Limonadă numai bună de citit

felii de lamaieAnca Vieru, Felii de lămâie, ed. Polirom, 2015

Proză scurtă, debut. E citită şi discutată (sunt deja multe recenzii, cel puţin pe net). Merită şi nu era chiar de la sine înţeles – autoarea nu era cunoscută (eu n-auzisem de ea, poate alţii o ştiau deja, dar eu nu) şi nu e din vreo tânără generaţie cu vreun program cool. Nu ştiu cum de s-au adunat atâtea recenzii la un debut de proză scurtă al unei autoare necunoscute, dar asta arată mai ales ce foame năprasnică avem, noi, cititorii, de cărţi citibile, pur şi simplu citibile. Asta e prima calitate a cărţii, una evidentă, săritoare în ochi: o citeşti fără să te chinuieşti, fără să dai ochii peste cap de exasperare, fără sentimente patriotice (gen da, e cam enervantă pe ici, pe colo, da’ hai să strângem din dinţi şi să trecem peste asta, pentru că e frumos şi nobil să susţinem literatura română). Şi bine scrisă, măcar onorabilă din punctul ăsta de vedere. Nici prea sus, nici prea jos, nici pretenţioasă şi experimentală, nici de consum rapid. Nici nu dispreţuieşte mici trucuri simpatice de atras cititorii (finaluri în poantă, umor de tranziţie, ştiţi voi de care, de ăla cu administratorul de bloc, amoruri un pic romanţioase, referinţe pop foarte fresh, inclusiv Rihanna etc.), nici nu face compromisuri jenante. De citit. Şi sper că urmează un roman!

Sunt 20 de povestiri scurte, în două-trei ore termini cartea. Una mai consistentă (mai lungă) e despre o adolescentă care descoperă nişte scrisori vechi de-ale tatălui ei şi încearcă să dea de urma iubirii lui din tinereţe (cu ajutorul Facebook, desigur). E reprezentativă pentru întregul volum, cumva miezul lui (chiar dacă nu e cel mai bun text): amor neîmplinit + generaţii în oglindă + sisteme (sociale, politice, tehnologice) în oglindă + poantă finală (am adorat finalul de aici, serios, mi-a plăcut la nebunie, e perfect). Obsesia pentru evadarea în Occident a tinerilor de pe vremea comunismului e reluată de mai multe ori în carte (m-am gândit la Noapte bună, copii! a lui Radu Pavel Gheo, roman care e imposibil să nu vă fi plăcut), cel mai dramatic în povestirea A zecea parte (foarte bună).

Ce mi-a mai plăcut la nebunie: recuzita. O foarfecă, un cap de iepure, nişte frunze lipite pe talpa unui bocanc sunt exploatate excelent, sunt obiecte care devin vedete, ca într-un muzeu cu exponate bizare, intens luminate. Mai puţin mi-au plăcut cele cu o tentă de fantastic, ca de exemplu Intersecţia (mă aşteptam la ceva à la Cortazar şi n-a fost să fie) sau Nimic despre Olimpia (prea multă voluptate în a reda diverse voci, cu poveşti cam trase de păr, când poate merita mai mult situaţia în sine). OK cele cu monoloage ale unor personaje tipice tranziţiei (baba cu căţel din parc, vecina de bloc băgăcioasă) – doar OK pentru că, de fapt, vreau să văd cartea ca pe un fel de epilog la tranziţia asta ucigătoare de chef de viaţă, ca pe un set de colaje before şi after, nu in-between, iar trăncănelile babelor mi se par mie, nu ştiu de ce, o chestie de tranziţie (deşi da, babele trăncănesc oricând şi oriunde). Simpatică povestirea cu familia blestemată de veacuri să spargă tot ce se nimereşte prin preajmă din sticlă (ideea foarte bună, dar mă face să-mi rod unghiile căutând o altă intrigă sau măcar una un pic modificată – uite, la asta aş vrea să văd nişte fan-fiction, nu la trilogia aia cu vampiri!).

Am văzut referinţe la Calvino (pe blogul lui Micawber) şi la Carver (în Dilema veche, Marius Chivu). Aşa referinţe sunt cea mai bună recomandare (bine, nu sunt comparaţii, să nu exagerăm, doar puncte de reper). O comparaţie propriu-zisă, cu Lavinia Branişte (la Marius Chivu), a stârnit apoi, pe blogul lui Constantin Piştea, o îndoială la adresa ei – nu ai de ce să te îndoieşti, dragă C.P., Lavinia Branişte e o scriitoare chiar foarte bună, serios, sunt sigură că ţi-ar plăcea, dacă nu cumva ai citit-o între timp. Mă bucur, ca toată lumea, că avem scriitoare de proză scurtă bună – dar îmi vin în cap acum doar Veronica D. Niculescu, Lavinia Branişte şi Anca Vieru, spuneţi-mi pe cine uit, vă rog!

