14 August 2014

Heart-warming

Până mâine dimineaţă (până la 12, adică) mai puteţi participa la concursul meu dacă vreţi să câştigaţi trei cărţi, până atunci câştigă toată lumea un fragmenţel din cartea pe care o citesc eu acuma, Câteva lucruri despre tine, de Florin Irimia.

“Cu mii de ani în urmă, zeiţei Lehamyte i-a căzut cu tronc muritorul Siktir sau poate a fost invers, nimeni nu mai ştie exact. Cert e că între cei doi s-a înfiripat o mare iubire, şi din această iubire s-a născut o fetiţă pe care au numit-o Depressia. Doar că muritorul Siktir mai avea şi o soţie, pe vrăjitoarea Perzania, cum şi Lehamyte, la rândul ei, avea un soţ, pe zeul Mohor. Şi mâniindu-se ei de trădarea soţilor, vrăjitoarea Perzania şi zeul Mohor au blestemat-o pe Depressia să nu-şi găsească niciodată fericirea, iar pe părinţi, să fie tot timpul nişte părinţi răi, indiferenţi şi iresponsabili, oricât s-ar fi străduit ei să fie pe dos. Şi, în felul acesta, nu numai că Depressia nu şi-a aflat nicicând fericirea, chiar dacă i s-au oferit suficiente oportunităţi pentru asta, ci întreaga ei seminţie a fost atinsă de blestem şi uite aşa se face că toţi copiii ei şi copiii copiilor ei s-au născut condamnaţi la amărăciune şi necaz, iar eu sunt unul dintre aceştia.”

Heart-warming, nu? :D

Categoria roman | 3 Comentarii »

12 August 2014

Diana Adamek, hărţuită de patru luni

1 catei Adamek

Diana Adamek e o scriitoare minunată, sper că aţi apucat să citiţi romanul ei, Dulcea poveste a tristului elefant – pentru mine a fost o surpriză de proporţii, un şoc (am scris aici despre carte). Surpriza a continuat când am constatat, după ce am schimbat câteva e-mailuri cu ea, că nu e doar o scriitoare minunată, ci şi o persoană minunată, că am toate motivele din lume să fiu fericită şi onorată că pot sta de vorbă cu ea, că am ocazia să ne cunoaştem (deocamdată doar pe mail şi telefon, pentru că ea stă la Cluj, unde predă la Universitate, iar eu la Bucureşti).

Cred că aş fi simţit acelaşi gen de conexiune doar cu Mircea Ivănescu, eventual, dintre toţi scriitorii români – ştiţi cum a fost el nevoit să se mute la Sibiu şi n-a ezitat s-o facă în primul rând pentru că acolo i se oferea posibilitatea să locuiască împreună cu pisicile lui? Ei, da. Să faci gesturi de astea şi să scrii aşa cum a scris Mircea Ivănescu… Diana Adamek nu e în aceeaşi situaţie şi nici n-o să fie vreodată, pentru că are casa ei şi acolo poate liniştită să locuiască împreună cu câinii şi pisicile ei. Nu trebuie să-şi ia lumea în cap, ca Ivănescu altădată. Oops, am spus “liniştită”? Nu, bineînţeles că nu!

Sunt patru luni de când e hărţuită de nişte vecini pe care eu deja îi detest din tot sufletul, deşi nu i-am văzut niciodată. A fost chemată la poliţie să dea declaraţii, i-au venit inspecţii neanunţate de la poliţie, de la primărie, de la Sanepid, de la Direcţia Sanitar-Veterinară, mai lipseşte să vină peste ea şi Delegaţia Supremă a Mamelor de Inspectori. La toate vizitele astea s-a constatat că totul e în regulă, e perfect curat la ea în curte, câinii ei au acte cu tot ce trebuie la zi (vaccinări, deparazitări, carnete de sănătate), dar nu, nişte vecini apucaţi de streche continuă să-i toarne reclamaţii peste reclamaţii, la toate forurile posibile. Îi deranjează îngrozitor câinii, nu că ar face zgomot sau că ar fi agresivi (nu ies niciodată din curtea care e înconjurată cu garduri de doi metri înălţime), ci că… există. Pe vecini îi deranjează foarte tare şi păsările cu aripi mari care planează deasupra curţii, atrase de mâncarea câinilor, probabil. Vă imaginaţi cum e să ai vecini dintr-ăştia, care văd păsări cu aripi mari survolându-le ameninţător spaţiul aerian?!

