Câteva nuanţe de islam

soumissionsupunere

Michel Houellebecq, Soumission, ed. Flammarion, 2015

(în ro Supunere, trad. Daniel Nicolescu, ed. Humanitas Fiction, 2015)

L-a citit deja toată lumea? Bun, nu mai tre să povestesc eu despre ce e vorba. Dacă n-aţi apucat, citiţi-l, nu contează dacă o să vă placă sau nu, e important oricum. Şi chiar dacă n-o să vă placă, măcar se citeşte uşor 🙂

E încă o critică a occidentului laic şi guvernat de consum, încă un prohod al iluminismului şi al tuturor ideologiilor pornite de-acolo, inclusiv al feminismului, ca să nu mai vorbim de democraţie. Termenul de comparaţie e islamul, care nu suferă de defectele occidentale. Dar că ar fi o apologie a islamului e o enormitate, chiar dacă autorul zice în interviuri că a mai citit între timp (dar ce idee!) şi s-a convins că terorismul e doar o deviaţie de la calea cea bună a islamului. OK, terorismul e una, islamul e alta. Ce are islamul ăla bun de oferit? Protecţie împotriva şomajului (femeile nu mai ocupă locurile de muncă), poligamie, eliberare de responsabilitate prin supunere, un sens al vieţii, eliberare de stres intelectual (mare problemă, serios!), bani. Bani, pentru că nişte bogătaşi arabi (din petrol) îi dau ca să cumpere Sorbona, cu intelectualii ei la pachet. Şi, cum banii nu sunt de ajuns, plusează cu femei şi mărgele academice. Cei mai loseri dintre intelectualii respectivi înghit tot pachetul şi voila, Sorbona e universitate islamică. Alţii acceptă pensii generoase şi se retrag liniştiţi la casele lor. Aproape nimeni nu protestează şi asta se explică prin dorinţa unanimă, bine mascată înainte (de ideologiile detestate de Houellebecq şi aflate în prim-plan), de siguranţă şi linişte. Tot ce vor oamenii de fapt e să fie lăsaţi în pace, să li se spună clar ce au de făcut şi să scape de stres. A, şi să mănânce bine, nu chestii încălzite la microunde. (Ce e cu obsesia asta pentru mâncare acum, când nimeni nu mai suferă de foame în Occident?)

Mă tem că islamul nu are, de fapt, nimic altceva de oferit în afară de statutul special al femeilor. Faptul că li se retrag brusc toate drepturile câştigate în ultima sută de ani rezolvă o groază de probleme ale societăţii occidentale: dispare şomajul, dispare stilul de viaţă nesănătos (cu mâncarea la microunde cu tot), natalitatea creşte, moralitatea la fel. Asta, mă rog, după ce redefinim un pic moralitatea. Şi dacă reuşim să acceptăm că natalitatea în creştere e bună chiar şi atunci când are loc printre musulmani, nu printre creştini.

Din păcate pentru coerenţa utopiei sau distopiei (depinde de cum o priviţi, depinde dacă acceptaţi sau nu paralelismul islam-catolicism pe care-l face Houellebecq, dacă „familia” e o valoare atât de tare pt voi), mă tem că poligamia ar fi respinsă cu ură de unele dintre victimele ei: bărbaţii. Mă tem că nimic, nici o răsturnare de situaţie, oricât de spectaculoasă ar fi, nu ar putea reda bărbaţilor capacitatea de a întreţine, doar prin munca lor, familii numeroase, cu mai multe neveste (care stau acasă şi cântă la ăăă… cobză – sau ce instrumente or fi având arabii – şi gătesc cu devotament şi supunere baclavale peste baclavale) şi respectiv cu mulţi copii. Eu, să fiu bărbat, aş lua-o la fugă. Nu m-ar încânta deloc că dispun de o puştoaică de 15 ani pt sex şi de o expirată de 40 pt baclavale (Jesus, câte baclavale poţi să mănânci, anyway, până să ţi se aplece?). Dacă-ţi plac puştoaicele pt sex, de ce să-ţi iei una pe cap pt tot restul vieţii, inclusiv când nu va mai fi bună de sex, cu tot cu odraslele pe care le produce între timp? E cineva pe lumea asta atât de înnebunit după baclavale încât să-şi ia cofetarul acasă şi să-i cumpere desuuri sexi şi văluri negre şi tratamente la dentist timp de zeci şi zeci de ani? Nu mai bine monogam în stil contemporan occidental, cu câte aventuri mai mult sau mai puţin pasagere îţi permiţi? Sau cu lăsat nevasta veche când ai chef de una nouă? Îmi pare foarte rău pentru islam, dar occidentul e mult mai îngăduitor cu bărbaţii, le pune mult mai puţine în cârcă, deci e mult mai atrăgător. Nu cred că s-ar converti vreun fraier la islam ca să-şi ia pe cap patru neveste.

