Limonadă numai bună de citit

felii de lamaieAnca Vieru, Felii de lămâie, ed. Polirom, 2015

Proză scurtă, debut. E citită şi discutată (sunt deja multe recenzii, cel puţin pe net). Merită şi nu era chiar de la sine înţeles – autoarea nu era cunoscută (eu n-auzisem de ea, poate alţii o ştiau deja, dar eu nu) şi nu e din vreo tânără generaţie cu vreun program cool. Nu ştiu cum de s-au adunat atâtea recenzii la un debut de proză scurtă al unei autoare necunoscute, dar asta arată mai ales ce foame năprasnică avem, noi, cititorii, de cărţi citibile, pur şi simplu citibile. Asta e prima calitate a cărţii, una evidentă, săritoare în ochi: o citeşti fără să te chinuieşti, fără să dai ochii peste cap de exasperare, fără sentimente patriotice (gen da, e cam enervantă pe ici, pe colo, da’ hai să strângem din dinţi şi să trecem peste asta, pentru că e frumos şi nobil să susţinem literatura română). Şi bine scrisă, măcar onorabilă din punctul ăsta de vedere. Nici prea sus, nici prea jos, nici pretenţioasă şi experimentală, nici de consum rapid. Nici nu dispreţuieşte mici trucuri simpatice de atras cititorii (finaluri în poantă, umor de tranziţie, ştiţi voi de care, de ăla cu administratorul de bloc, amoruri un pic romanţioase, referinţe pop foarte fresh, inclusiv Rihanna etc.), nici nu face compromisuri jenante. De citit. Şi sper că urmează un roman!

Sunt 20 de povestiri scurte, în două-trei ore termini cartea. Una mai consistentă (mai lungă) e despre o adolescentă care descoperă nişte scrisori vechi de-ale tatălui ei şi încearcă să dea de urma iubirii lui din tinereţe (cu ajutorul Facebook, desigur). E reprezentativă pentru întregul volum, cumva miezul lui (chiar dacă nu e cel mai bun text): amor neîmplinit + generaţii în oglindă + sisteme (sociale, politice, tehnologice) în oglindă + poantă finală (am adorat finalul de aici, serios, mi-a plăcut la nebunie, e perfect). Obsesia pentru evadarea în Occident a tinerilor de pe vremea comunismului e reluată de mai multe ori în carte (m-am gândit la Noapte bună, copii! a lui Radu Pavel Gheo, roman care e imposibil să nu vă fi plăcut), cel mai dramatic în povestirea A zecea parte (foarte bună).

Ce mi-a mai plăcut la nebunie: recuzita. O foarfecă, un cap de iepure, nişte frunze lipite pe talpa unui bocanc sunt exploatate excelent, sunt obiecte care devin vedete, ca într-un muzeu cu exponate bizare, intens luminate. Mai puţin mi-au plăcut cele cu o tentă de fantastic, ca de exemplu Intersecţia (mă aşteptam la ceva à la Cortazar şi n-a fost să fie) sau Nimic despre Olimpia (prea multă voluptate în a reda diverse voci, cu poveşti cam trase de păr, când poate merita mai mult situaţia în sine). OK cele cu monoloage ale unor personaje tipice tranziţiei (baba cu căţel din parc, vecina de bloc băgăcioasă) – doar OK pentru că, de fapt, vreau să văd cartea ca pe un fel de epilog la tranziţia asta ucigătoare de chef de viaţă, ca pe un set de colaje before şi after, nu in-between, iar trăncănelile babelor mi se par mie, nu ştiu de ce, o chestie de tranziţie (deşi da, babele trăncănesc oricând şi oriunde). Simpatică povestirea cu familia blestemată de veacuri să spargă tot ce se nimereşte prin preajmă din sticlă (ideea foarte bună, dar mă face să-mi rod unghiile căutând o altă intrigă sau măcar una un pic modificată – uite, la asta aş vrea să văd nişte fan-fiction, nu la trilogia aia cu vampiri!).

Am văzut referinţe la Calvino (pe blogul lui Micawber) şi la Carver (în Dilema veche, Marius Chivu). Aşa referinţe sunt cea mai bună recomandare (bine, nu sunt comparaţii, să nu exagerăm, doar puncte de reper). O comparaţie propriu-zisă, cu Lavinia Branişte (la Marius Chivu), a stârnit apoi, pe blogul lui Constantin Piştea, o îndoială la adresa ei – nu ai de ce să te îndoieşti, dragă C.P., Lavinia Branişte e o scriitoare chiar foarte bună, serios, sunt sigură că ţi-ar plăcea, dacă nu cumva ai citit-o între timp. Mă bucur, ca toată lumea, că avem scriitoare de proză scurtă bună – dar îmi vin în cap acum doar Veronica D. Niculescu, Lavinia Branişte şi Anca Vieru, spuneţi-mi pe cine uit, vă rog!

Blogul Ancăi Vieru aici.