La cea mai recentă inspecţie, ieri, un reprezentant al Direcţiei Sanitar Veterinare a reuşit totuşi să găsească ceva în neregulă: păr. Dap, a găsit păr de câine prin curte. Aşa că i-a ameninţat, pe Diana Adamek și pe soțul ei, că la inspecția viitoare or să fie amendați dacă mai găsește păr de câine prin curtea lor. Pe scurt, e clar că hărţuirea continuă şi nu se va opri prea curând, că, totuşi, câinii nu vor fi epilaţi prea curând. Totuşi. Iar oamenii sunt la capătul răbdării, s-au săturat să li se arunce cu pietre în curte, de dat declaraţii, de primit inspectori şi ameninţări (soţul Dianei Adamek a fost chiar ameninţat cu moartea) toată ziua.

Mie mi se pare un caz străveziu de hărţuire. Probabil că autorităţile respective sunt obligate să dea curs reclamaţiilor, dar nu se poate să nu existe o limită, nu se poate să nu existe o modalitate de-a pune capăt încercărilor de intimidare şi ameninţărilor din partea unor oameni care n-au nimic mai bun de făcut în viaţă decât să se uite în curtea altora şi să vadă păsări cu aripi mari prin aer. Are cineva idee ce trebuie făcut, ce se poate face? Vă rog din suflet să-mi daţi de ştire dacă ştiţi vreo soluţie, abia aştept să-i transmit Dianei Adamek. Sunt deja patru luni de când a fost obligată, de stres, să înceteze lucrul la noua ei carte, ceea ce înseamnă că vecinii ăia atentează direct la mine, mă împiedică să pot citi o carte pe care o aştept cu cea mai mare nerăbdare (asta şi noua carte a lui Cărtărescu sunt primele pe lista mea).

Acum, dacă vă întrebaţi despre câţi câini e vorba şi dacă nu cumva Diana Adamek are vreo canisă de pitbulli pe care-i creşte şi antrenează pentru lupte: nţ, sunt căţei salvaţi, sterilizaţi, luaţi de pe străzi sau din adăposturi, au ţarcuri speciale, două în curtea din spate şi unul în curtea din faţă. Bruno are 16 ani, e aproape la capătul vieţii. În total (marele total!) sunt 5 (cinci) căţei, nicidecum 20-30, cum aţi putea crede, iar doi dintre ei sunt de talie mică. În poza de mai sus vedeţi în ce condiţii sunt ţinuţi, într-un loc curat şi frumos amenajat. Şi, repet, nici măcar nu fac gălăgie.

2 catei Adamek

Mie mi se pare o mare porcărie că în loc să fie sprijiniţi oamenii care adoptă câini, sunt supuşi la tot felul de hărţuiri absurde (asta cu păsările cu aripi mari m-a dat cu totul pe spate, aş fi râs dacă nu era vorba, de fapt, de nişte indivizi care-i fac viaţa literalmente imposibilă Dianei Adamek). Şi, într-un fel, aş vrea să fac tot ce pot s-o susţin pe Diana Adamek, o mare doamnă şi o mare scriitoare. Dar ce pot face altceva decât să scriu un text aici?

