spulberate etc. Jocelyne ţine un blog despre mercerie şi tricotaje, blogul are succes, se adună în jurul lui o comunitate de femei cu propriile lor vise spulberate – cred că partea asta e cea mai interesantă şi ar fi meritat dezvoltată mai mult. Cărticica a avut mare succes în Franţa, a fost şi ecranizată. Probabil a ieşit un fel de comedie romantică.

 

Nu e genul meu şi n-am ce să comentez, a fost vag distractivă, nu mi-a displăcut. Adevărata atracţie e că m-a stimulat să-mi re-imaginez ce-aş face eu dacă aş câştiga 18 milioane de euro. Era, la un moment dat, una dintre fanteziile mele favorite înainte să adorm. Am cheltuit deja cei 18 milioane ai lui Jocelyne în capul meu, de câteva ori chiar, a fost f plăcut, deci cărticica a meritat 🙂 Dar mă întreb dacă franţuzoaicele or fi chiar aşa pasionate de loterie şi tricotaje dacă au făcut o pasiune în masă pentru chestia asta.

Răsfăţ

mayle

Peter Mayle, Viaţă de câine, trad. Alexandra Popescu, ed. RAO, 2013

O cărticică micuţă şi neaşteptat de drăguţă, căreia i-aş mai băga încă şi alte diminutive, dacă nu mi-ar fi oarecum greu să mă concentrez aşa de dimineaţă. Autorul ăsta e chiar bun, nu e nici un motiv să-l dai la o parte doar pt că se vinde bine 🙂 Lansat cu alte cărţi, despre cum s-a mutat el în sudul Franţei (mi le imaginez: lavandă, vin bun, redecorarea vreunui vechi hambar sau castel, probabil, tre să fie o guilty pleasure în toată regula, ceva cum nu se poate mai burghez), are şi umor, şi compasiune, şi spirit, şi amabilitate, chestii de-astea demodate care fac viaţa frumoasă. (Merita şi o copertă mai frumoasă, zău.)

E chiar viaţa unui câine, spusă din perspectiva lui, fără pretenţii, o lectură uşoară (două ore dacă o laşi să se desfăşoare pe îndelete), un os de ros într-o seară liniştită, în care ai chef să te împaci cu existenţa, măcar temporar. Pe erou îl cheamă Băieţelu’ 🙂 Începe viaţa împreună cu alţi 12 fraţi, în curtea unui sinistru vânător (music to my ears descrierea necruţătoare a stăpânului-brută care creşte câini şi-i înmulţeşte aiurea, ca să-i vândă altor brute pasionate de vânătoare, hrăneşte animalele cu resturi, le ţine legate, le „dresează” cu lovituri, le abandonează prin păduri etc., tot tacâmul, portretul robot al proprietarului de câini aflat pe locul al doilea în topul dispreţului meu – pe primul loc e proprietarul de câini care-i foloseşte pentru lupte).

Băieţelu’ scapă de stăpânul tâmpit, dar la început e absolut îngrozit de libertatea care vine la pachet cu foamea, singurătatea şi frica. Până când are norocul vieţii lui şi e luat de pe străzi de către un cuplu de burghezi amabili, cititori înrăiţi, petrecăreţi de mare calibru (organizează inclusiv degustări de vinuri la ei acasă). Şi, vă imaginaţi, devine un căţel burghez, care savurează viaţa, compania oamenilor şi a altor căţei, se distrează şi trăieşte aşa cum trebuie să trăiască un căţel, probabil spre oroarea tâmpiţilor care cred că un câine de vânătoare trebuie neapărat dresat cu cizma şi pus să hăituiască alte animale ca să fie fericit. Nu, Băieţelu’ e foarte fericit să doarmă în casă, alături de oamenii lui, să iasă la plimbări, să aibă hrana asigurată şi să facă trăsnăi şi glume proaste doar din întâmplare, să dea sfaturi preţioase altor căţei aflaţi la începutul carierei (şi, desigur, stăpânilor lor, printre rânduri). Cea mai dură povestioară e când fugăreşte nişte găini şi proprietarul găinilor încearcă să-l „dreseze” să nu mai facă – se termină cu bine, nu vă temeţi (cum nu prea se termină în realitate, dar na, e o cărticică drăguţă), deşi nu pentru găină.