Full Article

http://www.theideabox.com/how-many-profiles-on-dating-sites-are-fake/

Ruxandra Cesereanu, Un singur cer deasupra lor, ed. Polirom, 2013

Din prezentarea de pe copertă, aflu că e primul roman realist al autoarei, cunoscută până acum pentru proză fantastică şi autoficţiuni. Eu n-am reuşit să mai citesc nici o altă carte de ea, pur şi simplu pentru că aşa s-a nimerit. Deduc, doar, că această carte nu e tocmai reprezentativă pentru opera autoarei, aşa că mi-am păstrat curiozitatea intactă pentru celelalte cărţi, când le-o veni vremea. Un singur cer deasupra lor e roman pentru că aşa vrea autoarea, altfel e un volum de proză scurtă în toată regula, nici măcar nu sunt personaje recurente. OK, e povestea comunismului românesc pe secvenţe, cronologic, dar am mai văzut cărţi de proză scurtă structurate aşa – de exemplu Roşu, roşu, catifea de Veronica D. Niculescu, în care, în afară de traseul cronologic, mai erau şi legături complexe între povestiri şi tot n-a fost etichetat drept roman. Nu e o problemă, până la urmă aici eticheta roman funcţionează foarte bine ca să lege povestirile, abia aşa devine foarte clar că povestea nu e a personajelor diverse, ci a comunismului însuşi, în toate manifestările lui în România.

Tot din start e foarte clară şi intenţia autoarei de a condamna comunismul, fără să lase loc de nuanţe, îndoieli, ambiguităţi. Un fel de proces, la care apar în ordine acuzaţiile, câte o victimă face un pas înainte şi depune mărturie, apoi un acuzat care se lasă văzut în timp ce comite răul, ca şi cum ai vedea o filmare (nici unul dintre cei care au făcut rău atunci nu se disculpă în vreun fel). Nu există și partea a doua, a vreunui avocat. O spun doar ca să descriu cartea, nu că mi-ar displăcea mie chestia asta. N-are ce să-ţi displacă aici. Cartea e beton, odată ce ai înţeles ce e şi ce vrea să facă. Scrisă de un profesionist care n-a neglijat nimic, a lucrat cu maximă seriozitate şi la detalii şi la ansamblu. Lucrate, îngrijite, într-o varietate mare de voci, tonuri şi registre (potrivite cu personajele la marele fix), fără excese stilistice, dar şi fără uscăciune, povestirile funcţionează foarte bine, se citesc cu plăcere, se înlănţuie în ritm alert, te ţin fără nici o problemă până la capăt. Una singură m-a enervat, cea despre coana Leana care se visa Lizaveta de România, e totuşi prea caricaturală, prea de pamflet ieftin.

Începe cu mărturia unei femei care a luptat alături de soţul ei în munţi în prima fază, înainte de 1950, continuă cu vocea unuia dintre securiştii care i-au hăituit, apare apoi o familie cu şapte copii deportaţi în Bărăgan, apoi intervine Pantiuşa-Bodnarenco ţinând o cuvântare despre scula Securităţii şi nepricepând de ce râde lumea în sală şi tot aşa. Călugăriţe evacuate cu forţa din mânăstire, copii închişi în sinistre orfelinate (cu un pasaj simpatic scris cu vocea unui pici peltic), femeile silite să avorteze clandestin (frumoasă alternanţă cu fragmente din Cântarea cântărilor, adevărat exerciţiu de virtuozitate), evreii vânduţi în Israel, oameni ai muncii care nu-şi dau seama ce fac când aberează despre pedepse potrivite pentru duşmanii poporului, cozile la Alimentara, protestatarii timizi închişi în ospicii, problemele cu paşapoartele, cenzorii, turnătorii etc. până după 1990, la mineri şi cripto-comunişti.

Cred că e o carte nemaipomenit de limpede: ţi se spune de la bun început care e miza, apoi miza asta e atinsă la milimetru, fără compromisuri şi fără rateuri. Sigur că poate să-ţi placă sau nu, să te enerveze uneori, să ţi se pară slab finalul unei povestiri sau alt amănunt, dar una peste alta e o misiune îndeplinită perfect.

Asta aşa, obiectiv vorbind. Subiectiv acuma, după gusturile mele personale: o carte respectabilă, dar prea utilitară, bine scrisă, dar fără vreun farmec special al ei, nu regret că am citit-o, dar nici n-aş fi citit-o dacă nu era nominalizată la premiul Augustin Frăţilă 2013. Mie-mi plac mai mult cărţile ratate, dar născute decât cărţile reuşite, dar făcute, nu ştiu dacă se înţelege. În fine, nu ştiu cum fac alţii, dar dacă tot am acceptat să fiu într-un juriu, mă străduiesc să fiu cât de obiectivă pot şi să-mi las deoparte, de data asta, fixurile şi fixaţiile.

Alice Munro

ura-prietenie-dragoste-casatorie

Alice Munro, Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, trad. Justina Bandol, ed. Litera, 2014 (e-book)

Nu mai citisem nimic de autoare, am profitat de e-bookul gratuit de la elefant.ro de zilele trecute. Mai există alte două volume de povestiri ale ei traduse la editura Litera, Prea multă fericire şi Dragă viaţă. Eram curioasă mai ales pentru că a luat Nobelul pe 2013, bineînţeles. Acum m-am lămurit: merită din plin, puteţi lua cu încredere, dacă aveţi chef, proza ei e mai citibilă decât a multor altor autori nobelizaţi, e foarte bine scrisă, realistă, dinamică, fără sentimentalisme sau parti pris-uri ideologice sau experimentalisme, cu multe cârlige în text care să te ţină interesat până la capăt, cu o foarte bună tehnică a montajului. Eventual i-ar putea deranja pe acei cititori (bărbaţi) hardcore care refuză cu îndârjire să citească despre femei şi din punctul lor de vedere, dar ar fi pierderea lor.