Blogul Ancăi Vieru aici.

http://www.qo2022.com/web/index.php/95516262/

Textul de mai jos a apărut întâi pe similarities between essays and research papers şi nu mai poate fi preluat de alte situri, bloguri sau publicaţii.

essay of francis baconhttp://www.bitlonia.com/

Diana Adamek, Vasco da Gama navighează, ed. EuroPress Group, 2007

(reeditată în 2012 la editura Tracus Arte)

Navighează, nu ajunge încă. Vasco da Gama străbate mările, pe corabia lui portugheză, în căutarea soarelui. Scrie scrisori pe care acasă le citesc două femei, una pe furiş, înlocuind mereu ochii verzi din text cu ochii ei căprui. Cea cu ochii verzi aşteaptă, tânjind nu după soarele pe care-l caută halucinat Vasco da Gama, ci după zăpezile nordului, pe care ea le-a părăsit de bunăvoie, orbită de iubire. Corabia e însoţită de o fantomă, sau poate are doar suflet, sau doar suflu, un suflu care o împinge mereu pe ape, care pluteşte uneori în aer în muzica stranie ieşită din goarna lui Fernando Brahim. Fantoma se numeşte Estavao da Gama, este tatăl încă nedespărţit de ape, încă în călătoria lui de o viaţă spre soare. În cale sunt prilejuri de popas, insule locuite de negri prietenoşi, care ajung să ucidă, insule conduse de sultani insultaţi de epistolele legate cu fir auriu venite de departe, de la regele creştin înveşmântat în mătase galbenă – pe hartă Vasco da Gama îi poate arăta neaşteptatului său ucenic negru locul în care, printre nişe, coloane, frontoane, sub bolţi, arhitrave şi arcuri, într-un palat din piatră şi praf de aur, maiestatea sa Manuel I trimite corăbii în lume.

E aur curat cartea asta, ba nu, platină! Platina e mai preţioasă decât aurul, mai grea decât plumbul. Şi, văd pe un site pentru copii, „nem auro, nem plata”, nici aur, nici argint, era o expresie a aventurierilor portughezi „care derbarcau primii, porniţi la jaf şi cuceriri, pe ţărmurile Americii de Sud, la începutul secolului al XVI-lea.” Şi tocmai acolo, în Columbia, s-a descoperit mai târziu platina. Nem auro, nem plata aici, în cartea asta a Dianei Adamek, ci platină. O carte portugheză în spirit, probabil, în orice caz nu românească, românii nu scriu aşa, nimeni la noi nu mai scrie aşa.

Cel care scrie povestea călătoriei lui Vasco da Gama este Ştefan Sentoni, un agent imobiliar care visează mereu case, toate pe cale de a se nărui, toate cu pereţi surpaţi, cu unghere mucegăite. N-a fost întotdeauna agent imobiliar, dar visele l-au îndreptat să cutreiere casele altora şi treaz, apoi. Din casă în casă, din vis în trezie, străbătând încăperi despre care nu mai ştii, tu, cititorul, de care lume aparţin, Ştefan se întâlneşte cu Estavao. În hotelul Anessis – sau, cum înţelege greşit un alt călător, Amnesis. Urmează un pact cu fantoma, cu sufletul, cu suflul, şi Ştefan va scrie cu sânge, sau va citi cu sânge, despre călătoria lui Vasco da Gama. E o dublă călătorie, deci, una portugheză plecând din Pavilionul Sirenei în Lisabona spre soare, pe ape, alta din hotelul Anessis-Amnesis spre colina Mokhatam din Egipt, în amintire. Aşa cum apar două voci de femei în partea dedicată lui Vasco da Gama, apar şi aici, în partea dedicată lui Ştefan Sentoni, două femei: Flavia, iubita de care s-a despărţit de mult, şi o prinţesă adolescentă, care înconjoară de trei ori marea piramidă într-o trăsură trasă de zece cai albi. Doar una are o voce, alta rămâne o imagine transmisă izolat, amintirea unui ritual neînţeles, un cerc din care nu se poate ieşi. Cum nu poate ieşi Ştefan Sentoni, desigur, din hotelul Amnesis, după pactul prin sânge cu fantoma celui care în viaţă căuta drumul spre soare. Întinereşte la început, scuturat de febră în patul lui, cad vârstele de pe el, dar apoi… Un scarabeu îşi urmează călătoria, nevăzut, printre pagini.