8 August 2014

Alege trei cărţi

Toată lumea face concursuri cu premii în cărţi, numai eu nu? Eeei, nu se poate, mi-am zis. Aşa că voilà, concurs! Puteţi câştiga un set de trei cărţi, la alegere, dintre cele disponibile pe site-ul editurii Univers. Pur şi simplu puneţi aici un comentariu în care să precizaţi care sunt cele trei cărţi pe care le vreţi, eventual şi de ce (pentru că aţi mai citit ceva de autorii respectivi şi v-a plăcut, pentru că vă atrage subiectul, pentru că un titlu sau altul vă stârneşte curiozitatea etc.). O să aleg eu câştigătorul, după comentariul care o să mi se pară cel mai interesant (cine ştie, poate un pachet de trei o să fie o combinaţie surprinzătoare, poate un comentariu o să mă incite în mod special, poate o să-mi atragă atenţia asupra unei cărţi pe care n-am citit-o încă şi-o să mă hotărăsc s-o citesc) sau prin tragere la sorţi, dacă n-o să mă pot hotărî :)

Dacă aş participa eu, aş alege, cred, cam aşa, doar din cărţile pe care nu le-am citit, ca să nu trişez:

David Grossman, Cartea de gramatică interioară

(pentru că autorul e extraordinar, am mai citit o carte de el, titlul mi se pare minunat, chiar mi-ar trebui, dacă ar exista aşa ceva, o carte de gramatică interioară la propriu)

cartea-de-gramatică-interioară-

Donald Barthelme, Şaizeci de povestiri

(pentru că e Barthelme, pentru că mi-e ruşine de mor că n-am citit-o, pentru că nici coperta nu strică deloc :) )

Jorge Amado, Prăvălia de miracole

(pentru că m-a dat cu totul pe spate prima carte de Amado pe care am citit-o, Cizme, robă, cămaşa de noapte, am şi luat-o imediat în Globus, deşi toată lumea zice că Amado e şi mai tare în alte cărţi, de exemplu în Prăvălia de miracole – cum o fi, frate?)

prăvălia-de-miracole

Sau nu, poate astea:

Paul Auster, Invizibil

(pentru că e Auster şi sigur scrie bine, sigur nu e boring, sigur nu mi-ar pieri interesul până la sfârşit)

Peter Hoeg, Fata tăcută

(pentru că am capul calendar despre cât de mişto sunt cărţile lui Hoeg, de pe net şi din real life, sunt curioasă)

fata-tăcută

Ibrahim Altun, Epidemia romantică

(pentru titlu, pentru că e un autor turc şi am mai citit vreo doi care mi-au plăcut, pentru că are review-uri foarte bune)

Sau… mă rog, altele :)

Aştept comentariile cu selecţiile voastre şi săptămâna viitoare, pe 15 august, anunţ câştigătorul. Aveţi deci o săptămână la dispoziţie.

4 August 2014

Natural, vegetal, stoic şi estival

Citesc Marcus Aurelius, cărămida aia frumoasă de la Humanitas. Apropo, e ediţie bilingvă şi cu aparat critic destul de întins, deci textul în sine ocupă sub 200 de pagini – spun asta ca să vă treacă intimidarea, dacă v-aţi uitat cumva la volum şi-aţi renunţat să-l luaţi că e prea mare. Nu ştiam că mi-a rămas atât de bine în cap Scotch, cartea Ioanei Bradea, dar uite că da: mă gândesc mereu, citind, la o fabrică părăsită, la secretara cu rucsac şi tenişi (aşa mi-amintesc de ea, sper să nu greşesc!), la geamuri sparte şi hârtii purtate de vânt prin bălării. Sorry, Marcus Aurelius! :)

O singură observaţie acum: mă întristează să tot dau de „ceea ce e conform cu natura e bun şi nu poate fi greşit” (nu e citat exact, iar sensul e departe de obsesiile cu natural, organic, bio etc. cu care ne împuie urechile mediile de azi). Natura e ceva îngrozitor de greşit, de fapt, pentru mine. Dacă ar fi să inventez o lume, hai să zicem pentru vreun joc online, ca să nu mă bănuiască nimeni de grandori penibile, n-aş inventa niciodată viaţa aşa cum e ea pe planeta asta, viaţa-măcel perpetuu. Poate mai degrabă ceva de genul oceanului din Solaris a lui Stanislaw Lem (şi asta are o ediţie proaspătă, la Nemira), o altă carte absolut minunată. Sau o formă de viaţă vegetală dotată cu inteligenţă, în care da, moartea ar fi inclusă în pachet, dar ar fi o moarte mai blândă, una care să excludă violenţa semenilor, măcar, o formă de viaţă în care să nu existe prădători. Cum ar gândi plantele alea mă interesează mai puţin, poate ar emana doar nesfârşite powerpointuri cu apusuri de soare şi panseuri înţelepte (boring ca naiba, după mintea mea de acum, dar cine ştie cum aş gândi dacă aş fi plantă), important e că mi-aş dori să fie conştiente, atât. E destul, zău, natura putea să găsească o scurtătură, dinspre partea mea, trebuia să se străduiască mai mult, să nu sară la regnul animal deloc, dar să ajungă cumva la conştiinţă.