Titlul funcţionează perfect ca un tag cloud. Sunt vieţi de femei şi bărbaţi de-a lungul anilor, cupluri se fac şi se desfac, se deapănă fire în jurul unor întâmplări mărunte sau tragice, dar care capătă semnificaţii contradictorii.

Moartea unei femei în urma unui accident cu o lampă de ulei (de dinainte de introducerea curentului electric) devine un mit fondator pentru o familie cu mai multe ramuri, secretul dur din viaţa altei femei (un fel de emancipată nu foarte subtilă), fosta fetiţă a victimei, dar şi subiectul unei povestiri scrise de o nepoată care se detaşează cu cinism de rădăcinile ei provinciale pentru a se dedica literaturii. Un fapt divers oarecare pune în mişcare tot felul de mecanisme interpretative, adoptate de generaţii diferite în stiluri diferite şi cu scopuri diferite, dar cumva rămâne totuşi într-un cerc de lumină un singur gest pur, omenesc: strigătul fetiţei căreia i se refuză vizita la spitalul unde moare mama ei, ca să şi-o poată aminti pe urmă tot sănătoasă, “Dar ea ar vrea să mă vadă!”.

În prima povestire (cea mai fantezistă, cea mai spumoasă, poate cea mai riscată), o farsă pusă la cale de două pubere răsfăţate şi crude se întoarce pe dos şi devine o adevărată feerie pentru victima potenţială. Fetele vor să-şi bată joc de o servitoare pe care o cred caraghioasă şi îngrămădită, dar complotul lor crud îi aduce femeii, de fapt, o şansă nesperată, o viaţă la care nici n-ar fi putut visa. Eu am simţit şi o satisfacţie nebună, total ne-literară şi foarte primitivă la textul ăsta: m-am bucurat că nu le-a ieşit nesuferitelor planul 🙂

Şi în ultima e tot o întorsătură neaşteptată în viaţa unui cuplu, un fel de “s-a întors roata”. Un soţ intelectual care şi-a permis de-a lungul anilor destule aventuri cu studente, dar a fost suficient de tare încât nu şi-a părăsit soţia, e nevoit, la bătrâneţe, să se ocupe de flirtul ei nevinovat şi sincer cu un alt bătrân internat la azil, încearcă s-o ajute să-şi întâlnească iubitul platonic, pentru că nu poate suporta s-o vadă pradă depresiei – dacă depresia ei ar continua, ar trebui mutată în saloanele de la etaj, acolo unde nu mai e de aşteptat nimic altceva decât moartea.

O rochie maronie, un tort festiv, un filtru de cafea strălucitor, un furou – micile obiecte din recuzita feminină a lui Alice Munro capătă un tratament special, devin adevărate vedete ale textelor ei, le vezi foarte bine şi le înţelegi semnificaţia, cu mult mai serioasă decât ar putea să pară. Uite cum începe povestirea Casa cu grinzi de lemn:

“Lionel le povesti cum murise mama lui.

Ea ceruse să-i dea machiajul. El îi ţinu oglinda.

– O să dureze cam o oră, spuse ea.

Cremă de bază, pudră, creion de sprâncene, rimel, creion de buze, ruj, fard de obraz. Lucra încet şi cu mână tremurândă, dar rezultatul nu fu rău.

– Nu ţi-a luat o oră, zise Lionel.

Ea spuse că nu, nu asta voise să spună.

Voise să spună când o să moară.”

Poate vreo tânără autoare va face acelaşi serviciu unor obiecte reprezentative pentru femeile de azi. Care-ar fi obiectele alea? O rochie, un tort, un aparat casnic? Hm, chiar nu se schimbă nimic? Furoul, totuşi, a dispărut, nu-i aşa? Eu am purtat în liceu, dar de-atunci parcă nici n-am mai văzut obiectul ăsta vestimentar – o fi din cauza mea, că nu prea port eu rochii?

Un arici, un hârciog şi o cârtiţă

veronica-d-niculescu-simfonia-animaliera_coperta 1

Veronica D. Niculescu, Simfonia animalieră, ed. Casa de Pariuri Literare, 2014

ilustraţii de Anca Smărăndache

Deloc ce mă aşteptam eu să fie. Îmi închipuiam ceva inofensiv şi simpatic, asemănător cu povestirea cu motanul cerşetor la o Alimentara[1] din Roşu, roşu, catifea. Adică eram pregătită să mă las înduioşată. Şi, da, scena din deschidere, cu animăluţul înghesuit într-o colţ de-o mulţime de oameni ostili şi copii antipatici, te cam atacă fix la coarda sensibilă, dar ce urmează schimbă totul. E proză fără gen, roman-poem-teatru-eseu-fabulă, poate. Spectacol literar, categoric.

Nu e o carte despre animale, ci despre intimitate. Trei ipostaze ale lăuntricului, întruchipate de un arici, un hârciog şi o cârtiţă. Nu neapărat „animăluţe simpatice” care se lasă uşor mângâiate şi manipulate spre distracţia bipezilor, ci nişte rozătoare retractile şi poate chiar, pentru unii, uşor repulsive. Ieşite din cotloane umbroase sau de-a binelea din beznă, unul acoperit de ţepi, altul cu reflexul de a muşca dacă e trezit din somn, altul – alta – cu gheare scormonitoare. Toţi hibernează.