„El nu se va întoarce, cum nu se vor întoarce nici alţii, mulţi, şi e mai mare numărul celor care se vor pierde decât al celor care vor face calea înapoi. Dar toate astea sunt încă ascunse şi nimeni nu ştie că la fiecare trup aruncat în mare ori îngropat în ţărm străin corabia portugheză se face din ce în ce mai grea, ca şi cum umbrele cu numele şi poreclele lor ar rămâne la bord şi i-ar bate podeaua cu pas de piatră, nu ar pluti deasupra ei cu aripi albe cum se spune. Şi tot aşa, nimeni nu ştie cum o simplă vorbă aruncată de cineva care a spus că goarna lui Fernando Brahim e vrăjită va trece din gură în gură şi se va schimba şi preschimba până când acest bărbat furat de amintirea unei tăceri şi de cea a unui cântec greşit va deveni pentru toţi Vrăjitorul. El da, acesta se va întoarce la Lisabona, pe el îl poţi aştepta, surioaro, dar nu te amăgi, între puterile sale nu intră şi aceea de a preschimba aburii şi de a face din ei încă o dată un trup, nici chiar preţ de o singură îmbrăţişare, aşa cum ai să ceri fără ruşine, rupând astfel ce nu te-ai fi gândit niciodată, marea ta taină, tăcerea.”

Cartea, apărută iniţial, în 2007, la editura EuroPress Group (eu în ediţia asta am citit-o), a fost reeditată în 2012 la editura Tracus Arte. Pentru cărţi ca asta citim, unii dintre noi, cu resemnare, atâtea bestsellere idioate, atâtea romane obscure, atâtea şi atâtea mai bune sau mai proaste, doar-doar om găsi, din când în când, ceva minunat. Şi găsim, uite. Vasco da Gama navighează, şi noi cu el. Poate s-ar scufunda corăbiile dacă ne-am urca prea mulţi la bord, şi de aia nu poate avea cartea prea mulţi cititori, cine ştie?

Rădiţa şi mama, Mălina şi tata

Textul de mai jos a apărut întâi pe hyperliteratura, cu care am început o frumoasă colaborare. Nu mai poate fi preluat de alte situri, bloguri sau publicaţii.

Fetita care se juca de-a Dumnezeu

Dan Lungu, Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, ed. Polirom, 2014

Subiect de actualitate, copiii lăsaţi singuri acasă în timp ce părinţii prestează munci umile în străinătate. Scriitură îngrijită, dar clar orientată spre confortul cititorului, care nu e bruscat în nici un fel. Mă rog, are un final bombă, poate că pe unii i-ar brusca asta, dar doar aşa, pentru că e cam dur cu personajele, nu din punct de vedere stilistic. 350 de pagini, nici prea mult, nici prea puţin. Ecuaţia e destul de simplă, pentru mine, cel puţin – exact aşa ar trebui să arate un roman de succes, ceva gen „quality commercial fiction”. E departe de a fi o capodoperă de subtilitate, dar n-avem nevoie numai de capodopere, n-o să obosesc niciodată să spun asta. Autorul ar putea totuşi să facă un mic pas înapoi, pentru că, uneori, stilul e un pic prea încărcat (nu mult, nu deranjează prea tare, dar e un efort inutil, o risipă de energie – deşi s-ar putea foarte bine să contribuie la succesul cărţii, în rândul cititorilor care nu încadrează cartea ca mine, ci o consideră, tocmai din cauza asta, mai sus decât e cazul).

Am mai citit două dintre romanele lui Dan Lungu, Raiul găinilor (din care mi-e imposibil să-mi amintesc ceva concret) şi Cum să uiţi o femeie (nu mare lucru, drăguţ, dar cu o înviorătoare lipsă de idei fixe ortodoxe, despre nişte sectanţi care-l vindecă pe un tip de depresia suferită după ce nevasta l-a părăsit inexplicabil). Am refuzat cu înverşunare să citesc marele succes Sunt o babă comunistă, pentru că titlul ăsta mă omorrra cu zile acum câţiva ani, nici nu-mi mai amintesc exact de ce, între timp orice înverşunare mi s-a topit şi sunt chiar curioasă, probabil că o să-l citesc. Nu mă mai irită de nici un fel babele comuniste 🙂 Nici nu le simpatizez, dar acum sunt în stare să citesc despre ele.

Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu are nişte probleme, totuşi: e atât de mortal de simpatică partea în care vorbeşte fetiţa rămasă la bunici, cu atât de multe scene de copilăreală şi inocenţă tipică, încât pune mult în umbră partea în care vorbeşte mama ei, plecată la muncă în Italia, şi nu pregăteşte suficient finalul horror. E o discrepanţă prea mare între finalul dur şi drăgălăşenia din scenele de copilărie simpatică, fetiţa e din cale-afară de lipsită de ambiguităţi, e prea pură şi dulce. Pentru mine, poate că am eu o problemă aici şi altora n-o să li se pară nimic off.

