4 August 2014

Natural, vegetal, stoic şi estival

Citesc Marcus Aurelius, cărămida aia frumoasă de la Humanitas. Apropo, e ediţie bilingvă şi cu aparat critic destul de întins, deci textul în sine ocupă sub 200 de pagini – spun asta ca să vă treacă intimidarea, dacă v-aţi uitat cumva la volum şi-aţi renunţat să-l luaţi că e prea mare. Nu ştiam că mi-a rămas atât de bine în cap Scotch, cartea Ioanei Bradea, dar uite că da: mă gândesc mereu, citind, la o fabrică părăsită, la secretara cu rucsac şi tenişi (aşa mi-amintesc de ea, sper să nu greşesc!), la geamuri sparte şi hârtii purtate de vânt prin bălării. Sorry, Marcus Aurelius! :)

O singură observaţie acum: mă întristează să tot dau de „ceea ce e conform cu natura e bun şi nu poate fi greşit” (nu e citat exact, iar sensul e departe de obsesiile cu natural, organic, bio etc. cu care ne împuie urechile mediile de azi). Natura e ceva îngrozitor de greşit, de fapt, pentru mine. Dacă ar fi să inventez o lume, hai să zicem pentru vreun joc online, ca să nu mă bănuiască nimeni de grandori penibile, n-aş inventa niciodată viaţa aşa cum e ea pe planeta asta, viaţa-măcel perpetuu. Poate mai degrabă ceva de genul oceanului din Solaris a lui Stanislaw Lem (şi asta are o ediţie proaspătă, la Nemira), o altă carte absolut minunată. Sau o formă de viaţă vegetală dotată cu inteligenţă, în care da, moartea ar fi inclusă în pachet, dar ar fi o moarte mai blândă, una care să excludă violenţa semenilor, măcar, o formă de viaţă în care să nu existe prădători. Cum ar gândi plantele alea mă interesează mai puţin, poate ar emana doar nesfârşite powerpointuri cu apusuri de soare şi panseuri înţelepte (boring ca naiba, după mintea mea de acum, dar cine ştie cum aş gândi dacă aş fi plantă), important e că mi-aş dori să fie conştiente, atât. E destul, zău, natura putea să găsească o scurtătură, dinspre partea mea, trebuia să se străduiască mai mult, să nu sară la regnul animal deloc, dar să ajungă cumva la conştiinţă.

Anyway, sunt într-o pasă, probabil. Poate de la căldură, poate de la Marcus Aurelius. Pe care de fapt voiam să vi-l recomand, e frumos şi scurt, nu vă lăsaţi intimidaţi de volumul impozant. O să revin, probabil, dacă mă ţine creierul, deşi vara mi-l cam vegetalizează, ca să zic aşa.

Categoria eseu | Comenteaza »

1 August 2014

Maksim T. Ermakov

Dusmanul-Poporului-Olga-Aleksandrovna-Slavnikova

Olga Slavnikova, Duşmanul poporului, trad. Antoaneta Olteanu, ed. ALLFA, col. Strada Ficţiunii, 2014

 

Dacă ar putea, furioşii ar interzice ploaia, ar scoate în afara legii erupţiile vulcanice, ar extermina bacteriile, ar tortura tornadele. Ar distruge şi ultima condiţie favorabilă vieţii, pentru că tot ce favorizează viaţa o şi pune în pericol. Să vrei să elimini pericolele înseamnă să elimini posibilitatea vieţii, asta e perversitatea. Citeam zilele trecute, nu mai ştiu pe unde, despre un tratament cu viermi intestinali pentru nu ştiu ce boală – am înţeles că, din cauza masivei deparazitări interne a omenirii (LOL, ştiu, dar suntem deparazitaţi în ultimul hal, nici un viermişor nu mai poate trăi în noi că-i venim repede de hac), se produc şi nişte dezechilibre care devin periculoase la un moment dat. E culmea ironiei, nu? Să fii nevoit, ca medic, să infestezi o persoană cu viermi intestinali, ca să-şi recapete sănătatea! Nu mai e cazul să spun câte probleme apar din cauza folosirii pe scară largă a antibioticelor. Sau a pesticidelor. Sau a campaniilor de vaccinare intensivă a populaţiilor foarte sărace, la care sporul natural e imens. În obsesia noastră de a proteja cu orice preţ viaţa umană, riscăm să distrugem nişte condiţii de bază ale vieţii, în general. Bineînţeles că e o exagerare, noroc că nu putem, oricât ne-am da peste cap, să interzicem ploaia şi să torturăm tornadele :) (Nu vă impacientaţi, nu sunt pro-viermi şi nici contra antibioticelor şi a vaccinării.)

E ceva care ne scoate din minţi, ceva care nu merge, ceva care ne împiedică să trăim fericiţi. Toţi o simţim, forţa asta misterioasă care se opune cu înverşunare planurilor şi dorinţelor noastre. Toţi protestăm – protestul devine chiar, pentru unii, cea mai nobilă activitate umană. Toţi dăm din copite, furioşi, facem spume la gură, ne repezim cu coarnele înainte împotriva… fill in the blanks.