Despre dorinţa de supunere a femeilor nu are rost să vorbim: lui Houellebecq îi foloseşte în roman, dar nu insistă serios pe asta. Femeile nu sunt subiectul lui, nu se ocupă de ele. Face, e adevărat, minime eforturi să le introducă drept fiinţe cvasi-umane în poveste, dar e de faţadă. Myriam, iubita protagonistului, e descrisă poetic şi convingător când e vorba de talentele ei sexuale, dar când e să deschidă gura (şi pt altceva în afară de o felaţie), biata fată abia dacă reuşeşte să laude nişte draperii de la ferestre. Nu contează, e OK, pur şi simplu nu sunt femeile subiectul lui Houellebecq, deci le expediază rapid. Că nu s-ar lăsa islamizate occidentalele, nu în proporţii semnificative, e evident: nu există suficient de mulţi bărbaţi alfa dispuşi să le întreţină veşnic în schimbul supunerii lor necondiţionate. Măcar din cauza asta meschină şi tot n-ar putea funcţiona sistemul.

Mai e problema natalităţii. Musulmanii, neinteresaţi de lupte politice, şi-ar concentra eforturile în direcţia generaţiilor următoare: mulţi copii educaţi cu Coranul rezolvă supremaţia Islamului pe termen lung. Din păcate, nici asta n-ar putea funcţiona, doar pt că ar presupune interzicerea educaţiei elementare (scris-citit) pentru femei, iar femeile au voie, în roman, să facă chiar şi facultate. Din câte ştiu, alfabetizarea (nimic mai mult, doar alfabetizarea) femeilor atrage automat o scădere a natalităţii. Şi orice creştere a nivelului de trai presupune tot o scădere a natalităţii, or, cu generoasele subvenţii arăbeşti din petrol şi cu (să zicem) locuri de muncă asigurate, nivelul de trai al proaspeţilor islamizaţi francezi ar fi fix în creştere. Deci cum dracu’ să crească natalitatea dacă bărbaţii câştigă mai bine şi femeile rămân totuşi alfabetizate? Nu ştiu să existe devotament religios mai tare decât cifrele seci, nu în proporţii semnificative (exclud, evident, cazuri speciale ca al unui Capsali). Plus tendinţa automată de scădere a devotamentului religios în coliziune cu confortul vieţii cotidiene…

Dar, în fine, suspendăm disbelieful, că de-aia e un roman, fie el şi politic. Ce rămâne? Alianţa islam-catolicism (aceeaşi mărie cu altă pălărie, e demonstraţia lui Houellebecq în carte, nu a mea, cei mai serioşi activişti pro-islam provin din rândurile foştilor militanţi catolici, de dreapta). Cea mai clară idee din carte, cea mai periculoasă şi cea mai aproape de adevăr. Religia revine, după ce viaţa confortabilă, dar fără Dumnezeu, nu a reuşit să-i satisfacă pe occidentali (ca şi cum ar putea exista ceva ce ne-ar face fericiţi în masă!). Că e creştinism, că e islam, nu contează, totul e să fie o religie (atot)puternică. Duşmanul cu mai multe feţe: societatea laică, ateismul, democraţia, feminismul etc. Exact, musulmanii nu se luptă cu creştinii, ci musulmanii şi creştinii se luptă cu cei fără Dumnezeu (cei care nu se supun necondiţionat unei religii sau unei ideologii). Cam negru dracul ăsta. Şi s-a văzut cât de real e când cu crimele de la Charlie Hebdo: cine a mustrat victimele pentru că au îndrăznit să-i supere pe criminali? Păi, tot felul de credincioşi.

Citat: “il y a pour moi un rapport entre l’absolue soumission de la femme à l’homme, telle que la décrit Histoire d’O, et la soumission de l’homme á Dieu, telle que l’envisage l’islam.” Supunerea omului faţă de Dumnezeu, aşa cum o concepe Islamul, e, după un personaj al lui Houellebecq, comparabilă nu cu supunerea soţiei faţă de soţ, ca în creştinism, ci ca într-o celebră carte erotică sado-maso, Histoire d’O, echivalentul de acum jumătate de secol al lui Fifty Shades of Grey. Creştinismul, totuşi, e de departe preferabil, măcar pt cei care nu sunt atraşi de S&M. Cam atât despre pro-islamismul lui Houellebecq. Ar fi intenţionat, iniţial, să scrie un fel de remake după convertirea lui Huysmans la catolicism, dar i-a ieşit o convertire la islam. Mult mai interesant. Nu ca recenta convertire a autorului însuşi de la ateism la agnosticism (mă scuzaţi, dar nuanţa asta e prea palidă pt mine).