Nu prea e mare lucru de spus, în afară de un eventual rezumat al cărţii: o familie tipică, despărţită prin forţa împrejurărilor (Rădiţa şi mama, Mălina şi tata, primele suferind că-s departe una de alta, ceilalţi doi suferind sau nu că-s prea aproape), scene peste scene de o parte şi alta a graniţei, personaje bine făcute şi cu care ajungi să ţii fără rezerve, totul realist, nimic deplasat, nimic riscant, e o plăcere (nu să te dea pe spate, o plăcere de toată ziua, ca să zic aşa) să citeşti, chiar dacă, la rece, poţi să-i găseşti câte o rotiţă care ar fi putut funcţiona mai bine.

Sună aşa: „Dacă maleficii o vedeau acolo şi îşi dădeau seama că aflase faptele lor urâte, precis urma ceva diabolic. Alerga şi blocurile se prăbuşeau în urma ei, cădeau din picioare în cascade de ape şi în spatele ei creştea un val ameninţător, din ce în ce mai mare, a cărui umbră creştea şi ea, pe măsură ce valul acoperea soarele.” (p. 168) Fetiţa Rădiţa are o mică criză de paranoia copilărească. Un pic luat de val acest pasaj, un pic overwritten, nu vi se pare? La asta mă refeream când vorbeam de risipa de energie. Nimic realmente deranjant, deci, pentru oricine are chef să citească ceva bun şi nu prea obositor, fără să vrea neapărat o capodoperă, Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu e o carte cum nu se poate mai potrivită. Şi necesară în literatura noastră, în care cărţile citibile, bine scrise, cu potenţial de bestseller, apar mai rar decât cele experimentale riscate şi pline de pretenţii, invers decât ar fi normal.

Lapte, lacrimi şi cerneală

povesti cu scriitoare si copii

Poveşti cu scriitoare şi copii, ed. Polirom, 2014

Svetlana Carstean • Adina Dabija • Ana Dragu • Domnica Drumea • Cristina Ispas • Luminita Marcu • Angela Marinescu • Stefania Mihalache • Ioana Morpurgo • Viviana Musa Augusto • Carmen Musat • Simona Popescu • Adina Rosetti • Miruna Runcan • Georgiana Sarbu • Simona Sora • Mihaela Ursa • Elena Vladareanu

18 scriitoare, într-o antologie coordonată de Alina Purcaru, despre literatură şi copii. Despre cum şi-au trăit scriitoarele respective maternitatea. Şi, cum nu mai e nimeni care să fi avut întâi cinci copii şi abia pe urmă să se apuce de scris, ca Hortensia Papadat-Bengescu, e vorba mai ales despre şocul care, în cele mai multe cazuri, le-a adus scriitoarelor o întrerupere a legăturii lor cu scrisul sau, dacă nu, măcar cu lumea literară. Şi, în cazul lor, asta cam înseamnă o întrerupere a identităţii, o alunecare într-un univers paralel unde nu mai erau chiar aceleaşi persoane. Poate nu doar în cazul lor, poate asta trăiesc toate femeile când ajung mame. Reacţiile la şoc se întind de la evadarea brutală, cu un aproape abandon al copilului (Angela Marinescu), la negarea încăpăţânată a evidenţei (în textul Simonei Sora, care scrie încă din spital, aşezată pe un colac special, cu o pernă specială la spate, cu un suport special pentru gât, la o măsuţă specială de spital), dar şi la acceptarea totală (Luminiţa Marcu, care simte un fel de graţie transformând-o încă dinainte de a naşte, când deja ştie sigur că viaţa copilului e pentru ea mai preţioasă decât propria viaţă).

Urmează adaptarea, cu fazele ei, reacţiile celor din jur, ieşirea la suprafaţă după un timp. Senzaţia mea e că am citit, cumva, despre un fel de război, din care femeile ies cu răni, dar şi cu decoraţii – foarte puţine recunosc că au dezertat, foarte puţine pretind medalii, toate sunt fericite că au trecut pe acolo, într-un final. Când spun război, ştiu că greşesc, dar nu găsesc alt cuvânt comparabil. Nu aşa se întâmplă şi în vreme de război? Unii sunt chemaţi la arme şi dispar, un timp, apoi revin cu poveşti care, pe cei rămaşi acasă, îi fascinează (sunt şi dintre cei rămaşi acasă care îşi pierd repede răbdarea şi fac mişto de povestirile veteranilor). Eu am rămas acasă, dar nu mă plictisesc niciodată veteranii întorşi de pe front care spun poveşti. Am mai citit cu interes şi plăcere o altă antologie apărută în 2010 tot la Polirom, Naşterea. Istorii trăite, coordonată de Mihaela Miroiu (nu era centrată pe scriitoare, autoarele textelor proveneau din domenii profesionale variate). În fond, e experienţa cea mai intensă pe care o trăiesc o groază de oameni, una mult mai importantă pentru vieţile tuturor decât politica, fotbalul, cursul valutar, mişcarea plăcilor tectonice etc., cum să nu te intereseze, cum să nu fie reflectată în literatură, cum să nu fie o temă majoră? E? Temă majoră, maternitatea? Parcă nu prea. Aşa că o asemenea carte e binevenită, zic eu.