Ei, în romanul Olgăi Slavnikova forţa asta misterioasă care ucide zeci de oameni sub dărâmături la un cutremur, care face avioanele să se prăbuşească, trenurile să deraieze, copiii să moară de cancer capătă un nume: Maksim T. Ermakov.

Ce-ai face dacă ţi-ar spune cineva că vecinul tău de alături, corporatistul ăla enervant care nu se gândeşte decât la bani şi căruia nu-i pasă nici cât negru sub unghie de soarta altora e diavolul întruchipat? Ce-ai face dacă te-ar convinge cumva cineva că tocmai el, Maksim T. Ermakov, e vinovat pentru avioanele prăbuşite şi copiii suferinzi de cancer? În carte, micul demon banal nu poate fi ucis, desigur, decât cu preţul unui sacrificiu. Spre deosebire de alte sacrificii, ăsta e unul cu totul şi cu totul ieşit din comun. Negativul însuşi trebuie să-l facă, pentru salvarea omenirii. Maksim T. Ermakov însuşi trebuie să se suprime de dragul celorlalţi. Acum: ce-ai face dacă te-ar convinge cumva cineva că tocmai tu eşti sursa tuturor relelor, că tocmai în tine s-a întrupat diavolul, că tocmai din cauza ta mor copii de cancer şi deraiază trenuri? Şi tot ce trebuie tu să faci ca să salvezi omenirea e să-ţi tragi un glonţ în cap?

Ideea e priceless, absolutely priceless, zic eu. Realizarea e cel puţin onorabilă, chiar dacă-i poţi găsi, dacă ţii neapărat, câte-o hibă pe ici pe colo (paralela cu bunicul stahanovist fără voie mie mi s-a părut forţată şi uşor boring, de exemplu). Probabil că 99,99% dintre cititori s-ar referi la paralela între „duşmanul poporului”, sintagma aia comunistă, şi lozincile consumeriste de azi – şi ar merita, cartea e perfect exploatabilă din punctul ăsta de vedere. Numai că pe mine mă atrage mult mai mult nevoia asta eternă a omului de a da vina pe altcineva, de a pune un nume şi o faţă pe necunoscuta aia teribilă a ecuaţiei viaţă-moarte. Nu putem rezista dacă acceptăm ideea că nu e vina nimănui când moare un copil de cancer şi când se prăbuşeşte un avion (nu ăla, fraţilor, celelalte). Cineva e vinovat, cineva trebuie să plătească, altfel înnebunim.

Nu? Nu.

Anyway: să presupunem că existenţa ta e marcată printr-un câmp magnetico-nu-ştiu­-cum bizar şi provoacă anomalii foarte grave în câmpul magnetico-nu-ştiu-cum al omenirii. Ţi-ai trage un glonţ în cap? Bonus: noi ţi-am face statuie după aia :)

Categoria roman | 9 Comentarii »

23 July 2014

Tu cât dai?

Postez mai jos un fragment dintr-o carte în curs de apariţie. Patrick Flanery, Iertare. Nu pentru cartea în sine, despre care o să mai vorbim, ci pentru că mă stârneşte discuţia despre bacşiş. Uite că şi în Africa de Sud e o mare bătaie la cap. Ideea e că nu ştii niciodată cât să dai. Voi ştiţi? Eu am o problemă cu asta, de exemplu habar n-am dacă trebuie să dau ceva de fiecare dată când mi se livrează acasă cumpărăturile. De obicei, dacă plătesc cash, las restul curierului, ceva sub 10 lei, în orice caz. Dacă am plătit deja online, se întâmplă să nu dau nimic. E bine, nu e bine? Cât ar trebui să-i dai curierului care-ţi aduce cărţi sau apă minerală sau mai ştiu eu ce? În fond, deja am plătit pentru transport, îmi spun cu năduf uneori. Şi, dacă deja m-a costat 10-15 lei transportul, mai trebuie să dau 5-10 lei bacşiş? Sunt o scorpie nenorocită dacă nu las nimic? Aş vrea să ştiu o dată pentru totdeauna şi să nu-mi mai bat capul.

Iar bacşişul lăsat de turişti… Cea mai exotică ţară în care am fost vreodată e Egiptul. Atâta sărăcie cruntă am văzut acolo încât nu m-am simţit prea confortabil şi m-am gândit mereu, când am dat bacşişuri, că trebuie să dau cât aş da şi la Paris, că în nici un caz nu merită chelnerii de acolo mai mult decât cei din Egipt. Am cheltuit, în general, sensibil mai mult decât îmi propusesem, fără să cumpăr ceva anume. Şi nici nu m-am enervat prea tare când a fost evident că m-a păcălit un vânzător – cumva, am simţit că am plătit un fel de taxă. La urma urmei, e un mare privilegiu să poţi ajunge să vezi cu ochii tăi piramidele, nu? Să vezi şi, la umbra lor, oameni pur şi simplu flămânzi e cam disturbing. Pe de altă parte, dacă ai plăti peste tot atât cât plăteşti la Paris, ori te-ai ruina, ori nu te-ai mai duce nicăieri… Aici, acasă, fac şi eu ca personajul localnic din fragmentul de mai jos: dau deja prea mult pe tot felul de lucruri (nu v-ar veni să credeţi cât m-a costat să tund pisicile şi căţelul!), mă străduiesc să nu las bacşişuri prea mari (nici prea mici, dacă totul e în regulă).