(Dpdv literar: e OK, ca toate cărţile lui Houellebecq. Nimic spectaculos, nici în bine, nici în rău.)

O călătorie între Pavilionul Sirenei şi hotelul Amnesis

Textul de mai jos a apărut întâi pe hyperliteratura şi nu mai poate fi preluat de alte situri, bloguri sau publicaţii.

read morehttp://noeaft.com/

Diana Adamek, Vasco da Gama navighează, ed. EuroPress Group, 2007

(reeditată în 2012 la editura http://missionranchar.com/)

Navighează, nu ajunge încă. Vasco da Gama străbate mările, pe corabia lui portugheză, în căutarea soarelui. Scrie scrisori pe care acasă le citesc două femei, una pe furiş, înlocuind mereu ochii verzi din text cu ochii ei căprui. Cea cu ochii verzi aşteaptă, tânjind nu după soarele pe care-l caută halucinat Vasco da Gama, ci după zăpezile nordului, pe care ea le-a părăsit de bunăvoie, orbită de iubire. Corabia e însoţită de o fantomă, sau poate are doar suflet, sau doar suflu, un suflu care o împinge mereu pe ape, care pluteşte uneori în aer în muzica stranie ieşită din goarna lui Fernando Brahim. Fantoma se numeşte Estavao da Gama, este tatăl încă nedespărţit de ape, încă în călătoria lui de o viaţă spre soare. În cale sunt prilejuri de popas, insule locuite de negri prietenoşi, care ajung să ucidă, insule conduse de sultani insultaţi de epistolele legate cu fir auriu venite de departe, de la regele creştin înveşmântat în mătase galbenă – pe hartă Vasco da Gama îi poate arăta neaşteptatului său ucenic negru locul în care, printre nişe, coloane, frontoane, sub bolţi, arhitrave şi arcuri, într-un palat din piatră şi praf de aur, maiestatea sa Manuel I trimite corăbii în lume.

E aur curat cartea asta, ba nu, platină! Platina e mai preţioasă decât aurul, mai grea decât plumbul. Şi, văd pe un site pentru copii, „nem auro, nem plata”, nici aur, nici argint, era o expresie a aventurierilor portughezi „care derbarcau primii, porniţi la jaf şi cuceriri, pe ţărmurile Americii de Sud, la începutul secolului al XVI-lea.” Şi tocmai acolo, în Columbia, s-a descoperit mai târziu platina. Nem auro, nem plata aici, în cartea asta a Dianei Adamek, ci platină. O carte portugheză în spirit, probabil, în orice caz nu românească, românii nu scriu aşa, nimeni la noi nu mai scrie aşa.

Cel care scrie povestea călătoriei lui Vasco da Gama este Ştefan Sentoni, un agent imobiliar care visează mereu case, toate pe cale de a se nărui, toate cu pereţi surpaţi, cu unghere mucegăite. N-a fost întotdeauna agent imobiliar, dar visele l-au îndreptat să cutreiere casele altora şi treaz, apoi. Din casă în casă, din vis în trezie, străbătând încăperi despre care nu mai ştii, tu, cititorul, de care lume aparţin, Ştefan se întâlneşte cu Estavao. În hotelul Anessis – sau, cum înţelege greşit un alt călător, Amnesis. Urmează un pact cu fantoma, cu sufletul, cu suflul, şi Ştefan va scrie cu sânge, sau va citi cu sânge, despre călătoria lui Vasco da Gama. E o dublă călătorie, deci, una portugheză plecând din Pavilionul Sirenei în Lisabona spre soare, pe ape, alta din hotelul Anessis-Amnesis spre colina Mokhatam din Egipt, în amintire. Aşa cum apar două voci de femei în partea dedicată lui Vasco da Gama, apar şi aici, în partea dedicată lui Ştefan Sentoni, două femei: Flavia, iubita de care s-a despărţit de mult, şi o prinţesă adolescentă, care înconjoară de trei ori marea piramidă într-o trăsură trasă de zece cai albi. Doar una are o voce, alta rămâne o imagine transmisă izolat, amintirea unui ritual neînţeles, un cerc din care nu se poate ieşi. Cum nu poate ieşi Ştefan Sentoni, desigur, din hotelul Amnesis, după pactul prin sânge cu fantoma celui care în viaţă căuta drumul spre soare. Întinereşte la început, scuturat de febră în patul lui, cad vârstele de pe el, dar apoi… Un scarabeu îşi urmează călătoria, nevăzut, printre pagini.