Anyway, sunt într-o pasă, probabil. Poate de la căldură, poate de la Marcus Aurelius. Pe care de fapt voiam să vi-l recomand, e frumos şi scurt, nu vă lăsaţi intimidaţi de volumul impozant. O să revin, probabil, dacă mă ţine creierul, deşi vara mi-l cam vegetalizează, ca să zic aşa.

Categoria eseu | Comenteaza »

1 August 2014

Maksim T. Ermakov

Dusmanul-Poporului-Olga-Aleksandrovna-Slavnikova

Olga Slavnikova, Duşmanul poporului, trad. Antoaneta Olteanu, ed. ALLFA, col. Strada Ficţiunii, 2014

 

Dacă ar putea, furioşii ar interzice ploaia, ar scoate în afara legii erupţiile vulcanice, ar extermina bacteriile, ar tortura tornadele. Ar distruge şi ultima condiţie favorabilă vieţii, pentru că tot ce favorizează viaţa o şi pune în pericol. Să vrei să elimini pericolele înseamnă să elimini posibilitatea vieţii, asta e perversitatea. Citeam zilele trecute, nu mai ştiu pe unde, despre un tratament cu viermi intestinali pentru nu ştiu ce boală – am înţeles că, din cauza masivei deparazitări interne a omenirii (LOL, ştiu, dar suntem deparazitaţi în ultimul hal, nici un viermişor nu mai poate trăi în noi că-i venim repede de hac), se produc şi nişte dezechilibre care devin periculoase la un moment dat. E culmea ironiei, nu? Să fii nevoit, ca medic, să infestezi o persoană cu viermi intestinali, ca să-şi recapete sănătatea! Nu mai e cazul să spun câte probleme apar din cauza folosirii pe scară largă a antibioticelor. Sau a pesticidelor. Sau a campaniilor de vaccinare intensivă a populaţiilor foarte sărace, la care sporul natural e imens. În obsesia noastră de a proteja cu orice preţ viaţa umană, riscăm să distrugem nişte condiţii de bază ale vieţii, în general. Bineînţeles că e o exagerare, noroc că nu putem, oricât ne-am da peste cap, să interzicem ploaia şi să torturăm tornadele :) (Nu vă impacientaţi, nu sunt pro-viermi şi nici contra antibioticelor şi a vaccinării.)

E ceva care ne scoate din minţi, ceva care nu merge, ceva care ne împiedică să trăim fericiţi. Toţi o simţim, forţa asta misterioasă care se opune cu înverşunare planurilor şi dorinţelor noastre. Toţi protestăm – protestul devine chiar, pentru unii, cea mai nobilă activitate umană. Toţi dăm din copite, furioşi, facem spume la gură, ne repezim cu coarnele înainte împotriva… fill in the blanks.

Ei, în romanul Olgăi Slavnikova forţa asta misterioasă care ucide zeci de oameni sub dărâmături la un cutremur, care face avioanele să se prăbuşească, trenurile să deraieze, copiii să moară de cancer capătă un nume: Maksim T. Ermakov.