E şi frumoasă, deloc plicticoasă, din fiecare text rămâi cu ceva memorabil, scriitoarele au, evident, alt ton şi alt curaj decât „mămicile” de pe forumuri, deci don’t worry, e perfect citibilă (deşi mă îndoiesc că mulţi bărbaţi ar citi-o, oricâte asigurări le-ai da 🙂 ).

Mi-a plăcut în special textul Mihaelei Ursa, în care recunoaşte că era un pic misogină înainte, că au revoltat-o intelectualii snobi care îi preziceau sfârşitul carierei, că altfel vede şi înţelege feminismul după. Plus povestea seminarului cu studenţii organizat acasă, printre scutece şi jucării, la care se discuta pasional literatură, inclusiv texte hard, chiar dacă de faţă era o fetiţă cu ochii mari.

La Gaudeamus am cunoscut-o pe Domnica Drumea, am schimbat două cuvinte cu ea şi acum sunt absolut uluită de textul ei: cum poate o femeie atât de frumoasă şi de delicată, o prezenţă atât de mişto, să treacă prin depresia aceea? Dacă te uiţi la ea, nu poţi să nu te gândeşti că probabil are o viaţă perfectă, că totul e, în jurul unei făpturi ca ea, ca o melodie la pian pe malul mării (o mică scenă imaginară din carte), un graţios echilibru pe care universul i-l datorează din start. Nu e aşa, fireşte, dar tot e bizar să constaţi asta, încă o dată.

Se repetă, cred, în cel puţin două texte diferite, o cheie: „lapte şi lacrimi”. Scriitoare, intelectuale, femei simple sau sofisticate, nu contează, în războiul în care au luptat au vărsat cu toatele lapte şi lacrimi din belşug, cât să salveze patria, nu? 🙂 Aproape fără ironie o spun.

 

„Mama e totul

Mama e viaţa

Mama e un iepuraş

Alb ca laptele

Fin ca florile

Bun ca poveştile

Şi inteligent ca pomul inteligenţei

Care creşte o dată pe an

Sub lună.”

Asta e poezia fiicei Simonei Popescu, de pe când avea 8 ani. Aşa se cresc copiii fericiţi, cu lapte, lacrimi şi poezie – concluzia mea.

PS Aş fi citit şi despre scriitoare-mame versus scriitoare-fără-copii. Nu mai ştiu unde am văzut că ar fi mai multe scriitoare care au ales să nu aibă copii, habar n-am dacă e adevărat. Cele două mari celebrităţi mondiale, Virginia Woolf şi Sylvia Plath, au poveşti de-a binelea tragice: primei i-au interzis medicii să aibă copii, a doua a sucombat singură cu doi copii mici. Nu e ceva de la sine înţeles, nu e uşor, nu e banal, nu e deloc fru-fru şi lugu-lugu.

Matei Vişniec, o alegere safe

Romanul câştigător la Premiile Augustin Frăţilă 2013 e Negustorul de începuturi de roman de Matei Vişniec, după „Cronicile genocidului”, de Radu Aldulescu (2012) şi „Matei Brunul”, de Lucian Dan Teodorovici (2011).

Puteţi vedea aici punctajele tuturor bloggerilor. Eu am votat aşa:

5 puncte – Ruxandra Cesereanu, „Un singur cer deasupra lor”
4 puncte – Matei Vişniec, „Negustorul de începuturi de roman”
3 puncte – Bujor Nedelcovici, „Jurnalul unui cântăreţ de jazz”
2 puncte – Liliana Corobca, „Kinderland”
1 punct – Dan Stanca, „Boala şi visul”

M-am potrivit la voturi doar cu Virginia Costeschi, dintre ceilalţi 21 de bloggeri din juriu.

Felicitări domnului Matei Vişniec, e foarte bine că a câştigat, cu el Augustin Frăţilă e deja un premiu respectabil, după seria asta de trei câştigători cu care nimeni nu se poate face de râs.