„El nu se va întoarce, cum nu se vor întoarce nici alţii, mulţi, şi e mai mare numărul celor care se vor pierde decât al celor care vor face calea înapoi. Dar toate astea sunt încă ascunse şi nimeni nu ştie că la fiecare trup aruncat în mare ori îngropat în ţărm străin corabia portugheză se face din ce în ce mai grea, ca şi cum umbrele cu numele şi poreclele lor ar rămâne la bord şi i-ar bate podeaua cu pas de piatră, nu ar pluti deasupra ei cu aripi albe cum se spune. Şi tot aşa, nimeni nu ştie cum o simplă vorbă aruncată de cineva care a spus că goarna lui Fernando Brahim e vrăjită va trece din gură în gură şi se va schimba şi preschimba până când acest bărbat furat de amintirea unei tăceri şi de cea a unui cântec greşit va deveni pentru toţi Vrăjitorul. El da, acesta se va întoarce la Lisabona, pe el îl poţi aştepta, surioaro, dar nu te amăgi, între puterile sale nu intră şi aceea de a preschimba aburii şi de a face din ei încă o dată un trup, nici chiar preţ de o singură îmbrăţişare, aşa cum ai să ceri fără ruşine, rupând astfel ce nu te-ai fi gândit niciodată, marea ta taină, tăcerea.”

Cartea, apărută iniţial, în 2007, la editura EuroPress Group (eu în ediţia asta am citit-o), a fost reeditată în 2012 la editura Tracus Arte. Pentru cărţi ca asta citim, unii dintre noi, cu resemnare, atâtea bestsellere idioate, atâtea romane obscure, atâtea şi atâtea mai bune sau mai proaste, doar-doar om găsi, din când în când, ceva minunat. Şi găsim, uite. Vasco da Gama navighează, şi noi cu el. Poate s-ar scufunda corăbiile dacă ne-am urca prea mulţi la bord, şi de aia nu poate avea cartea prea mulţi cititori, cine ştie?

Rădiţa şi mama, Mălina şi tata

Textul de mai jos a apărut întâi pe hyperliteratura, cu care am început o frumoasă colaborare. Nu mai poate fi preluat de alte situri, bloguri sau publicaţii.

Fetita care se juca de-a Dumnezeu

Dan Lungu, Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, ed. Polirom, 2014

Subiect de actualitate, copiii lăsaţi singuri acasă în timp ce părinţii prestează munci umile în străinătate. Scriitură îngrijită, dar clar orientată spre confortul cititorului, care nu e bruscat în nici un fel. Mă rog, are un final bombă, poate că pe unii i-ar brusca asta, dar doar aşa, pentru că e cam dur cu personajele, nu din punct de vedere stilistic. 350 de pagini, nici prea mult, nici prea puţin. Ecuaţia e destul de simplă, pentru mine, cel puţin – exact aşa ar trebui să arate un roman de succes, ceva gen „quality commercial fiction”. E departe de a fi o capodoperă de subtilitate, dar n-avem nevoie numai de capodopere, n-o să obosesc niciodată să spun asta. Autorul ar putea totuşi să facă un mic pas înapoi, pentru că, uneori, stilul e un pic prea încărcat (nu mult, nu deranjează prea tare, dar e un efort inutil, o risipă de energie – deşi s-ar putea foarte bine să contribuie la succesul cărţii, în rândul cititorilor care nu încadrează cartea ca mine, ci o consideră, tocmai din cauza asta, mai sus decât e cazul).

Am mai citit două dintre romanele lui Dan Lungu, Raiul găinilor (din care mi-e imposibil să-mi amintesc ceva concret) şi Cum să uiţi o femeie (nu mare lucru, drăguţ, dar cu o înviorătoare lipsă de idei fixe ortodoxe, despre nişte sectanţi care-l vindecă pe un tip de depresia suferită după ce nevasta l-a părăsit inexplicabil). Am refuzat cu înverşunare să citesc marele succes Sunt o babă comunistă, pentru că titlul ăsta mă omorrra cu zile acum câţiva ani, nici nu-mi mai amintesc exact de ce, între timp orice înverşunare mi s-a topit şi sunt chiar curioasă, probabil că o să-l citesc. Nu mă mai irită de nici un fel babele comuniste 🙂 Nici nu le simpatizez, dar acum sunt în stare să citesc despre ele.

Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu are nişte probleme, totuşi: e atât de mortal de simpatică partea în care vorbeşte fetiţa rămasă la bunici, cu atât de multe scene de copilăreală şi inocenţă tipică, încât pune mult în umbră partea în care vorbeşte mama ei, plecată la muncă în Italia, şi nu pregăteşte suficient finalul horror. E o discrepanţă prea mare între finalul dur şi drăgălăşenia din scenele de copilărie simpatică, fetiţa e din cale-afară de lipsită de ambiguităţi, e prea pură şi dulce. Pentru mine, poate că am eu o problemă aici şi altora n-o să li se pară nimic off.