„Aveam găinile chiar în faţa mea, dar în curte, lângă o stivă de lemne mai era şi o matahală deloc arătoasă: ţinea în mână o drujbă, ochii îi sclipeau ca unui nebun, cu tenul de culoarea sfeclei, cu capul acoperit de un clop şi cu nişte bocanci imenşi în picioare. Am recunoscut tipul din tinereţile mele – un avertisment viu împotriva relaţiilor incestuoase şi a consumului exagerat de alcool înainte de micul dejun. Cum naiba de sunt lăsaţi liberi, nu ştiu, dar uite că asta e!”

Cutie cu jocurile de la bloc

In-fata-blocului-carte-Designist-13

Vlad Tomei şi Mihai Gheorghe, În faţa blocului

Trăiam cu impresia că asta e o jucărie apărută la o editură cunoscută, am văzut-o prima dată la un stand la Gaudeamus. Dar e o „carte” publicată independent (aici situl, iar aici un articol lămuritor, cu multe poze mişto), autorii sunt un copywriter şi un art director la agenţii de publicitate. N-am rezistat şi mi-am cumpărat-o (90 de lei!).

E o cutie care conţine 58 de cartoline (arată ca nişte prospecte cartonate, din 4 pagini), dintre care 55 sunt dedicate jocurilor din copilărie ale generaţiei cu cheia la gât (cât să aibă azi copiii de pe vremea aia? 30, 40, 50 de ani?). Ideea e să-ţi alimenteze nostalgia, să te ajute să-ţi aminteşti cum te jucai când ieşeai afară, poate să reînvie jocurile respective pentru puştii de azi care cică se joacă mai mult la computer (şi Xbox şi PS4 şi alte device-uri, ce-or mai fi şi alea). Autorii, văd în interviul de mai sus, au organizat o întâlnire părinţi-copii la care au pus în practică indicaţiile de pe cartoline şi au negociat regulile la şotron, de exemplu (eu nu jucam cu pietricică, totuşi, ci cu o bucată de cretă – aruncai creta într-un pătrăţel şi apoi săreai). Cică s-au distrat teribil, adulţi şi copii, jucându-se împreună, şi sunt sigură că aşa a şi fost.

In-fata-blocului-carte-Designist-3

Fiecare cartolină conţine o pagină de titlu/copertă 1 (chestie de design, fiecare e un mini-afiş, o ilustraţie, o creaţie grafică), două pagini de interior cu indicaţii şi ilustraţii despre regulile jocului respectiv, o pagină/copertă 4 cu o sinteză pe puncte: Câţi joacă? Unde? Cel mai mişto, Cel mai aiurea, Ponturi.

Poţi să iei afară la joacă o cartolină şi să urmăreşti indicaţiile. O fi făcut cineva chestia asta? Unele sunt jocuri de fete, altele de băieţi (nu cred să fi jucat vreodată o fată „castana” sau „lapte gros”). Preferatele mele: omul negru, varianta tubul cu carbid de la pocnitori (mă fascina carbidul, habar n-am de ce, când eram foarte mică, îmi amintesc ceva cu nişte bălţi care fumegau), raţele şi vânătorii (jucam asta într-un „spatele blocului” foarte mare, plin seara de muulţi copii, ziceai că e petrecerea secolului în fiecare zi), ţările, cazemata. Nu-mi amintesc să fi jucat vreodată elasticul, deşi e prezentat ca fiind un joc de fete, mă tem că e prima oară când aud de jocul ăsta. Atenţie părinţi, sunt şi jocuri pe care nu le-aţi recomanda neapărat copiilor voştri, chiar dacă le-aţi jucat în draci când eraţi mici (unul cu chibrituri, dar mai sunt şi altele care pot provoca vânătăi, julituri, răcnete, scandal).

Pe situl cărţii e o secţiune la care poţi să completezi, să trimiţi tu datele pentru alte jocuri, ca să apară în „volumul” al doilea, şi înţeleg că secţiunea e vioaie şi chiar urmează să mai apară o ediţie. Aş adăuga, dinspre partea mea, jocul cu „Era un prinţ călare, călare, călare, era un prinţ călare, iu-ha-ha!” Dar nu-mi amintesc decât parţial textul care se cânta/striga, nu mai ştiu reguli, desfăşurare, nimica. Era, cred, un joc strict pentru fete – ştie cineva ceva mai multe amănunte? Şi mai erau jocurile de cărţi (război, macao), marocco, piticot, ăăă, multe, jocul ăla cu uitatul într-un Neckerman şi repezitul să-ţi alegi ce vrei de-acolo (cine punea prima degetul pe vreo poză cu un obiect, ăla era al ei, şi la final îţi făceai casa ta cu ce obiecte ai apucat să alegi). Dar astea nu se potrivesc, de fapt, erau jocuri pentru casă, când ploua afară.