Depinde şi ce vrei în viaţă, pentru unii s-ar putea ca “respectabil” să nu fie de ajuns. Sunt două condiţii de reuşită a unui astfel de premiu: să nu te faci de râs cu vreun câştigător penibil (asta s-a rezolvat, nici un risc aici) şi să alegi o carte chiar de răsunet (nu e cazul, să fim serioşi). E riscant să mergi cu ceva răsunător, e boring să mergi cu ceva respectabil, trebuie ales între cele două variante – asta e singura alegere care contează, de fapt. Și nu e câtuși de puțin alegerea bloggerilor, care sunt chemați doar să valideze alegerea criticilor. Eu, de exemplu, între cartea Ruxandrei Cesereanu şi a lui Matei Vişniec am ales aşa, cu şublerul, vorba cuiva de pe FB, nu ţineam neapărat nici la unul, nici la celălalt dintre cele două titluri. Şi sunt destul de pasională şi impulsivă de felul meu în privinţa cărţilor.

Păcat şi că n-a intrat pe lista scurtă cartea Tatianei Niculescu-Bran, Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut, cum aş fi vrut eu. Era acum un moment bun pentru asta? Era, oameni buni!

Deci: rezultat suficient de bun cât să continue autorii să spere că vor câştiga 10.000 de euro în anii următori, insuficient ca să conteze cu adevărat pentru cititori. Pentru bieţii bloggeri, mă tem că a fost mai degrabă o pacoste decât o plăcere.

Am dat mai sus punctajul meu oficial, acum îl completez, hors concours:

6 puncte – Adrian Schiop, Soldaţii, Poveste din Ferentari

50 de ani de comunism în secvenţe reprezentative

ruxandra cesereanu

Ruxandra Cesereanu, Un singur cer deasupra lor, ed. Polirom, 2013

Din prezentarea de pe copertă, aflu că e primul roman realist al autoarei, cunoscută până acum pentru proză fantastică şi autoficţiuni. Eu n-am reuşit să mai citesc nici o altă carte de ea, pur şi simplu pentru că aşa s-a nimerit. Deduc, doar, că această carte nu e tocmai reprezentativă pentru opera autoarei, aşa că mi-am păstrat curiozitatea intactă pentru celelalte cărţi, când le-o veni vremea. Un singur cer deasupra lor e roman pentru că aşa vrea autoarea, altfel e un volum de proză scurtă în toată regula, nici măcar nu sunt personaje recurente. OK, e povestea comunismului românesc pe secvenţe, cronologic, dar am mai văzut cărţi de proză scurtă structurate aşa – de exemplu Roşu, roşu, catifea de Veronica D. Niculescu, în care, în afară de traseul cronologic, mai erau şi legături complexe între povestiri şi tot n-a fost etichetat drept roman. Nu e o problemă, până la urmă aici eticheta roman funcţionează foarte bine ca să lege povestirile, abia aşa devine foarte clar că povestea nu e a personajelor diverse, ci a comunismului însuşi, în toate manifestările lui în România.

Tot din start e foarte clară şi intenţia autoarei de a condamna comunismul, fără să lase loc de nuanţe, îndoieli, ambiguităţi. Un fel de proces, la care apar în ordine acuzaţiile, câte o victimă face un pas înainte şi depune mărturie, apoi un acuzat care se lasă văzut în timp ce comite răul, ca şi cum ai vedea o filmare (nici unul dintre cei care au făcut rău atunci nu se disculpă în vreun fel). Nu există și partea a doua, a vreunui avocat. O spun doar ca să descriu cartea, nu că mi-ar displăcea mie chestia asta. N-are ce să-ţi displacă aici. Cartea e beton, odată ce ai înţeles ce e şi ce vrea să facă. Scrisă de un profesionist care n-a neglijat nimic, a lucrat cu maximă seriozitate şi la detalii şi la ansamblu. Lucrate, îngrijite, într-o varietate mare de voci, tonuri şi registre (potrivite cu personajele la marele fix), fără excese stilistice, dar şi fără uscăciune, povestirile funcţionează foarte bine, se citesc cu plăcere, se înlănţuie în ritm alert, te ţin fără nici o problemă până la capăt. Una singură m-a enervat, cea despre coana Leana care se visa Lizaveta de România, e totuşi prea caricaturală, prea de pamflet ieftin.

Începe cu mărturia unei femei care a luptat alături de soţul ei în munţi în prima fază, înainte de 1950, continuă cu vocea unuia dintre securiştii care i-au hăituit, apare apoi o familie cu şapte copii deportaţi în Bărăgan, apoi intervine Pantiuşa-Bodnarenco ţinând o cuvântare despre scula Securităţii şi nepricepând de ce râde lumea în sală şi tot aşa. Călugăriţe evacuate cu forţa din mânăstire, copii închişi în sinistre orfelinate (cu un pasaj simpatic scris cu vocea unui pici peltic), femeile silite să avorteze clandestin (frumoasă alternanţă cu fragmente din Cântarea cântărilor, adevărat exerciţiu de virtuozitate), evreii vânduţi în Israel, oameni ai muncii care nu-şi dau seama ce fac când aberează despre pedepse potrivite pentru duşmanii poporului, cozile la Alimentara, protestatarii timizi închişi în ospicii, problemele cu paşapoartele, cenzorii, turnătorii etc. până după 1990, la mineri şi cripto-comunişti.