Nu prea e mare lucru de spus, în afară de un eventual rezumat al cărţii: o familie tipică, despărţită prin forţa împrejurărilor (Rădiţa şi mama, Mălina şi tata, primele suferind că-s departe una de alta, ceilalţi doi suferind sau nu că-s prea aproape), scene peste scene de o parte şi alta a graniţei, personaje bine făcute şi cu care ajungi să ţii fără rezerve, totul realist, nimic deplasat, nimic riscant, e o plăcere (nu să te dea pe spate, o plăcere de toată ziua, ca să zic aşa) să citeşti, chiar dacă, la rece, poţi să-i găseşti câte o rotiţă care ar fi putut funcţiona mai bine.

Sună aşa: „Dacă maleficii o vedeau acolo şi îşi dădeau seama că aflase faptele lor urâte, precis urma ceva diabolic. Alerga şi blocurile se prăbuşeau în urma ei, cădeau din picioare în cascade de ape şi în spatele ei creştea un val ameninţător, din ce în ce mai mare, a cărui umbră creştea şi ea, pe măsură ce valul acoperea soarele.” (p. 168) Fetiţa Rădiţa are o mică criză de paranoia copilărească. Un pic luat de val acest pasaj, un pic overwritten, nu vi se pare? La asta mă refeream când vorbeam de risipa de energie. Nimic realmente deranjant, deci, pentru oricine are chef să citească ceva bun şi nu prea obositor, fără să vrea neapărat o capodoperă, Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu e o carte cum nu se poate mai potrivită. Şi necesară în literatura noastră, în care cărţile citibile, bine scrise, cu potenţial de bestseller, apar mai rar decât cele experimentale riscate şi pline de pretenţii, invers decât ar fi normal.

Loterie şi mercerie

delacourt

Grégoire Delacourt, Lista dorinţelor mele, trad. Ana Antonescu, ed. Spandugino, 2013

 

O tipă cu o viaţă banală, trecută binişor de 40 de ani, câştigă la loterie şi viaţa i se schimbă. Romănelul e subţire, scris vaporos, cu tot felul de fraze despre iubire, căsnicie, visuri spulberate etc. Jocelyne ţine un blog despre mercerie şi tricotaje, blogul are succes, se adună în jurul lui o comunitate de femei cu propriile lor vise spulberate – cred că partea asta e cea mai interesantă şi ar fi meritat dezvoltată mai mult. Cărticica a avut mare succes în Franţa, a fost şi ecranizată. Probabil a ieşit un fel de comedie romantică.

 

Nu e genul meu şi n-am ce să comentez, a fost vag distractivă, nu mi-a displăcut. Adevărata atracţie e că m-a stimulat să-mi re-imaginez ce-aş face eu dacă aş câştiga 18 milioane de euro. Era, la un moment dat, una dintre fanteziile mele favorite înainte să adorm. Am cheltuit deja cei 18 milioane ai lui Jocelyne în capul meu, de câteva ori chiar, a fost f plăcut, deci cărticica a meritat 🙂 Dar mă întreb dacă franţuzoaicele or fi chiar aşa pasionate de loterie şi tricotaje dacă au făcut o pasiune în masă pentru chestia asta.

Răsfăţ

mayle

Peter Mayle, Viaţă de câine, trad. Alexandra Popescu, ed. RAO, 2013

O cărticică micuţă şi neaşteptat de drăguţă, căreia i-aş mai băga încă şi alte diminutive, dacă nu mi-ar fi oarecum greu să mă concentrez aşa de dimineaţă. Autorul ăsta e chiar bun, nu e nici un motiv să-l dai la o parte doar pt că se vinde bine 🙂 Lansat cu alte cărţi, despre cum s-a mutat el în sudul Franţei (mi le imaginez: lavandă, vin bun, redecorarea vreunui vechi hambar sau castel, probabil, tre să fie o guilty pleasure în toată regula, ceva cum nu se poate mai burghez), are şi umor, şi compasiune, şi spirit, şi amabilitate, chestii de-astea demodate care fac viaţa frumoasă. (Merita şi o copertă mai frumoasă, zău.)