Rewind. Trei seri la teatru, trei piese diferite. Într-o lojă, o femeie şi un arici, o femeie şi un hârciog, o femeie şi o cârtiţă. O singură dată vedem, peste capetele spectatorilor din sală, într-o lojă de vizavi: de acolo asistă la spectacol un bărbat cu un opossum.

Călătoriile lui Gulliver

Ariciul are un iPod şi-şi suge degetul. Îl cheamă Doinel (ca pe un personaj din Roşu, roşu, catifea).

Ariciul e regresie pură, dacă asta ar însemna ceva, un sugar care se morfoleşte pe sine înăuntru. Abia dacă e treaz, trăieşte într-o stare de conştiinţă foarte modificată, vorbeşte şi într-un limbaj modificat, cu verbele devenite reflexive:

„Am prieteni orbi, soborbii, ei îşi pipăie calea cu nasul. Merg de colo, colo, întreabă, nu vă supăraţi, v-a fost adus cumva dumneavoastră aicea un. Şi zic ce îşi caută. Şi îşi tot caută. Şi câteodată îşi găsesc şi atunci nu îşi mai caută, dar aceia nu mai pot povesti niciodată.

Se-şi tem de banal.

Eu nu mă-m tem de nimic. Dar asta câtă vreme îmi sunt singur.

Şi cine zice că nu îşi e.

Ăla îşi minte.”

Pentru el, lumea văzută la teatru e o porcărie, dar „Porc e o frumuseţe. Atâta suferinţă şi el.”

Ultima zi a tinereţii

Hârciogul poartă şapcă, îl cheamă Ciobi şi-şi aminteşte vremea când semenii lui erau la fel de numeroşi ca oamenii. Ora lui de somn e sfântă.

Faţă de arici, el e la celălalt capăt al vieţii, are botul încărunţit, nu pierde nici o silabă din monologul de pe scenă, în care un bătrân îşi aminteşte tinereţea. Are şi el limbajul lui special, cu un mai-mult-ca-imperfect plin de eecouri: „Pe vremea aceea, când gardurile dintre grădini aveeau burţi moi şi lăsate, şi te puteeai strecura pe sub ele.” Şi, desigur, se întoarce mereu la „Atâta frumuseţe care moare.”

Auto-Da-Fé

Iar cârtiţa, Dede (de la Dedesubtilă, dar şi-a ros de mult inutila terminaţie „subtilă”), e oarbă, iese rarisim la suprafaţă şi atunci e întotdeauna pândită de duşmanii naturali. Se simte în largul ei sub rochia naratoarei, agăţată de sânul ei stâng.

Dede e suficient de transparentă, vă las s-o descoperiţi voi, ca să zic aşa. „Ascultam răsuflarea ei într-a mea, o adulmecam, îi consumam tresăririle, micile ei spasme se reflectau în mine şi-apoi se întorceau iarăşi la ea, eram valuri de sunete, uimire şi emoţie convertite în tremur.”

 

Am cunoscut-o de curând pe Veronica şi cred că e cam specialitatea ei să vadă lucruri ciudate în jur: un iepure în lesă, un şoim devorându-şi prada pe balconul unui hotel, o pasăre în miezul unui protest civic. Nimeni nu era mai potrivit să vadă şi să scoată la lumină ariciul, hârciogul şi cârtiţa din noi, să audă simfonia animalieră din intimitatea noastră, să ne adulmece spaimele şi încântările pe care încercăm să le ţinem ascunse. Mica ei cărticică pătrăţoasă nu e deloc pentru copii, beware! E, aş zice, pentru adulţi care nu se tem de ei înşişi. Şi e mult peste celelalte cărţi ale ei, ca intensitate şi duritate şi poezie, pe mine m-a şi speriat pe alocuri, dar m-a dat cu totul pe spate, oricum.

În prolog, versuri de Czeslaw Milosz despre ce spun anumiţi spectatori la teatru despre ce se petrece pe scenă, iar în epilog, Nabokov despre reflexiile într-un geam, despre cum nu se mai poate şti ce e în afară şi ce e înăuntru. Fragmentul din Nabokov e tocmai din Foc palid, desigur, din poemul care deschide cartea aia genială – recent apărut pentru prima oară în româneşte, în traducerea Veronicăi D. Niculescu. Și: Simfonia animalieră a apărut exact la o editură care are un arici drept mascotă 🙂 Perfect timing și perfect placing, nu? Fix ca la un spectacol de teatru, în care toate firele se conectează în final.

În plus, azi o altă carte a autoarei e oferită gratuit pe elefant.ro: Roşu, roşu, catifea. Enjoy, că şi mie mi-a plăcut, am scris aici.

 

Bonus, Czeslaw Milosz:

De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,

aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,

i-aş aşeza pe-un fotoliu seara la teatru

şi-ndesându-mi urechea spre botul lor umed

aş asculta ce spun despre lumina rampei,

despre sunetul muzicii, despre balet.

Şi revăzut de Veronica D. Niculescu:

De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,

aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,

i-aş aşeza pe fiecare din ei într-un om

şi-ndesându-mi urechea spre botul lor umed

aş asculta ce spun despre lumina lăuntrică,

despre sunetul fiinţei, despre durere şi dor.