Cred că e o carte nemaipomenit de limpede: ţi se spune de la bun început care e miza, apoi miza asta e atinsă la milimetru, fără compromisuri şi fără rateuri. Sigur că poate să-ţi placă sau nu, să te enerveze uneori, să ţi se pară slab finalul unei povestiri sau alt amănunt, dar una peste alta e o misiune îndeplinită perfect.

Asta aşa, obiectiv vorbind. Subiectiv acuma, după gusturile mele personale: o carte respectabilă, dar prea utilitară, bine scrisă, dar fără vreun farmec special al ei, nu regret că am citit-o, dar nici n-aş fi citit-o dacă nu era nominalizată la premiul Augustin Frăţilă 2013. Mie-mi plac mai mult cărţile ratate, dar născute decât cărţile reuşite, dar făcute, nu ştiu dacă se înţelege. În fine, nu ştiu cum fac alţii, dar dacă tot am acceptat să fiu într-un juriu, mă străduiesc să fiu cât de obiectivă pot şi să-mi las deoparte, de data asta, fixurile şi fixaţiile.

Motanul Bill şi omul lui

bujor nedelcovici

Bujor Nedelcovici, Jurnalul unui cântăreţ de jazz, ed. ALLFA, 2013

O surpriză plăcută! Nu doar pentru motanul Bill, cel cu care-şi împarte viaţa cântăreţul de jazz din titlu, ci şi pentru că s-a dovedit a fi o carte perfect citibilă, cu un gen de sensibilitate care pe mine mă atinge, înainte de orice. Un fost cântăreţ de jazz, rămas singur şi bolnav, se străduieşte să devină orb la urâţenia şi suferinţa din jur, ca să mai poată trăi. Nu numai că nu reuşeşte, ci dimpotrivă, contactul lui cu realitatea exterioară e şi mai strâns, reînvie o veche iubire, îşi cunoaşte cu adevărat fiul, începe din nou să cânte, se indignează, participă, îşi redeschide răni vechi, deci trăieşte din nou, dar deschizând ochii şi mai larg, nu orbindu-se singur.

Nu e cu adevărat jurnal, doar un fel de cronică zilnică, scrisă evident la persoana întâi, dar fără date şi fără sincopele, scurtăturile, golurile obligatorii într-un jurnal. Sunt multe chestii de structură sau de frazare după care nu mă înnebunesc sau care nu-s pe gustul meu, dar e mai important că am simţit un soi de aderenţă la ceva dincolo de text, mi se pare că am dat de ceva bun acolo, în spatele cuvintelor sau al literaturii. Ca să nu mai spun de motanul Bill, pentru care jazzmanul are exact sentimentele corecte 🙂 Chiar şi numai pentru asta, ca să văd măcar o dată în viaţă o carte în care o pisică e iubită aşa cum trebuie, tot a meritat să citesc cartea. De fapt, mai citisem acum mult timp ceva de Bujor Nedelcovici, cred că Provocatorul (nu mai sunt sigură), în orice caz era o combinaţie de română cu franceză pe teme erotice (să mă corectaţi dacă greşesc, din păcate nu-mi amintesc altceva) care a fost chiar provocatoare pentru mine la vremea respectivă, deşi nu m-a dat pe spate.

Am căutat cronici pe net, dar n-am dat de ce-mi trebuia mie, mai mult interviuri sau articole despre atitudinea autorului în legătură cu diverse dosare de turnători la Securitate sau cu cenzura comunistă. Bujor Nedelcovici a fost nevoit să lucreze 12 ani pe şantiere, după ce terminase facultatea, pentru că tatăl lui a fost arestat, Ceauşescu a intervenit personal ca să interzică un film după o carte de-a lui, a trebuit să emigreze ca să poată publica, apoi a constatat că destui l-au turnat sau nu i-au luat apărarea când era cazul şi asta l-a deranjat cam prea tare, după părerea unora. Habar n-am cât de ok e atitudinea lui faţă de foştii turnători, n-am urmărit scandalul, tot ce pot să deduc după vreo oră de google e că probabil i-a supărat rău şi probabil a căpătat o faimă proastă din cauza asta şi de-aia nu e mai vizibil. Că de scris nu scrie chiar atât de neglijabil. Să fim noi sănătoşi câte cărţi mai slabe am văzut lăudate la noi. Până una alta, şi-a mai câştigat un cititor: pe mine. Am de gând să mai citesc măcar o carte de el.