E chiar viaţa unui câine, spusă din perspectiva lui, fără pretenţii, o lectură uşoară (două ore dacă o laşi să se desfăşoare pe îndelete), un os de ros într-o seară liniştită, în care ai chef să te împaci cu existenţa, măcar temporar. Pe erou îl cheamă Băieţelu’ 🙂 Începe viaţa împreună cu alţi 12 fraţi, în curtea unui sinistru vânător (music to my ears descrierea necruţătoare a stăpânului-brută care creşte câini şi-i înmulţeşte aiurea, ca să-i vândă altor brute pasionate de vânătoare, hrăneşte animalele cu resturi, le ţine legate, le „dresează” cu lovituri, le abandonează prin păduri etc., tot tacâmul, portretul robot al proprietarului de câini aflat pe locul al doilea în topul dispreţului meu – pe primul loc e proprietarul de câini care-i foloseşte pentru lupte).

Băieţelu’ scapă de stăpânul tâmpit, dar la început e absolut îngrozit de libertatea care vine la pachet cu foamea, singurătatea şi frica. Până când are norocul vieţii lui şi e luat de pe străzi de către un cuplu de burghezi amabili, cititori înrăiţi, petrecăreţi de mare calibru (organizează inclusiv degustări de vinuri la ei acasă). Şi, vă imaginaţi, devine un căţel burghez, care savurează viaţa, compania oamenilor şi a altor căţei, se distrează şi trăieşte aşa cum trebuie să trăiască un căţel, probabil spre oroarea tâmpiţilor care cred că un câine de vânătoare trebuie neapărat dresat cu cizma şi pus să hăituiască alte animale ca să fie fericit. Nu, Băieţelu’ e foarte fericit să doarmă în casă, alături de oamenii lui, să iasă la plimbări, să aibă hrana asigurată şi să facă trăsnăi şi glume proaste doar din întâmplare, să dea sfaturi preţioase altor căţei aflaţi la începutul carierei (şi, desigur, stăpânilor lor, printre rânduri). Cea mai dură povestioară e când fugăreşte nişte găini şi proprietarul găinilor încearcă să-l „dreseze” să nu mai facă – se termină cu bine, nu vă temeţi (cum nu prea se termină în realitate, dar na, e o cărticică drăguţă), deşi nu pentru găină.

„Aveam găinile chiar în faţa mea, dar în curte, lângă o stivă de lemne mai era şi o matahală deloc arătoasă: ţinea în mână o drujbă, ochii îi sclipeau ca unui nebun, cu tenul de culoarea sfeclei, cu capul acoperit de un clop şi cu nişte bocanci imenşi în picioare. Am recunoscut tipul din tinereţile mele – un avertisment viu împotriva relaţiilor incestuoase şi a consumului exagerat de alcool înainte de micul dejun. Cum naiba de sunt lăsaţi liberi, nu ştiu, dar uite că asta e!”

Primul Globus din 2015

roman-rusesc

Este Roman rusesc, de Meir Shalev, tradus de Gheorghe Miletineanu. Pe situl editurii Univers puteţi citi şi primele pagini, ca să vedeţi cum sună începutul. Şi, pentru cine o să vrea să-mi zică mersi: cu plăcere 🙂

Prezentarea de pe coperta a patra:

La începutul secolului trecut, trei tineri de curând emigraţi din Ucraina şi stabiliţi în Palestina iubesc aceeaşi femeie. Împreună, cei patru întemeiază o comunitate, iar în jurul lor încep să se adune oameni şi poveşti, iubiri şi trădări. O iubită aşteptată jumătate de secol, un copac miraculos care dă fructe de soiuri diferite, un taur purtat pe umeri, un cimitir plin cu ambiţioşi, un aspirator primit din America, un măgar fermecat şi multe altele. Încetul cu încetul, se naşte o naţiune.

Plină de imaginaţie, umor şi înţelegere a condiţiei umane, această poveste întinsă pe câteva generaţii respectă amănuntele istorice, adaugă o briză de fantezie, forfoteşte de personaje colorate, pline de hachiţe şi defecte, pune în discuţie idealuri sociale şi conflicte regionale, captivează, instruieşte, farmecă.

Meir Shalev este unul dintre cei mai iubiţi scriitori în ţara lui, iar Roman rusesc face parte din topul celor mai vândute cinci cărţi în Israel. Titlul este un omagiu adus tradiţiei literare de la care se revendică autorul.

Despre autor:

Meir Shalev s‑a născut în 1948, în Galileea, Israel, într‑o familie de intelectuali (tatăl lui a fost poet). După studii universitare în psihologie, a devenit foarte cunoscut pentru articolele sale în presa scrisă şi pentru emisiunile pe care le‑a produs sau le‑a moderat la radio şi televiziune. A publicat mai mult de douăzeci şi cinci de cărţi, romane, eseuri, cărţi pentru copii, proză autobiografică. Cărţile lui au fost traduse în peste douăzeci de limbi, iar romanele au fost bestsellere atât în Israel, cât şi în străinătate. A primit numeroase premii naţionale şi internaţionale prestigioase. În 2014 a fost decorat în Franţa cu gradul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres. Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără Roman rusesc (1988), Esau (1991), Un porumbel şi un băiat (2006), Bunica mea rusoaică şi aspiratorul ei american (2009), Două ursoaice (2013). Locuieşte în Ierusalim.