Nu e vorba de şpagă, să ne înţelegem, doar de bacşişuri, un obicei care se practică dintotdeauna, pretutindeni.

 

Citatul din Patrick Flanery, Iertare, în traducerea Silviei Dumitrache:

“Îi las paznicului de maşini bacşişul care mi se pare adecvat. Întotdeauna pare prea puţin sau prea mult. Mai târziu, îl întreb pe Greg ce părere are despre asta. Am încredere în opinia lui, pentru că îl ştiu de când eram studenţi în New York şi pentru că este prietenul cel mai angajat moral şi social pe care încă-l mai am în ţară. Când i-am spus că mă întorc şi că soţia mea urmează să vină mai târziu, înainte de sfârşitul anului, pentru a-şi ocupa noul post în Johannesburg, Greg a insistat să stau la el pe toată perioada cât trebuia să rămân în Cape Town.

– Nu poate fi niciodată prea mult, pentru că au nevoie de banii ăştia mai mult decât ai tu, spune el, legănându-şi fiul pe genunchi. Ca atunci când îţi fură cineva maşina pe care ai închiriat-o sau îţi ia radioul sau capacele de la roată – trebuie să-ţi spui că cine le-a luat are nevoie de ele mai mult decât ai tu. E singurul mod de a trece peste.

– Nu vreau niciodată să pară că dau de pomană.

– Gândeşte-te la toţi nenorociţii care le dau numai cincizeci de cenţi şi n-au nici o problemă. Banii nu sunt o insultă. Nu e nimic rău în a da de pomană. Nu totul trebuie să fie o plată pentru servicii prestate, oricât de neoficial. Şi, dacă eşti turist, le datorezi ceva mai mult.

[...]

– Şi tu cât laşi?

– Nu, uite, chestia e că eu le las mai puţin decât mă aştept să le laşi tu, pentru că eu le dau în fiecare zi şi le dau de ani întregi. Angajez o bonă care vine şase zile pe săptămână, un grădinar care vine de două ori pe săptămână, o menajeră care vine de trei ori pe săptămână, şi îi dau pliculeţe cu supă instant bătrânului care vine în fiecare vineri în faţa porţii mele. Le dau menajerei şi bonei bani ca să-şi ţină copiii la şcoală. Le cumpăr uniformele şcolare. Le plătesc îngrijirea medicală. Când parchez în oraş, nu le dau paznicilor atât de mult cât mă aştept să le dai tu, pentru că deja ofer atât de mult şi chiar şi aşa nu e suficient, să ştii. Şi nu le mai dau mâncare oamenilor care vin la mine acasă, cu excepţia bătrânului, pentru că nu e niciodată beat. Aşa că sunt și eu unul dintre nenorociţii ăia pe care-i detest. Dar voi, turiştii, trebuie să le daţi puţin mai mult.”

14 July 2014

“O minune a tehnicii şi a tradiţiei”

3d_O_calatorie_in_India

Gonçalo M. Tavares, O călătorie în India, trad. Laura Bădescu, ed. Univers, 2014

Da, domnule, asta înseamnă literatură! Tavares e de citit acum, chiar acum, înainte să devină un monstru sacru, un monument vivant – îl paşte riscul ăsta, deja e admirat cu o teamă respectuoasă, bănuiesc, în multe cazuri, din moment ce tot dau de cuvântul „geniu” în legătură cu el. E un şoc, într-adevăr, să vezi aliate un conţinut actual şi o formă literară ieşită de mult din uz, ies nişte scântei de toată frumuseţea din renovarea asta. O epopee în care mărcile de firmă sunt mai tari decât numele eroilor, în care maşinile au aderenţă mai bună la pavaje străvechi decât aveau copitele cailor când defilau prin capitalele europene armate ilustre, în care tehnologia e mediul nostru, nu natura? Cum vă sună? A benzi desenate cool? Nu e imposibil. A jucărie dementă? Hm. A capodoperă masivă, gen supraproducţie cu mega-efecte speciale? Dap, dacă vă puteţi imagina efecte speciale într-un 3D cultural Proză-Poezie-Filosofie, exact aşa ceva e. Noroc că n-avem nevoie de ochelari speciali ca s-o citim, noroc că ochii minţii noastre se adaptează instantaneu la literatura adevărată, o recunosc fără să aibă nevoie de ultimele gadgeturi.

E un roman în versuri, dacă vreţi neapărat o etichetă clară, doar că eticheta asta nu prea funcţionează: când aţi citit ultima oară un roman în versuri? Scheletul e cel al unei epopei – fireşte că portughezul Tavares a preluat forma din tradiţia portugheză, de la Lusiadele lui Camoes (nu, nici eu nu l-am citit pe Camoes, staţi liniştiţi :) ). Nu înseamnă, în fond, decât că a luat ce e mai bun în proză şi în poezie şi şi-a scris cartea. Versuri libere, fără rimă sau ritm. 10 cânturi, fiecare împărţit în strofe nu prea lungi (puţine depăşesc 10 versuri), 1102 strofe în total.