 

[1] un fel de supermarket comunist

Scurte

Despre câteva cărţi citite în ultimii ani, pe scurt:

Gertrude Stein, Autobiografia lui Alice B. Toklas, trad. Florica Sincu, ed. Humanitas

M-a lăsat cu un fel de zumzet infernal în cap, ca după câteva ore într-o fabrică de maşini grele: mamă, ce mai trăncăneală! Vervă, anecdote, Picasso, Paris, cărţi mari şi tablouri celebre în febra coacerii, scandaluri, saloane, baruri. M-a lăsat cu stresul că nu-mi amintesc să fi citit altceva de Gertrude Stein, şi probabil nici n-o să mai apuc în viaţa asta, îmi pare tare rău.

David Nicholls, O zi, trad. Monica Din, ed. Litera, 2011

Mai interesant decât mă aşteptam. Destul de comercial, dar foarte suportabil, realmente plăcut de citit. Cam cum zice pe Bookaholic Ioana Epure (deşi Franzen e totuşi din altă categorie). N-am văzut filmul, îmi închipui că e drăguţ.

Péter Esterházy, Un strop de pornografie maghiară, trad. George Volceanov, ed. Humanitas, 2007

Inteligenţă, critică, experiment, tăietură, sobrietate. De citit când te simţi limpede la cap, cu mintea în formă, cu poftă de pus neuronii la treabă.

Michel Tournier, Piticul roşu, trad. Emanoil Marcu, ed. Univers (col. Cotidianul), 2004

Povestiri, printre care una e Sfârşitul lui Robinson Crusoe. După ce-am terminat-o, am luat cartea la măsurat cu şublerul şi i-am desenat un fel de schiţă pe unul dintre carnetele mele, povestire cu povestire, ca să mă lămuresc cum e făcută şi cum se face aşa ceva.

Sorin Stoica, Jurnal, ed. Polirom, 2006

Not my cup of tea, dar OK pt cultura mea generală, autorul fiind f prizat, l-am bifat fericită că se citeşte uşor şi rapid. “cînd ne fuţi la cap cu ce a mai păţit Nae Stabiliment pe tren sau cu ce se mai vorbeşte pe la butic în sat eşti în irelevant, exotic şi Kusturica. Criticilor ro le place asta, savoarea rurală este viaţa lor (dar despre asta o să vorbesc în alt articol, Vă rugăm, părăsiţi Africa!), nouă nu.” – zice Ionuţ Chiva pe un site care, care, care… 🙂 Cam aşa aş zice şi eu, deşi m-aş strădui să fiu ceva mai amabilă. Nu că mi-aş dori să fie şi Ionuţ Chiva mai amabil.

(Apropo de situl respectiv, îmi amintesc când am scris eu un textuleţ în care mă dădeam bătută în încercările mele disperate de a-mi plăcea o poetă f cunoscută şi admirată în anumite cercuri şi un scriitor cool şi iconoclast – nu Chiva – mi-a dat mesaj că să-mi fie ruşine, că femeia e grav bolnavă şi cum pot să fac aşa ceva. Mie în forul meu interior chiar mi-a fost ruşine atunci, chiar dacă n-am recunoscut, că în nici un caz nu voiam să-i fac vreo neplăcere unei femei bolnave etc. şi pe care evident că o respect chiar dacă nu-mi place de nici o culoare cum scrie, dar ce era să fac, habar n-aveam că e bolnavă etc. Ei, pe situl acela nu se jena nimeni de amănunte de-astea, de-aia mă feresc să completez care-le de mai sus 🙂 )

Enis Batur, Amara cunoaştere, trad. Diana Crupenschi, ed. Univers, 2011

Un turc fin şi rafinat, un roman-jurnal-eseu despre literatură şi depresie, despre călătorii, despre artă (pictură, arhitectură, muzică, film, tot ce e mişto pe lume) despre cum citim şi trăim. Situat exact unde-mi place mie, la polul opus faţă de „irelevant, exotic şi Kusturica”. Vă recomand, aproape la întâmplare, pagina 182. Love it! Dar aproape la fiecare pagină am găsit motive să mă opresc locului şi să recitesc măcar o frază sau două.

Mercé Rodoreda, Piaţa diamantului, trad. Jana Balacciu Matei şi Xavier Montoliu i Pauli, ed. Meronia, 2001

Citită la recomandarea Simonei Sora. Îl înţeleg pe Gabriel García Márquez, care spune, pe coperta a patra: „este, după părerea mea, cel mai frumos roman publicat în Spania după războiul civil”. Viaţa unei femei simple în Barcelona, cu vocea ei, în cuvintele ei. Superb scris, superb tradus. Aici un fragment. Poate o mai găsiţi pe undeva…

Elie Wiesel, Noaptea, trad. Lia Decei, ed. Corint, 2012

De referinţă, una dintre cărţile celebre despre lagăre şi Holocaust care i-au torturat copilăria lui Kugel, personajul lui Shalom Auslander. Foarte curgătoare, ca un roman, citiţi-o în mijlocul unei depresii, ca să vă treacă repede, că orice-aţi trăi nu se compară cu scenele din carte. Deţinuţi care-şi potolesc setea mâncând fiecare zăpada de pe haina celui de-alături (obligaţi să stea în picioare, nu ajungeau la zăpada de pe jos). Bebeluşi aruncaţi la grămadă în foc. Un fiu care fuge, în coloană, cât mai departe de tatăl lui, prea bătrân şi bolnav să poată ţine pasul, ca să nu-l mai aibă povară pe cap. Imposibil să nu plângi în hohote.