E o jucărie simpatică, de fapt, şi un obiect mişto, care „se pune”, cel puţin pentru mine. L-aş da cadou cuiva şi nu l-aş da, l-aş cam ţine 🙂 Mi-ar plăcea să aibă suficient succes cât să mai apară vreo cinci-şase volume, şi apoi un best of. Sau poate, dacă nu sună prea sexist, mi-ar plăcea un volum special cu jocuri de fetiţe, că alea pentru băieţi conţin prea multe variante de mini-fotbal şi de „castane” nesuferite.

 

P.S. Am luat pozele de pe www.designist.ro, dacă se supără cineva să zică şi le scot.

Marte fără Vineri

The_Martian_2014

Andy Weir, The Martian, Crown Publishing Group, 2011

Ştiţi cum e când trebuie să înveţi pentru un examen şi simţi că nu poţi să te apuci până n-ai făcut curat în debarale? Sau când trebuie să termini un document de 15.346 de pagini până mâine la prima oră, dar evident că tocmai atunci ţi se pare imperios necesar să duci maşina la spălătorie sau câinele în parc? Da? Citiţi mai departe, atunci. Nu? F… Biiine că sunteţi voi deştepţi 🙂

Deci când ai de citit literatură sofisticată pentru Globusul tău sofisticat, normal că-ţi vine, la un moment dat, să citeşti numai instrucţiuni de utilizare a unei bormaşini… nope, nici chiar aşa. Dar. De aia mi-am cumpărat pe kindle (în condiţiile în care, la ora asta, pot să citesc cam orice carte din lume minus România fără să dau un ban) ceva care n-are nici o legătură cu genul meu de literatură. Un fel de SF mai mult S decât F, un roman pentru foştii membri ai cercurilor de modelism de la Casele Pionierilor, o carte de aventuri spaţiale pentru tocilari înrăiţi, un thriller pentru fanii emisiunilor gen Pimp My Ride de la MTV sau MythBusters de la Discovery.

Guilty pleasure sută la sută, dar genul de guilty pleasure cu care n-ai nici o jenă să te lauzi, de fapt. După ce-am înfulecat-o pe nemestecate, am încercat să dau de urma ei pe la agenţiile literare, că nu i-ar fi stricat editurii, la urma urmei, dar bineînţeles că se dăduse deja – probabil că va apărea în curând şi în româneşte la editura Paladin.

O misiune pe Marte. Şase astronauţi. Un Habitat (un fel de cort mai solid) temporar şi provizii pentru o lună. Furtună periculoasă. Astronauţii renunţă la misiune, o şterg în grabă, se urcă în rachetă şi se întorc pe Pământ. În timpul furtunii, unul dintre ei moare. Aşa cred ceilalţi, care-s nevoiţi să-i lase cadavrul acolo. Numai că, stai să vezi: omul nu murise chiar de tot, numai un pic, aşa. Trece furtuna, Mark Watney îşi revine şi descoperă că a rămas singur pe Marte, fără nici o cale de comunicaţie cu Terra (fiindcă furtuna făcuse praf antenele).

Robinson Crusoe (pronunţaţi şi voi Cru-so-e, pe româneşte, ca atunci când aţi citit prima dată cartea găsită la biblioteca şcolii, la 9 ani?) naufragiat pe insulă, Mark Watney naufragiat pe Marte, aceleaşi două probleme: cum să supravieţuiască şi cum să se întoarcă printre oameni. Mark face şi el agricultură, îşi transformă Habitatul (cam cât un apartament mai mare) în seră de cartofi (super-palpitantă, fără ironie, partea despre cartofii crescuţi cu sol marţian şi bacterii terestre, ghiciţi voi de unde luate), se uită şi el în zare după corăbii care trec pe-acolo… nu, evident că nu trec la noroc nave cosmice pe-acolo, următoarea expediţie pe Marte e programată abia peste 4 ani, după cum Mark ştie foarte bine, şi va fi exact la capătul celălalt al planetei.

Deci cum să supravieţuieşti timp de 4 ani cu nişte cartofi cultivaţi într-un cort şi cum să ajungi la capătul celălalt al unei planete fără apă şi aer respirabil? Imaginaţi-vă câte modificări trebuie făcute la un jeep pe baterii solare, cu viteză maximă de vreo 30 km pe oră, ca să poţi străbate Marte cu craterele ei! Că maşinuţa aia nu trebuie să te transporte doar pe tine cu cartofii tăi, mai ai de luat şi instalaţiile de produs aer, panourile solare pentru baterii, provizii de apă pentru luni de zile etc. Şi cum să trăieşti într-un scaun de maşină fără să te poţi ridica în picioare?