_____________

Jurnalul unui cântăreţ de jazz face parte dintre cele cinci romane de pe lista finală pentru premiile Augustin Frăţilă 2013. Decernarea premiului se petrece la Scala Floreasca, marţi, 9 decembrie, ora 19.00.

Roman-vraişte

Visniec

Matei Vişniec, Negustorul de începuturi de roman, ed. Cartea Românească, 2013

Mâine seară e deadline-ul pentru notarea celor cinci romane nominalizate în faza finală a Premiului Augustin Frăţilă 2013. Iar decernarea respectivului premiu se petrece la Scala Floreasca, marţi, ora 19.00. Ocazie cu care anul literar chiar se încheie, după ce a trecut şi FILB 2014.

N-am voie să spun ce note dau celor cinci cărţi (trebuie notate, da, de la 1 la 5), dar mai pot să postez nişte impresii până atunci. Despre „romanul caleidoscop” al lui Matei Vişniec azi. Pe la mijloc e o poliloghie simpatică despre omul-vraişte, stilul-vraişte, aşa că i s-ar fi potrivit f bine şi „roman vraişte” drept subtitlu. Mă plictiseşte teribil şi numai ideea de a vă povesti cum e cu fragmentarismul, o s-o spun direct: e simpatic, deştept şi sofisticat pe-alocuri, banal şi clişeistic alteori, eseistic, textualist de modă veche, oniric, apocaliptic, moralizator, poetic, în toate felurile. Mi-ar fi plăcut mai mult un eseu curat şi îngrijit despre începuturile de roman, putea fi critifiction citibil şi agreabil, dar nu e, e pur şi simplu vraişte, nu prea ai ce să alegi de aici. E un sertar de scriitor golit, montat după o schemă şi expediat la tipar. Ar fi, de fapt, textul unui program de computer care a sondat prin senzori resturile lăsate de refluxul vieţii unui scriitor – whatever. Conţine o schemă de roman post-apocaliptic, un jurnal de vise, un schimb de scrisori între un librar şi un fel de bizar agent literar, diverse alte proze vag conectate, o serie de poeme, alte scrisori despre locuri publice frecventate de scriitori (cafenele europene – şirul culminează cu un fel de memorii abia ficţionalizate despre Casa Monteoru), texte gen pamflet despre o grevă literară de un an, declanşată de lipsa unui Nobel în palmaresul României etc.

M-au scos din sărite poemele şi scenele „erotice” cu domnişoara Ri, m-au amuzat schemele de romane, am căscat discret la toate divagaţiile despre cum se americanizează lumea şi despre alte probleme grave ale omenirii, am citit cam îngheţată de jenă paginile despre Torţionarul care cenzurează visele şi despre Revoluţia onirică şi pe alea inspirate şi avântate despre textul criptat lăsat în urmă de maree pe plajă (sună bine, nimic de zis, dar a trecut de mult ora aia), mi s-a părut incredibil de subţire şi de expediată rama cu agenţia care vinde incipituri de vreo 200 de ani.

Ar fi fost o minunăţie de eseu de vreo 150 de pagini despre incipituri, cu clasificări de genul fraza prag, fraza fondatoare, fraza patch, fraza teaser etc., cu distincţii inteligente şi provocatoare între obsesia europeană pentru timp şi cea americană pentru spaţiu (o idee de reţinut), cu mici broderii pe seama unor incipituri mai mult sau mai puţin cunoscute (din Kafka, Proust, Hemingway, Kobo Abe, Marie Darrieusecq etc.), cu rescrieri (briliantă rescrierea după Kerouac înlocuind referinţele americane cu unele româneşti), cu profeţii despre Era romanului industrial şi alte câteva chestii strict la obiect. Dinspre partea mea, tot restul, până la 374 de pagini, e balast. Problema mea, desigur, pt că nu reuşesc să văd aici decât o instalaţie po-mo diformă care acoperă aiurea ceva ce-ar fi putut fi o statuetă elegantă şi reuşită, chiar dacă mult mai puţin ambiţioasă.

 

Voila cum ar începe o variantă autohtonă la On the Road:

„Odată cu apariţia lui Radu Delureanu începu capitolul din viaţa mea pe care l-aş putea numi mereu pe şosele. Înainte visasem deseori să merg să văd Dobrogea, şi imaginasem vagi proiecte în acest sens pe care nu le dusesem niciodată la îndeplinire. Radu era un partener perfect pentru călătorie, de altfel el se născuse într-o maşină, pe o şosea, în timp ce părinţii săi traversau în 1929 Munţii Făgăraş în drum spre Piteşti.”