No bullshit, no kidding

Ionuţ Chiva, Boddah speriat, ed. Polirom, 2014

Povestiri, deci, unele dintre ele legate prin câteva personaje, de exemplu Alex din Munca ne-a mâncat tinereţea şi asta este ce am muncit sau Micuţa lucrează. Unele povestiri sunt scrise la persoana a treia, iar altele la a-ntâia, unele sunt evident autobiografice, altele nu. Ar fi, în orice caz, trei tipuri de personaje care revin: un copil care creşte la bloc, cam în aceeaşi zonă a Bucureştiului ca Mendebilul lui Cărtărescu (nu c-ar semăna, neapărat), apoi un tânăr proaspăt ieşit din facultate care lucrează la un ziar şi, în fine, expatriatul care încearcă să se acomodeze cu ţara adoptivă. De aici impresia că ar putea fi citit ca un roman (cei trei de mai sus, copilul, tânărul ziarist, emigrantul, bineînţeles că recompun un fel de alter-ego al autorului), dar sunt şi povestiri care ies din schemă, nu mai intră decât cu greu în bildungsromanul ăsta aparent – mai ales ultima, Fiica diplomatului, în care chiar vorbeşte o femeie despre viaţa ei, între Louisiana şi Luxemburg. (Când aţi mai citit ceva care se petrece în Luxemburg? Există oare literatură luxemburgheză? Habar n-am!)

Textele sunt evident lucrate, dincolo de sursele de inspiraţie autobio, în tehnici diferite, ceea ce e foarte limpede de la primele paragrafe: Fiica diplomatului te trimite imediat cu gândul la Faulkner, Doi băieţi buni la Marin Preda (după ce te-a zăpăcit întâi un pic cu ceva care face aluzie la Tolstoi) – a, iar la Micuţa lucrează mi-am spart capul să pricep de ce o cheamă Rita Glass pe bătrâna care se lasă terorizată de o fetiţă diabolică al cărei tată e numit Ted – am recitit şi Teddy al lui Salinger, dar tot confuză am rămas, poate e doar ca un omagiu sau aşa ceva. Referinţele la cărţi şi autori sunt presărate peste tot, ca nişte indicii, aproape că e un puzzle, din punctul ăsta de vedere. Mi-au convenit de minune unele, de exemplu cele la Donna Tart şi la Nichita Stănescu, dar era şi un autor la care am făcut grr (nu mai ţin minte dacă era lăudat unul pe care eu nu-l suport sau era făcut praf unul care mie-mi place, oricum, una din două). Poţi foarte bine, dacă te-ar lovi pofta de aşa ceva, să faci un tabel cu preferinţele literare exprimate în această carte, direct sau pe ocolite.

Traseul e, deci, de la o vârstă la alta, de la o ţară la alta, de la un stil la altul. Dinspre realismul cu accente sociale (ziaristul fără bani, familia săracă în care cei doi băieţi sunt oarecum neglijaţi) spre modernisme cu flux de conştiinţă, aproape toate tratate cu o atenţie specială pentru dialoguri, pentru registrul colocvial. Greu de luat separat textele şi de discutat ca proză scurtă, din toate motivele astea, totuşi, impresia dominantă e, insist, a unui progres, a unui drum. Cred că am văzut într-un interviu (am citit vreo trei pe net, nu mai ştiu în care) că asta a şi fost intenţia autorului, de altfel cred că n-am mai citit de mult un volum cu piese de sine stătătoare, e un fel de hibrid între roman şi proză scurtă care a devenit un gen în sine.

Mie mi-au plăcut, din motive diferite, toate. N-a fost nici măcar un text care să mă plictisească. Sau, hai să zicem, m-a lăsat mai rece ultimul, Fiica diplomatului, dar n-aş avea ce să-i reproşez, e posibil să fie doar din cauză că iese prea tare din pattern. Cel mai mult mi-au plăcut cele cu câini, Boddah speriat şi Ahil Peleianul, viaţa sa. Sunt, culmea, cele cu greutatea cea mai mare, cele mai serioase şi mai… era să zic filozofice, dar e ultimul cuvânt acceptabil în codul foarte strict al literaturii de acest gen, respectiv o literatură cu zero toleranţă pentru kitsch, pentru self-indulgence, o no-bullshit-literature. Partea frumoasă e că bullshitul respins cu severitate de Ionuţ Chiva şi de alţii ca el include foarte bine atât pompa ornamentală, cât şi grotescul macho. Şi, din fericire, lasă loc să respire tot ce e cu adevărat important, de la sentiment la poezie.