O scenă cheie are drept personaj principal chiar o bormaşină. Care trebuie să efectueze vreo mie de găuri în capota jeepului, dar face o greşeală fatală, of course, la a ţâşpea gaură… Un moment de tensiune maximă e când o furtună de nisip obturează cerul, ceea ce nu le face bine deloc panourilor solare… Astea sunt povestibile de către mine, dar din păcate sunt incapabilă să rezum un moment de groază, cu nişte hidrogen care explodează în contact cu… nu mai ţin minte ce, când omul încerca să transforme nişte litri de ceva în aer care să-l ţină în viaţă vreun an de zile, în orice caz era o ciudăţenie de genul cum să faci apă din aer sau aer din apă, pe-acolo (am chiulit intensiv de la fizică şi chimie în liceu). Cică toate chestiile astea ştiinţifice sunt corecte, spun unii care n-au chiulit ca mine.

În paralel, evident că pe Terra se prind nişte observatori prin satelit că Mark Watney n-a murit şi începe şi acolo o cursă contra cronometru ca să-l saveze. Dar în rolul lui Bruce Willis e astronautul de pe Marte, nu salvatorii de pe Terra – de fapt, în rolul lui Bruce Willis o să fie Matt Damon, că se face film, fireşte.

Şocul cel mare a fost să constat că nu există nimic altceva în afară de baletul cu bormaşini în toată cartea: nu tu vreun amor rememorat cu vreo terestră, nu tu vreun Vineri extraterestru, nu tu descrieri de peisaj marţian, nu tu meditaţii despre moarte sau singurătate sau alte alea. Nimica, fraţilor, nimica, numai bormaşini şi hidrogen şi neamurile lor! Foarte, foarte refreshing 🙂 Guilty pleasure dinspre Marte, nu dinspre Venus. Macho în cel mai bun sens posibil.

Arhitectură, poze, coperte, fericire

Alain de Botton, Arhitectura fericirii. Arta secretă de a-ţi decora viaţa, trad. Ema Stere, ed. Vellant, 2009

Un mic album, o carte de ţinut pe măsuţa de cafea, un ABC al arhitecturii. Ceva amabil, agreabil, manevrabil (format mic pentru un album de gen). Cu pozele însoţite de un text care-ţi susură în ureche chestii despre fericire, frumuseţe, rafinamente, printre detalii despre cornişe, faţade, curente. Mie mi se cam apleacă de la atâta „fericire” într-o carte, dar, mă rog, aşa-s eu.

„A descrie o clădire drept frumoasă sugerează, aşadar, mai mult decât o înclinaţie estetică; implică atracţia către acel stil de viaţă pe care structura în cauză îl promovează prin felul acoperişului, mânerele de uşi, tâmplăria ferestrelor, casa scărilor şi mobilier. Senzaţia de frumuseţe este semnul că am nimerit peste o articulare materială a ideilor noastre de viaţă împlinită.” (p. 72)

„Obiectele pe care le descriem ca fiind frumoase sunt versiuni ale oamenilor pe care îi iubim.” (p. 89)

„În noi, simţul frumosului se îngemănează cu modul în care înţelegem o viaţă fericită. Căutăm asocieri cu ideea de pace în dormitoarele noastre, metafore ale generozităţii şi armoniei în scaune, un aer cinstit şi direct în robinete.” (p. 98)

Mi-a amintit textul ăla al lui Cărtărescu în care povestea, şocat, că a desenat o casă pentru nu ştiu ce test psihologic, şi i-a ieşit că e un tip f banal. Cam asta, cred, e legătura între fericire şi arhitectură: banalitatea din noi.

Acuma, câteva coperte. Nu-i aşa că atracţia pentru o copertă sau alta ar trebui să spună cam tot atâta despre fericirile noastre ca şi preferinţa pentru un robinet sau un scaun? 🙂 Vouă care vă place dintre copertele de mai jos? Mie cel mai mult îmi place a patra şi cel mai puţin a şasea (îh, a şasea îmi inspiră un poster de ăla pe un perete întreg, într-o casă cu bibelouri, sorry). Oare ce spune a patra despre ideile mele de viaţă împlinită??? Ceva cu sânul naturii, cumva??? Habar n-am!