Dacă ai trata cartea drept volum de poezie, fie şi doar cifra asta ar fi înnebunitoare: o mie şi ceva de poezii! Şi da, multe dintre strofe pot fi considerate poeme de sine stătătoare (eu mi-am copiat vreo 50 preferate într-un fişier, doar aşa, pentru plăcerea mea). Dacă o tratezi drept roman, poţi să citeşti fără probleme, textul e fluent, chiar dacă e format din multe digresiuni şi meditaţii pe teme etern valabile sau pe unele care ţin strict de contemporaneitate, există şi o intrigă, o poveste ale cărei amănunte se dezvăluie pe parcurs, cu tot cu suspansul aferent.

Eroul se numeşte Bloom (ca în Ulise-le lui Joyce, imposibil să nu ţii cont de asta), iar călătoria lui în India are o grandoare de tragedie antică, în pretext: e un quest clasic, o aventură în căutarea Graalului – a înţelepciunii, dublată de o încercare de evadare din ghearele Destinului. Bloom şi-a ucis tatăl, ca să răzbune moartea unei femei: e momentul zero, după care trebuie cumva să restabilească o ordine în lumea lui tocmai aruncată în aer printr-o astfel de crimă. Dincolo de pretext, acum: e vorba de lumea noastră, ea trebuie cumva pusă în ordine. Mai poate fi luată în serios o călătorie iniţiatică dinspre Occident spre Orient acum, în epoca turismului de masă şi a maculaturii new age? Nu poate fi nici luată în băşcălie, pentru că, totuşi, undeva trebuie să călătoreşti, suntem animale teritoriale, o căutare spirituală pură n-are atâtea şanse să ne aprindă imaginaţia şi să ne descuie lăcăţelele alea din creier. Balansul între gravitate şi ironie e foarte fin, Tavares ştie ce face. Degeaba a fost lumea dezvrăjită, degeaba avem hărţi complete acum şi nu mai e loc pe ele pentru vreo ţară a înţelepciunii, noi tot o căutăm, aşa ne sunt calibrate creierele.

Bloom, fără bani, bate deci drumurile şi încearcă să se ferească de ticăloşi (bărbaţii încearcă să-l jefuiască, femeile să-l seducă, toţi atraşi de valiza lui care pare să conţină ceva preţios) şi să-şi asigure prietenia unor necunoscuţi. Păţaniile lui sunt extravagante, aşa cum a fost şi momentul zero, desigur. Ce contează e că toate întâlnirile îi oferă prilej pentru digresiuni filosofice pe jumătate amuzante, pe jumătate tulburătoare, pentru poezie care-şi ia zborul şi pentru aforisme sarcastice.

Arată cam aşa:

“Vin din mijlocul unor mari tragedii, dar rămân un consumator.

Viaţa nu se opreşte, s‑a gândit Bloom,

suntem în viaţă

atâta timp cât putem cumpăra. Conceptul de existenţă

s‑a schimbat brusc în ultimul secol:

inima bate şi creierul se mişcă, dar asta

nu‑i de ajuns pentru a afirma existenţa

unui om. A nu consuma e o mică

oprire a bătăilor inimii, care abia dacă se simte.”

Şi aşa:

“Să vorbim, deci, despre ziua următoare şi să înaintăm: ajuns

în ajun la Viena (da, deja la Viena), Bloom s‑a îmbolnăvit.

Nefericită coincidenţă: să te îmbolnăveşti

într‑un oraş unde sunt numeroase palate.

Dacă arhitectura ar avea o influenţă asupra sănătăţii

oamenilor, nimeni nu s‑ar îmbolnăvi la Viena.

În Viena, mergi pe străzi ca şi cum

ai fi călare pe un cal elegant şi alb.

Fiecare om, turist sau nu,

e mai puternic la Viena. Dar Bloom, Bloom

s‑a îmbolnăvit.”

Şi aşa:

“Bloom vorbeşte, scrie, ascultă, e‑adevărat,

dar mai are şi doi ochişori, îi place să vadă o femeie care se dezbracă,

un bărbat care saltă, animalul care aleargă speriat,

furtuna şi ploaia torenţială (când le vede din casă),

îi place, în sfârşit, să fie viu,

cu condiţia, fireşte, ca propriul său corp, acest imbecil,

să nu‑l deranjeze.”

Şi aşa:

“Discipolii lui Shankra

aveau câte o mână ascunsă în buzunar

– poate ţinând o armă (cine ştie?) –,

dar reuşeau, chiar în rolul unor bandiţi,

să‑şi păstreze mistice treizeci la sută dintre comportamente

şi micile gesturi.

O minune a tehnicii şi a tradiţiei.”