Ah, o observaţie: sunt câteva chestii enervante care ciobesc un pic finişul mat al textului. Câte un “pentru a” unde era preferabil un “ca să”, un “determinat” lemnos la un moment dat şi… cam atâta, de fapt, în rest totul sună OK sau minunat 🙂 De unde se vede cât de puţin e totuşi frecventat registrul colocvial la noi, cât de recentă e promovarea lui drept acceptabil în literatură – nu vorbesc de registre suculente şi savuroase care-s scoase la înaintare ca nişte steaguri de război sau nişte blazoane de mare aristocraţie, ci pur şi simplu de limbajul oral curent, cel folosit de oameni obişnuiţi pentru comunicare, aici şi acum. Asta e principala realizare a autorului, tehnic vorbind, faptul că-i iese un dialog firesc, lipsit de stridenţe, şi fără să urmărească un scop comic – credeţi-mă, aşa ceva e mult mai rar decât vă puteţi imagina. Ba nu, nici nu contează tehnica, asta sau alta, important e că mergi pe un drum care te duce, în final, acolo unde eşti şi tu: în viaţă, cu nervii zgândăriţi, cu umerii tensionaţi, cu inima strânsă pumn, cu spaime şi draci şi melancolii. Dar viu şi, la urma urmei, f încântat de pacostea asta, niciodată atât de plictisit de ea încât să nu te bucuri să mai afli una, alta despre cum funcţionează.

Curaj şi deschidere

Boddah speriat

Ionuţ Chiva, Boddah speriat, ed. Polirom, 2014

Am strâmbat din nas la 69, romanul de debut al lui Chiva, apărut în 2004. L-am dat rapid la spate şi nu mi-am mai bătut vreodată capul cu el. Dacă-mi spuneai că o să-mi vină să-l recitesc într-o bună zi, făceam scandal. Şi mi-a venit, după Instituţia moartă a poştei, volumul de poezii din 2011, care a fost un eveniment pentru mine. Dar tot n-am cedat – era nevoie de mai mult ca să mă întorc eu din drum. Done. Mai mult-ul ăsta e Boddah speriat, după care n-am mai avut ce să fac, am depus armele: am recitit 69! O să scriu mâine despre el, deocamdată o spun aşa, drept dovadă a efectului pe care l-a avut Boddah speriat asupra mea.

Sunt 13 povestiri, dar sunt suficient de bine legate între ele ca să treacă, eventual, drept un fel de roman, pentru cineva care n-are şi n-are şi n-are chef de proză scurtă. Adică există personaje care călătoresc din story în story, şi există un drum care duce undeva: la marginea unei păduri, în altă ţară şi în altă vârstă. Un tip care porneşte „foarte curajos şi deschis” (ca în poeme sau ca în unele povestiri despre copilărie), se rătăceşte într-un hăţiş pentru bad guys (ca în 69 sau în povestiri despre muncile şi grijile ultimelor zvâcniri ale adolescenţei), iese din hăţiş acoperit de răni şi ajunge acolo unde trebuia să ajungă, la marginea pădurii, a acelei păduri în care şi un Ahil Peleianul se opreşte tremurând şi cu părul zbârlit la ceafă. Abia ajuns aici ai nevoie cu adevărat de curaj şi deschidere, şi în viaţă şi în literatură. De aia mi se zbârleşte şi mie părul la ceafă citind, pentru că le-am găsit, negru pe alb, intacte, învingătoare după bătăliile cu himere: şi curajul, şi deschiderea.

Ahil Peleianul e un câine, v-aţi dat seama. Şi Boddah, din povestirea care dă titlul cărţii, e tot un câine. Bun, eu sunt privilegiată, printre cititorii lui Ionuţ Chiva, cred că nu suntem foarte mulţi care să iubească în aşa hal şi câinii şi literatura, poate că văd mai bine sau poate că sunt doar subiectivă din cauza asta, e treaba voastră s-o luaţi şi-aşa şi-aşa, cum vreţi. Dar câinele care dă „unmistakable signs” că se apropie de the end, mult, mult înaintea omului, e una dintre cele mai puternice imagini pe care am văzut-o eu vreodată într-o carte. Poate că trebuie să citeşti tot ce-a scris Chiva (nici nu e aşa de mult), să-i poţi urmări cât de cât traseul, ca să te opreşti şi tu, stană de piatră, măcar un moment, când ajungi pe cărarea din pădure din Ahil Peleianul, viaţa sa, acolo unde câinele nu mai vrea să înainteze, acolo unde omul îşi simte deodată neputinţa în faţa… da, până şi Chiva foloseşte „ruşinosul” cuvânt thanatos, deşi literatura nu-l mai apără, trebuie lăsată deoparte, părăsită ca o armură pe vremuri foarte ţanţoşă şi impunătoare, acum o zdreanţă terfelită.

Aşa e, totul e exact aşa cum spune sau lasă să se înţeleagă Ionuţ Chiva. Sunt chestii care te rup şi pe tine, după ce l-au rupt pe el (cum să nu-i preiei vorba de pe coperta a patra?), de la atracţia, totuşi!, irezistibilă spre farmecele ofilite ale literaturii (lupta asta, în text, între ornamentul prăfuit şi oralitatea crudă, e fascinantă), la blocajul absolut în faţa morţii, o veste pe care ţi-o aduce şi ţi-o pune la picioare câinele, veşnicul prieten, cel care.