„Meir Shalev este un povestaş redutabil, iar realismul său magic e de aceeaşi factură cu arta lui Gabriel García Márquez.“ Frankfurter Allgemeine Zeitung

„Pasionat, ireverenţios şi plin de tandreţe, forfotind de poveşti întreţesute, acest roman luxuriant şi nostalgic (bestseller în Israel) redă iubirile, urile, infidelităţile, certurile şi aventurile care alimentează o comunitate timp de peste trei decenii. […] Personajele colorate şi animate şi proza vibrantă a lui Shalev însufleţesc această poveste esenţială despre naşterea unei naţiuni.“ Publishers Weekly

50 de ani de comunism în secvenţe reprezentative

ruxandra cesereanu

Ruxandra Cesereanu, Un singur cer deasupra lor, ed. Polirom, 2013

Din prezentarea de pe copertă, aflu că e primul roman realist al autoarei, cunoscută până acum pentru proză fantastică şi autoficţiuni. Eu n-am reuşit să mai citesc nici o altă carte de ea, pur şi simplu pentru că aşa s-a nimerit. Deduc, doar, că această carte nu e tocmai reprezentativă pentru opera autoarei, aşa că mi-am păstrat curiozitatea intactă pentru celelalte cărţi, când le-o veni vremea. Un singur cer deasupra lor e roman pentru că aşa vrea autoarea, altfel e un volum de proză scurtă în toată regula, nici măcar nu sunt personaje recurente. OK, e povestea comunismului românesc pe secvenţe, cronologic, dar am mai văzut cărţi de proză scurtă structurate aşa – de exemplu Roşu, roşu, catifea de Veronica D. Niculescu, în care, în afară de traseul cronologic, mai erau şi legături complexe între povestiri şi tot n-a fost etichetat drept roman. Nu e o problemă, până la urmă aici eticheta roman funcţionează foarte bine ca să lege povestirile, abia aşa devine foarte clar că povestea nu e a personajelor diverse, ci a comunismului însuşi, în toate manifestările lui în România.

Tot din start e foarte clară şi intenţia autoarei de a condamna comunismul, fără să lase loc de nuanţe, îndoieli, ambiguităţi. Un fel de proces, la care apar în ordine acuzaţiile, câte o victimă face un pas înainte şi depune mărturie, apoi un acuzat care se lasă văzut în timp ce comite răul, ca şi cum ai vedea o filmare (nici unul dintre cei care au făcut rău atunci nu se disculpă în vreun fel). Nu există și partea a doua, a vreunui avocat. O spun doar ca să descriu cartea, nu că mi-ar displăcea mie chestia asta. N-are ce să-ţi displacă aici. Cartea e beton, odată ce ai înţeles ce e şi ce vrea să facă. Scrisă de un profesionist care n-a neglijat nimic, a lucrat cu maximă seriozitate şi la detalii şi la ansamblu. Lucrate, îngrijite, într-o varietate mare de voci, tonuri şi registre (potrivite cu personajele la marele fix), fără excese stilistice, dar şi fără uscăciune, povestirile funcţionează foarte bine, se citesc cu plăcere, se înlănţuie în ritm alert, te ţin fără nici o problemă până la capăt. Una singură m-a enervat, cea despre coana Leana care se visa Lizaveta de România, e totuşi prea caricaturală, prea de pamflet ieftin.

Începe cu mărturia unei femei care a luptat alături de soţul ei în munţi în prima fază, înainte de 1950, continuă cu vocea unuia dintre securiştii care i-au hăituit, apare apoi o familie cu şapte copii deportaţi în Bărăgan, apoi intervine Pantiuşa-Bodnarenco ţinând o cuvântare despre scula Securităţii şi nepricepând de ce râde lumea în sală şi tot aşa. Călugăriţe evacuate cu forţa din mânăstire, copii închişi în sinistre orfelinate (cu un pasaj simpatic scris cu vocea unui pici peltic), femeile silite să avorteze clandestin (frumoasă alternanţă cu fragmente din Cântarea cântărilor, adevărat exerciţiu de virtuozitate), evreii vânduţi în Israel, oameni ai muncii care nu-şi dau seama ce fac când aberează despre pedepse potrivite pentru duşmanii poporului, cozile la Alimentara, protestatarii timizi închişi în ospicii, problemele cu paşapoartele, cenzorii, turnătorii etc. până după 1990, la mineri şi cripto-comunişti.