 

P.S. S-ar putea ca româna să fie o limbă ideală pentru traducerea unei asemenea cărţi. Pentru noi toţi, călătoria în India e automat asociată cu Mircea Eliade. Era şi timpul să putem face şi o altă asociere – o să vedeţi, o să vă distreze mult şi-o să vă stârnească furtuni în creier călătoria lui Tavares cu atât mai mult. Iar reinterpretarea epopeii are la noi alte două monumente: Ţiganiada şi Levantul. Nu seamănă ca stil, dar altfel se înscrie, totuşi, în aceeaşi serie. O să vedeţi :)

 

2 July 2014

Un blog mişto şi o altă lume

Îmi place foarte mult blogul lui Valeriu Gherghel, pe care l-am descoperit abia de curând, datorită unui cititor care mi-a pus linkul în comentarii. E unul dintre foarte puţinele bloguri de pe planeta asta din care am citit în draci, mai bine de-o oră, chiar de la prima vizită. OK, nu e al unui inocent, dimpotrivă, dar nu e nici scorţos şi boring cum v-aţi putea imagina dacă aş zice că e al unui erudit. Scrie şi despre cărţi studiate în şcoală, la a căror menţionare reflexul e să cauţi rapid din ochi uşa, ca să ştii pe unde o poţi şterge în cel mai scurt timp ca să scapi de bătaia la cap, dar pe blogul lui ajungi să cauţi, din alt reflex, pe pipăitelea, cana de cafea de alături, atâta poftă de stat confortabil şi citit în neştire îţi face. Şi mă bucur să constat că avem, uneori, gusturi asemănătoare şi că nu doar clasicii îl atrag: şi lui îi place Vonnegut, şi el se declară încântat de Zâtul Tatianei Tolstaia (e cea mai recentă însemnare postată).

Bineînţeles, mi-am luat una dintre cele două cărţi pe care le-a publicat, Porunca lui rabbi Akiba. Sunt eseuri despre lectură, la fel de pasionante ca blogul. N-apuc s-o citesc ca lumea, din păcate, pentru că sunt varză cu capul în ultima vreme, cine ştie când o s-o termin, darămite să mai şi scriu despre ea, aşa că am zis măcar să vă recomand aşa, rapid, cartea, pentru că merită (şi poate că nu ştiaţi de ea, cum nu ştiam nici eu).

Într-un text cu titlul De ce îi citesc pe clasici? vorbeşte despre evadarea în cărţi, dar nu despre o evadare în care fugi din lumea asta ca s-o părăseşti, ci despre un refugiu, unul care te ajută să suporţi exact lumea reală, când te întorci la ea. Ne gândim cu toţii la chestia asta, e principala înjurătură care ţi se aduce dacă eşti un cititor pasionat de literatură (ficţiune): că umbli pe coclauri cu mintea ca să scapi de treburile serioase. Nu merită comentată înjurătura, nu? Ei, ba da. Eu cred că e o evadare reală, în altă lume. Nu una imaginară, însă, ci una cum nu se poate mai reală. E vorba de lumea în care nu vezi pe stradă o puştoaică neobrăzată, ci o Lolită, de exemplu. Da, e ca un filtru care ţi se pune pe ochi, pe creier, dar filtrul e totul, lentila prin care vezi lumea e lumea ta. Ca în anecdota aia cu antropologi, în care unui membru al unui trib i se arată un film despre un oraş modern şi, când e întrebat ce-a văzut, spune că a văzut o găină – asta a recunoscut el în tot filmul, o găină într-un plan secund. Dacă nu citeşti, o să vezi mereu doar găina aia, lumea ta va fi o învălmăşeală de misterioase pete colorate cu doar câteva obiecte recognoscibile, ici şi colo. Mare şi dură pedeapsă pentru ne-cititori, nu?

26 June 2014

Alice Munro

ura-prietenie-dragoste-casatorie

Alice Munro, Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, trad. Justina Bandol, ed. Litera, 2014 (e-book)

Nu mai citisem nimic de autoare, am profitat de e-bookul gratuit de la elefant.ro de zilele trecute. Mai există alte două volume de povestiri ale ei traduse la editura Litera, Prea multă fericire şi Dragă viaţă. Eram curioasă mai ales pentru că a luat Nobelul pe 2013, bineînţeles. Acum m-am lămurit: merită din plin, puteţi lua cu încredere, dacă aveţi chef, proza ei e mai citibilă decât a multor altor autori nobelizaţi, e foarte bine scrisă, realistă, dinamică, fără sentimentalisme sau parti pris-uri ideologice sau experimentalisme, cu multe cârlige în text care să te ţină interesat până la capăt, cu o foarte bună tehnică a montajului. Eventual i-ar putea deranja pe acei cititori (bărbaţi) hardcore care refuză cu îndârjire să citească despre femei şi din punctul lor de vedere, dar ar fi pierderea lor.

Titlul funcţionează perfect ca un tag cloud. Sunt vieţi de femei şi bărbaţi de-a lungul anilor, cupluri se fac şi se desfac, se deapănă fire în jurul unor întâmplări mărunte sau tragice, dar care capătă semnificaţii contradictorii.

Moartea unei femei în urma unui accident cu o lampă de ulei (de dinainte de introducerea curentului electric) devine un mit fondator pentru o familie cu mai multe ramuri, secretul dur din viaţa altei femei (un fel de emancipată nu foarte subtilă), fosta fetiţă a victimei, dar şi subiectul unei povestiri scrise de o nepoată care se detaşează cu cinism de rădăcinile ei provinciale pentru a se dedica literaturii. Un fapt divers oarecare pune în mişcare tot felul de mecanisme interpretative, adoptate de generaţii diferite în stiluri diferite şi cu scopuri diferite, dar cumva rămâne totuşi într-un cerc de lumină un singur gest pur, omenesc: strigătul fetiţei căreia i se refuză vizita la spitalul unde moare mama ei, ca să şi-o poată aminti pe urmă tot sănătoasă, “Dar ea ar vrea să mă vadă!”.