Boddah speriat, povestirea, e despre un câine cum nu se poate mai complicat, construit din muzică, din alte cărţi, din coşmaruri, din senzaţii foarte vechi şi foarte noi, dintr-un limbaj experimental. Ai zice că e o aiureală cu o maşină de gunoieri care sperie un animal în timp ce, în casă, un băiat şi-o fată vorbesc despre o povestire SF. Nope, eu văd aici povestea noastră, animale ca toate animalele când e vorba de spaimă (cred că e şi riguros adevărat, ştiinţific vorbind, în momentele de şoc neo-cortexul nu ne mai funcţionează şi trăim exact ce trăieşte şi crocodilul, nu doar câinele), de marile lovituri, de viaţă şi de moartea care-i dă târcoale, când nu se mai pune problema de literatură cu ornamente şi mai rămâne, dacă mai rămâne, doar fight or flight: curaj şi deschidere sau? Şi, pentru că e doar un text literar, de fapt, tre să spun că e încântător micul refren al povestirii, doar trei mici paragrafe în 10 pagini, despre ce înţelege câinele din discuţia oamenilor:

„Făceau ca vântul prin frunze în pădurea plimbării când nu mai era alb, plecase, ca apa care nu se bea din spatele lui «acasă, grădină» – ce e al nostru trecând prin iarbă, din care se bea, ca în «maşină» când «boddah, mergem.».”

„Făceau ca moartea mică din somn, ca mulţi dinţi şi fugi fugi, ca luminile care bubuie în cer «plânge».”

„Făceau ca vântul trecând printre paletele elicelor albe, mari, de dincolo de ce e al nostru, ca piatra fierbinte de pe terasă când e soare, ca sus în pod după ce ai mâncat micii şoareci şi te întinzi în praf.”

____

Mda. Mă întind. Prea mult. Continuarea mâine. Că mai sunt destule de spus despre cartea asta. Şi abia poimâine despre 69.

Mirmecologia

zâmbiţi-vă-rog

 

Kurt Vonnegut, Zâmbiţi, vă rog!, trad. Emilia Comănici, ed. Univers, colecţia Globus, 2010

14 povestiri inedite, timpurii, publicate postum. De aia nici nu mă aşteptam la mare lucru – am mai citit pe Kindle o nuvelă de-a lui, Basic Training, tot inedită, tot de pe vremea când se apuca de scris, tot concepută pentru vreo revistă mai pulp, şi n-a fost mare lucru (nici foarte proastă, dar nici realmente bună).

Cărticica asta a fost altceva, chiar am zâmbit, dar am şi întins mâna după batistă din când în când. Era exact ce aveam eu nevoie acum, o proză uşoară, super-antrenantă, emoţionantă şi plină, dar plină de să dea pe dinafară, de amănunte bibilite şi trăsnite, de decoruri văzute din unghiuri neobişnuite, de situaţii şi personaje bizare. Un turn al unui castel părăginit, în vârful căruia o sală de bal rotundă, înconjurată de oglinzi, e scena unui duel între hipnotizatori – ei, sună a Vonnegut? Nu e ultimul decor la care v-aţi fi putut gândi? Cabina de sticlă, suspendată deasupra unui râu, în care îşi cloceşte răzbunarea un fost marinar ajuns acum operator de pod, după ce şi-a pierdut un picior, în timp ce, dedesubt, trece zilnic o fetiţă cu părul roşu – pe asta chiar ar fi mare păcat s-o rateze vreun fan al lui Vonnegut! Nişte mirmecologi sovietici care ajung în Siberia pentru că n-au interpretat corect istoria vechilor civilizaţii de furnici fără cleşti – da, asta e mirmecologia, ştiinţa care se ocupă cu studiul furnicilor.

Ador cuvântul ăsta, mirmecologie, cred că e foarte potrivit pentru Vonnegut însuşi. A, apropo, un citat din Eric Chevillard: „Încă un critic care-mi laudă «precizia de entomolog»… Vreau să ştiu şi eu un scriitor care n-a fost niciodată comparat cu un entomolog… Habar n-am dacă e valabil şi invers, dacă se întâmplă ca entomologii să fie comparaţi cu scriitorii. Va trebui să consult The Lepidopterists’ News.” Bon, Chevillard e demenţial, dar tentaţia unor comparaţii de care el ar putea să facă un mişto crunt e prea mare, nu-i pot rezista. Aşa că, pentru mine, Vonnegut e un mare mirmecolog, e evident chiar şi aici, în încercările lui de tinereţe, descrie lumea noastră, a furnicilor cu fălci sau fără fălci, aşa cum n-a mai făcut-o nimeni altcineva. Chiar am senzaţia că am ajuns la un adevărat breakthrough în lecturile mele din Vonnegut: da, ăsta e secretul lui, ne vede ca pe nişte furnici, ne descrie exact, cu forfota noastră mecanică într-un muşuroi, cu ierarhia noastră instinctuală, cu fălcile noastre veşnic forfecând. Ne vede şi ne aude (aşa cum aude Confido, aparatul inventat de un savant în prima povestire, toate gândurile care-i trec omului prin cap), şi, culmea!, în loc să se ia cu mâinile de cap, îngrozit, i se face o milă nemărginită de noi şi ne lasă să râdem şi să ne acceptăm aşa cum suntem, să lucrăm cu materialul clientului.

Am găsit ieri o foarte frumoasă frază a unui critic francez despre cu totul alt autor şi cu totul altă carte, dar care i se potriveşte de minune şi lui Vonnegut, după cum, încep eu să bănuiesc, li se potriveşte multora dintre autorii mei preferaţi: „scrie cu ochii în lacrimi, şi cu un zâmbet în colţul ochilor – pentru cei disperaţi, râsul este politeţea elementară.”