Cred că e o carte nemaipomenit de limpede: ţi se spune de la bun început care e miza, apoi miza asta e atinsă la milimetru, fără compromisuri şi fără rateuri. Sigur că poate să-ţi placă sau nu, să te enerveze uneori, să ţi se pară slab finalul unei povestiri sau alt amănunt, dar una peste alta e o misiune îndeplinită perfect.

Asta aşa, obiectiv vorbind. Subiectiv acuma, după gusturile mele personale: o carte respectabilă, dar prea utilitară, bine scrisă, dar fără vreun farmec special al ei, nu regret că am citit-o, dar nici n-aş fi citit-o dacă nu era nominalizată la premiul Augustin Frăţilă 2013. Mie-mi plac mai mult cărţile ratate, dar născute decât cărţile reuşite, dar făcute, nu ştiu dacă se înţelege. În fine, nu ştiu cum fac alţii, dar dacă tot am acceptat să fiu într-un juriu, mă străduiesc să fiu cât de obiectivă pot şi să-mi las deoparte, de data asta, fixurile şi fixaţiile.

Motanul Bill şi omul lui

bujor nedelcovici

Bujor Nedelcovici, Jurnalul unui cântăreţ de jazz, ed. ALLFA, 2013

O surpriză plăcută! Nu doar pentru motanul Bill, cel cu care-şi împarte viaţa cântăreţul de jazz din titlu, ci şi pentru că s-a dovedit a fi o carte perfect citibilă, cu un gen de sensibilitate care pe mine mă atinge, înainte de orice. Un fost cântăreţ de jazz, rămas singur şi bolnav, se străduieşte să devină orb la urâţenia şi suferinţa din jur, ca să mai poată trăi. Nu numai că nu reuşeşte, ci dimpotrivă, contactul lui cu realitatea exterioară e şi mai strâns, reînvie o veche iubire, îşi cunoaşte cu adevărat fiul, începe din nou să cânte, se indignează, participă, îşi redeschide răni vechi, deci trăieşte din nou, dar deschizând ochii şi mai larg, nu orbindu-se singur.

Nu e cu adevărat jurnal, doar un fel de cronică zilnică, scrisă evident la persoana întâi, dar fără date şi fără sincopele, scurtăturile, golurile obligatorii într-un jurnal. Sunt multe chestii de structură sau de frazare după care nu mă înnebunesc sau care nu-s pe gustul meu, dar e mai important că am simţit un soi de aderenţă la ceva dincolo de text, mi se pare că am dat de ceva bun acolo, în spatele cuvintelor sau al literaturii. Ca să nu mai spun de motanul Bill, pentru care jazzmanul are exact sentimentele corecte 🙂 Chiar şi numai pentru asta, ca să văd măcar o dată în viaţă o carte în care o pisică e iubită aşa cum trebuie, tot a meritat să citesc cartea. De fapt, mai citisem acum mult timp ceva de Bujor Nedelcovici, cred că Provocatorul (nu mai sunt sigură), în orice caz era o combinaţie de română cu franceză pe teme erotice (să mă corectaţi dacă greşesc, din păcate nu-mi amintesc altceva) care a fost chiar provocatoare pentru mine la vremea respectivă, deşi nu m-a dat pe spate.

Am căutat cronici pe net, dar n-am dat de ce-mi trebuia mie, mai mult interviuri sau articole despre atitudinea autorului în legătură cu diverse dosare de turnători la Securitate sau cu cenzura comunistă. Bujor Nedelcovici a fost nevoit să lucreze 12 ani pe şantiere, după ce terminase facultatea, pentru că tatăl lui a fost arestat, Ceauşescu a intervenit personal ca să interzică un film după o carte de-a lui, a trebuit să emigreze ca să poată publica, apoi a constatat că destui l-au turnat sau nu i-au luat apărarea când era cazul şi asta l-a deranjat cam prea tare, după părerea unora. Habar n-am cât de ok e atitudinea lui faţă de foştii turnători, n-am urmărit scandalul, tot ce pot să deduc după vreo oră de google e că probabil i-a supărat rău şi probabil a căpătat o faimă proastă din cauza asta şi de-aia nu e mai vizibil. Că de scris nu scrie chiar atât de neglijabil. Să fim noi sănătoşi câte cărţi mai slabe am văzut lăudate la noi. Până una alta, şi-a mai câştigat un cititor: pe mine. Am de gând să mai citesc măcar o carte de el.

_____________

Jurnalul unui cântăreţ de jazz face parte dintre cele cinci romane de pe lista finală pentru premiile Augustin Frăţilă 2013. Decernarea premiului se petrece la Scala Floreasca, marţi, 9 decembrie, ora 19.00.