În prima povestire (cea mai fantezistă, cea mai spumoasă, poate cea mai riscată), o farsă pusă la cale de două pubere răsfăţate şi crude se întoarce pe dos şi devine o adevărată feerie pentru victima potenţială. Fetele vor să-şi bată joc de o servitoare pe care o cred caraghioasă şi îngrămădită, dar complotul lor crud îi aduce femeii, de fapt, o şansă nesperată, o viaţă la care nici n-ar fi putut visa. Eu am simţit şi o satisfacţie nebună, total ne-literară şi foarte primitivă la textul ăsta: m-am bucurat că nu le-a ieşit nesuferitelor planul :)

Şi în ultima e tot o întorsătură neaşteptată în viaţa unui cuplu, un fel de “s-a întors roata”. Un soţ intelectual care şi-a permis de-a lungul anilor destule aventuri cu studente, dar a fost suficient de tare încât nu şi-a părăsit soţia, e nevoit, la bătrâneţe, să se ocupe de flirtul ei nevinovat şi sincer cu un alt bătrân internat la azil, încearcă s-o ajute să-şi întâlnească iubitul platonic, pentru că nu poate suporta s-o vadă pradă depresiei – dacă depresia ei ar continua, ar trebui mutată în saloanele de la etaj, acolo unde nu mai e de aşteptat nimic altceva decât moartea.

O rochie maronie, un tort festiv, un filtru de cafea strălucitor, un furou – micile obiecte din recuzita feminină a lui Alice Munro capătă un tratament special, devin adevărate vedete ale textelor ei, le vezi foarte bine şi le înţelegi semnificaţia, cu mult mai serioasă decât ar putea să pară. Uite cum începe povestirea Casa cu grinzi de lemn:

“Lionel le povesti cum murise mama lui.

Ea ceruse să-i dea machiajul. El îi ţinu oglinda.

- O să dureze cam o oră, spuse ea.

Cremă de bază, pudră, creion de sprâncene, rimel, creion de buze, ruj, fard de obraz. Lucra încet şi cu mână tremurândă, dar rezultatul nu fu rău.

- Nu ţi-a luat o oră, zise Lionel.

Ea spuse că nu, nu asta voise să spună.

Voise să spună când o să moară.”

Poate vreo tânără autoare va face acelaşi serviciu unor obiecte reprezentative pentru femeile de azi. Care-ar fi obiectele alea? O rochie, un tort, un aparat casnic? Hm, chiar nu se schimbă nimic? Furoul, totuşi, a dispărut, nu-i aşa? Eu am purtat în liceu, dar de-atunci parcă nici n-am mai văzut obiectul ăsta vestimentar – o fi din cauza mea, că nu prea port eu rochii?

23 June 2014

Lowboy

lowboy

John Wray, Lowboy, trad. Oana-Celia Gheorghiu, ed. Univers, 2014

Răzvan Van Firescu îmi spunea, într-un comentariu, că se aşteaptă să semene cu cartea aia a lui Haddon, O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii. Da, seamănă, în sensul că e vorba tot despre un copil defect (nu autist, ca la Haddon, ci schizofrenic) care te cucereşte şi te face să-l simpatizezi. Dar diferenţele sunt mult prea mari, altfel, ca să intre la aceeaşi categorie. John Wray chiar scrie, chiar face literatură serioasă, n-are scopuri didactice (în nici un caz nu vrea să te facă să înţelegi mai bine situaţia bolnavilor de schizofrenie!) şi nici nu-ţi stoarce lacrimi. Nici nu se citeşte, din motivele astea, cu aceeaşi uşurinţă, deci să nu vă aşteptaţi să daţi paginile fluierând, să vă topiţi de mila lui Will Heller (aşa îl cheamă, dar i se spune Lowboy), să zâmbiţi de simptomele lui “fermecătoare” şi tot aşa.

Nu, Lowboy (are deja 16 ani, nu mai e chiar copil) are toate datele să te facă, dacă ar fi în carne şi oase, să te fereşti de el pe stradă. A evadat de la nebuni, vorbeşte fără noimă despre sfârşitul lumii şi străbate New York-ul cu metroul în căutarea fostei lui prietene, pe care o aruncase în faţa trenului înainte să fie băgat la balamuc. Ei? Parcă nu e chiar charming şi heart-warming, nu? (V-aţi prins că urăsc din tot sufletul formula asta, heart-warming, sper!) Aşa zice şi detectivul care e pe urmele lui, că puştiul e periculos şi trebuie să-l prindă cât mai repede, înainte să omoare pe cineva. Mama lui Will e disperată, ştie şi ea că băiatul ei trebuie găsit repejor, dar ea se teme să nu-şi facă singur rău, nu crede neapărat că ar putea fi periculos şi pentru alţii.