300x300

archi happi

architecture_of_happiness_2

bonheur

bonheur poche

cover_architecture

poster_73982

The-Architecture-Of-Happiness5

the-architecture-of-happiness-cover

Lasă c-o să mă las şi eu

tigara-povestea-unei-seducatoare-82b9

Didier Nourrisson, Ţigara. Povestea unei seducătoare, trad. Simona Brânzaru, ed. Nemira, 2012

Dacă era scrisă de Lucian Boia, ar fi fost un deliciu, sunt sigură. O istorie a tutunului, cu interpretări subtile, cu un ton uşor ironic din când în când, cu tone de amănunte uitate răsucite pe toate părţile, cu sens, tâlc şi miez? O, da, sigur că da. Din păcate, nu e de Lucian Boia, ci de un istoric francez lipsit total de simţul umorului, preocupat excesiv, pentru gustul meu, de cronologie şi date exacte. Este în primul rând o istorie a fumatului în Franţa, de la origini până în prezent, cu date despre consum, vânzări, produse, monopoluri, firme, asociaţii, publicitate, reflectare în opere artistice, opinii pro sau contra. Pentru pricepuţi, pasajele dedicate benzilor desenate sau policier-elor sunt un fel de bonus.

Ca informaţie, da, presupun că e o carte utilă, dar mai degrabă unui cititor interesat de subiect pentru vreun proiect la şcoală sau la cine ştie ce job. Mie mi s-au părut interesante mai ales săpăturile prin opere literare în căutare de personaje care fumează – Balzac detesta omul-şemineu, la Maupassant întâlnim primul mort din cauza fumatului, Paul Valéry „este arătat cu degetul fiindcă ar fuma şaizeci de ţigări pe zi” etc.

Volumul, mare şi cartonat, cu o copertă super-atractivă, e mult mai simpatic decât ce conţine, de fapt. Din păcate, nici traducerea nu mi-a convenit deloc: e neinspirată şi grăbită, cu diverse stângăcii sau greşeluţe, de genul „majoritatea femeilor cu studii superioare fumează, ceea ce întăreşte rezistenţa printre publicul feminin” (p. 195)

Apropo de rezistenţa asta „printre publicul feminin”, cu regret vă anunţ că nu, încă n-am reuşit să mă las de fumat şi da, începe să devină o problemă serioasă şi îhî, am citit-o şi pe aia celebră a lui Allen Carr şi tot degeaba, dar mhm, într-o bună zi o să mă las, pe bune, trrrebuie să existe o soluţie şi pentru junkies ca mine, nu? Din păcate, nu te ajută cartea asta să te simţi mai bine dacă fumezi, după ce-o citeşti tot cu stresul ăla rămâi: trebuie să mă las, trebuie să mă las, fir-ar, chiar trebuie să mă las!

BD cu motan


Jup, SuperCostel. Intimplari Extraordinare Din Viata Unui Om Obisnuit, editura Pim, 2008

L-a primit motanul meu si mi l-a imprumutat si mie. Io voiam, pe cuvint, sa citesc un Kant ca sa po’ sa postez dupa aia ceva realmente profund aicea, da’ uite-asa e viata, parsiva, cind te simti mai elevat spiritual atuncea iti aduce ceasu’ rau niste benzi desenate in fata, te apuca risu’ si chicotitu’ si se duce naibii toata elevatia. Ceea ce va doresc si voua, mai ales pe vremea asta moho 🙂 Intr-o buna zi o sa-mi iau si un graphic novel, de curiozitate.

E o premiera pentru mine, in viata vietii mele n-am mai „citit” nici un album BD sau cum se cheama. Cel mult am rasfoit, cind eram mica, niste „Pif”-uri si paginile alea cu domnitori din „Cutezatorii”. Aici rolul principal il are motanul Serioja, nu prea pisicos, mai degraba o haimana. Sint trei episoade cu aventurile lui (cea mai haioasa e cind joaca poker cu soricelul si cu omul). In ultimul episod apare si un iepuras inocent, adus de o domnisoara in casa omului ca sa contracareze prin dragalasenie golania lui Serioja. Sint niste momente cam horror, cu motanul dezlantuit, dar totul se termina cu bine (o fi prost iepurasul, eu am tinut cu el, ca Serioja prea se obraznicise!). Cred ca nu e pentru copii mici, apropo. A, fireste ca SuperCostel devine Super abia dupa ce il musca motanul si capata puteri pisicesti – de fapt partea asta m-a distrat cel mai tare.

Nu stiu ce sa mai zic (are 40 de pagini si e alb-negru), mai bine pun un desen mic, de la inceput (luat de pe blogul albumului).