Alternează, deci, halucinantele episoade din călătoria în subteran a lui Lowboy cu căutările de la suprafaţă ale detectivului şi ale mamei, care au şi ei problemele lor, iar discuţiile dintre ei trec de faza interogatoriu, uşor-uşor, spre altceva. Lowboy are, în metrou, întâlniri ciudate şi foarte disturbing, şi pentru el şi pentru cititori, inclusiv cu o femeie homeless tot defectă la cap. Ajunge şi la o variantă a mării subterane – o staţie de metrou dezafectată, inundată, unde are loc o scenă întru totul demnă de aşa un decor. E scena mea preferată din toată cartea, m-am hotărât: e amintirea cea mai clară pe care am păstrat-o (am citit cartea acum câteva luni).

Sigur că o găseşte pe fosta lui prietenă, victima acelui atac din cauza căruia Lowboy a ajuns la balamuc (mă rog, în carte nu se pomeneşte de “balamuc”, dar nu pot eu să mă abţin, n-o să fiu niciodată atât de la zi cu political correctnessul, sorry). O aşteaptă când iese de la şcoală. Sigur că fata, care îl cunoaşte foarte bine, i se alătură. Ce nu ştie ea e că Lowboy, după tonele de medicamente cu care a fost tratat la balamuc, a descoperit tot felul de taine, ştie cum poate salva planeta de la distrugere şi cam are nevoie de ea ca să-şi pună planul în aplicare. Iar planul acela e atât de disperat de inocent încât nu ai cum, chiar nu ai cum să nu te facă să ţii din tot sufletul cu bietul băiat.

Nu mai dau amănunte ale poveştii, nu vreau să stric plăcerea nimănui. Lowboy e, cum bine scrie pe coperta a patra, “o altă odisee urbană a unui Ulise suspendat între două lumi”. Lumea metroului newyorkez şi o lume a proiecţiilor paranoice, lumea de la suprafaţă şi lumea din subteran, lumea celor sănătoşi şi lumea schizofrenicilor, lumea adulţilor şi cea a copiilor – şi cred că se mai pot găsi paralele dintr-astea. Lowboy e la mijloc, dar e un pic mai mult în jumătatea cu subteran, fantasme, boală, copilărie. Iar Wray e un artist adevărat, reface impresionant viziunea lui Lowboy, starea de disperare a unui puşti cu puteri limitate care vede cum planeta e pe cale să fie distrusă pentru totdeauna şi care se zbate, cu ultimele picături de energie, să mai salveze ceva, poate şi o părticică din mintea lui, din viaţa lui. Deşi, ce mai poţi face, ce mai e de salvat atunci când “ei” şi drogurile lor ţi-au inundat creierul cu atâtea mizerii… dacă n-o să vă speriaţi puţin simţind că vă creşte riscant de mult temperatura undeva, la nivelul tâmplelor, citind, înseamnă că ceva n-a funcţionat cum trebuie în cazul vostru cu cartea asta.

Un alt roman al lui John Wray e în curs de apariţie la Univers. E despre destrămarea Imperiului Austro-Ungar, în timpul Primului Război Mondial şi după aceea. Sper să fie şi informaţia asta sumară un mărunt indiciu despre cât de tare poate fi autorul, cât de întinsă e zona în care se mişcă şi cam cât de mari sunt mizele lui. Ce să mai zic? Eu sunt totalmente încântată că am ocazia să citesc cumva în avanpremieră traducerile astea în română, chiar e vorba de cărţi importante.

Categoria roman | 5 Comentarii »

19 June 2014

Un arici, un hârciog şi o cârtiţă

veronica-d-niculescu-simfonia-animaliera_coperta 1

Veronica D. Niculescu, Simfonia animalieră, ed. Casa de Pariuri Literare, 2014

ilustraţii de Anca Smărăndache

Deloc ce mă aşteptam eu să fie. Îmi închipuiam ceva inofensiv şi simpatic, asemănător cu povestirea cu motanul cerşetor la o Alimentara[1] din Roşu, roşu, catifea. Adică eram pregătită să mă las înduioşată. Şi, da, scena din deschidere, cu animăluţul înghesuit într-o colţ de-o mulţime de oameni ostili şi copii antipatici, te cam atacă fix la coarda sensibilă, dar ce urmează schimbă totul. E proză fără gen, roman-poem-teatru-eseu-fabulă, poate. Spectacol literar, categoric.

Nu e o carte despre animale, ci despre intimitate. Trei ipostaze ale lăuntricului, întruchipate de un arici, un hârciog şi o cârtiţă. Nu neapărat „animăluţe simpatice” care se lasă uşor mângâiate şi manipulate spre distracţia bipezilor, ci nişte rozătoare retractile şi poate chiar, pentru unii, uşor repulsive. Ieşite din cotloane umbroase sau de-a binelea din beznă, unul acoperit de ţepi, altul cu reflexul de a muşca dacă e trezit din somn, altul – alta – cu gheare scormonitoare. Toţi hibernează.

Rewind. Trei seri la teatru, trei piese diferite. Într-o lojă, o femeie şi un arici, o femeie şi un hârciog, o femeie şi o cârtiţă. O singură dată vedem, peste capetele spectatorilor din sală, într-o lojă de vizavi: de acolo asistă la spectacol un bărbat cu un opossum.

Călătoriile lui Gulliver

Ariciul are un iPod şi-şi suge degetul. Îl cheamă Doinel (ca pe un personaj din Roşu, roşu, catifea).

Ariciul e regresie pură, dacă asta ar însemna ceva, un sugar care se morfoleşte pe sine înăuntru. Abia dacă e treaz, trăieşte într-o stare de conştiinţă foarte modificată, vorbeşte şi într-un limbaj modificat, cu verbele devenite reflexive:

„Am prieteni orbi, soborbii, ei îşi pipăie calea cu nasul. Merg de colo, colo, întreabă, nu vă supăraţi, v-a fost adus cumva dumneavoastră aicea un. Şi zic ce îşi caută. Şi îşi tot caută. Şi câteodată îşi găsesc şi atunci nu îşi mai caută, dar aceia nu mai pot povesti niciodată.

Se-şi tem de banal.

Eu nu mă-m tem de nimic. Dar asta câtă vreme îmi sunt singur.

Şi cine zice că nu îşi e.

Ăla îşi minte.”

Pentru el, lumea văzută la teatru e o porcărie, dar „Porc e o frumuseţe. Atâta suferinţă şi el.”

Ultima zi a tinereţii

Hârciogul poartă şapcă, îl cheamă Ciobi şi-şi aminteşte vremea când semenii lui erau la fel de numeroşi ca oamenii. Ora lui de somn e sfântă.

Faţă de arici, el e la celălalt capăt al vieţii, are botul încărunţit, nu pierde nici o silabă din monologul de pe scenă, în care un bătrân îşi aminteşte tinereţea. Are şi el limbajul lui special, cu un mai-mult-ca-imperfect plin de eecouri: „Pe vremea aceea, când gardurile dintre grădini aveeau burţi moi şi lăsate, şi te puteeai strecura pe sub ele.” Şi, desigur, se întoarce mereu la „Atâta frumuseţe care moare.”

Auto-Da-Fé

Iar cârtiţa, Dede (de la Dedesubtilă, dar şi-a ros de mult inutila terminaţie „subtilă”), e oarbă, iese rarisim la suprafaţă şi atunci e întotdeauna pândită de duşmanii naturali. Se simte în largul ei sub rochia naratoarei, agăţată de sânul ei stâng.

Dede e suficient de transparentă, vă las s-o descoperiţi voi, ca să zic aşa. „Ascultam răsuflarea ei într-a mea, o adulmecam, îi consumam tresăririle, micile ei spasme se reflectau în mine şi-apoi se întorceau iarăşi la ea, eram valuri de sunete, uimire şi emoţie convertite în tremur.”

 

Am cunoscut-o de curând pe Veronica şi cred că e cam specialitatea ei să vadă lucruri ciudate în jur: un iepure în lesă, un şoim devorându-şi prada pe balconul unui hotel, o pasăre în miezul unui protest civic. Nimeni nu era mai potrivit să vadă şi să scoată la lumină ariciul, hârciogul şi cârtiţa din noi, să audă simfonia animalieră din intimitatea noastră, să ne adulmece spaimele şi încântările pe care încercăm să le ţinem ascunse. Mica ei cărticică pătrăţoasă nu e deloc pentru copii, beware! E, aş zice, pentru adulţi care nu se tem de ei înşişi. Şi e mult peste celelalte cărţi ale ei, ca intensitate şi duritate şi poezie, pe mine m-a şi speriat pe alocuri, dar m-a dat cu totul pe spate, oricum.

În prolog, versuri de Czeslaw Milosz despre ce spun anumiţi spectatori la teatru despre ce se petrece pe scenă, iar în epilog, Nabokov despre reflexiile într-un geam, despre cum nu se mai poate şti ce e în afară şi ce e înăuntru. Fragmentul din Nabokov e tocmai din Foc palid, desigur, din poemul care deschide cartea aia genială – recent apărut pentru prima oară în româneşte, în traducerea Veronicăi D. Niculescu. Și: Simfonia animalieră a apărut exact la o editură care are un arici drept mascotă :) Perfect timing și perfect placing, nu? Fix ca la un spectacol de teatru, în care toate firele se conectează în final.

În plus, azi o altă carte a autoarei e oferită gratuit pe elefant.ro: Roşu, roşu, catifea. Enjoy, că şi mie mi-a plăcut, am scris aici.

 

Bonus, Czeslaw Milosz:

De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,

aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,

i-aş aşeza pe-un fotoliu seara la teatru

şi-ndesându-mi urechea spre botul lor umed

aş asculta ce spun despre lumina rampei,

despre sunetul muzicii, despre balet.

Şi revăzut de Veronica D. Niculescu:

De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,

aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,

i-aş aşeza pe fiecare din ei într-un om

şi-ndesându-mi urechea spre botul lor umed

aş asculta ce spun despre lumina lăuntrică,

despre sunetul fiinţei, despre durere şi dor.

 

[1] un fel de supermarket comunist

« Articole anterioare    |    Articole recente »