Ce-ai face dacă ţi-ar spune cineva că vecinul tău de alături, corporatistul ăla enervant care nu se gândeşte decât la bani şi căruia nu-i pasă nici cât negru sub unghie de soarta altora e diavolul întruchipat? Ce-ai face dacă te-ar convinge cumva cineva că tocmai el, Maksim T. Ermakov, e vinovat pentru avioanele prăbuşite şi copiii suferinzi de cancer? În carte, micul demon banal nu poate fi ucis, desigur, decât cu preţul unui sacrificiu. Spre deosebire de alte sacrificii, ăsta e unul cu totul şi cu totul ieşit din comun. Negativul însuşi trebuie să-l facă, pentru salvarea omenirii. Maksim T. Ermakov însuşi trebuie să se suprime de dragul celorlalţi. Acum: ce-ai face dacă te-ar convinge cumva cineva că tocmai tu eşti sursa tuturor relelor, că tocmai în tine s-a întrupat diavolul, că tocmai din cauza ta mor copii de cancer şi deraiază trenuri? Şi tot ce trebuie tu să faci ca să salvezi omenirea e să-ţi tragi un glonţ în cap?

Ideea e priceless, absolutely priceless, zic eu. Realizarea e cel puţin onorabilă, chiar dacă-i poţi găsi, dacă ţii neapărat, câte-o hibă pe ici pe colo (paralela cu bunicul stahanovist fără voie mie mi s-a părut forţată şi uşor boring, de exemplu). Probabil că 99,99% dintre cititori s-ar referi la paralela între „duşmanul poporului”, sintagma aia comunistă, şi lozincile consumeriste de azi – şi ar merita, cartea e perfect exploatabilă din punctul ăsta de vedere. Numai că pe mine mă atrage mult mai mult nevoia asta eternă a omului de a da vina pe altcineva, de a pune un nume şi o faţă pe necunoscuta aia teribilă a ecuaţiei viaţă-moarte. Nu putem rezista dacă acceptăm ideea că nu e vina nimănui când moare un copil de cancer şi când se prăbuşeşte un avion (nu ăla, fraţilor, celelalte). Cineva e vinovat, cineva trebuie să plătească, altfel înnebunim.

Nu? Nu.

Anyway: să presupunem că existenţa ta e marcată printr-un câmp magnetico-nu-ştiu­-cum bizar şi provoacă anomalii foarte grave în câmpul magnetico-nu-ştiu-cum al omenirii. Ţi-ai trage un glonţ în cap? Bonus: noi ţi-am face statuie după aia :)

Categoria roman | 9 Comentarii »

23 July 2014

Tu cât dai?

Postez mai jos un fragment dintr-o carte în curs de apariţie. Patrick Flanery, Iertare. Nu pentru cartea în sine, despre care o să mai vorbim, ci pentru că mă stârneşte discuţia despre bacşiş. Uite că şi în Africa de Sud e o mare bătaie la cap. Ideea e că nu ştii niciodată cât să dai. Voi ştiţi? Eu am o problemă cu asta, de exemplu habar n-am dacă trebuie să dau ceva de fiecare dată când mi se livrează acasă cumpărăturile. De obicei, dacă plătesc cash, las restul curierului, ceva sub 10 lei, în orice caz. Dacă am plătit deja online, se întâmplă să nu dau nimic. E bine, nu e bine? Cât ar trebui să-i dai curierului care-ţi aduce cărţi sau apă minerală sau mai ştiu eu ce? În fond, deja am plătit pentru transport, îmi spun cu năduf uneori. Şi, dacă deja m-a costat 10-15 lei transportul, mai trebuie să dau 5-10 lei bacşiş? Sunt o scorpie nenorocită dacă nu las nimic? Aş vrea să ştiu o dată pentru totdeauna şi să nu-mi mai bat capul.

Iar bacşişul lăsat de turişti… Cea mai exotică ţară în care am fost vreodată e Egiptul. Atâta sărăcie cruntă am văzut acolo încât nu m-am simţit prea confortabil şi m-am gândit mereu, când am dat bacşişuri, că trebuie să dau cât aş da şi la Paris, că în nici un caz nu merită chelnerii de acolo mai mult decât cei din Egipt. Am cheltuit, în general, sensibil mai mult decât îmi propusesem, fără să cumpăr ceva anume. Şi nici nu m-am enervat prea tare când a fost evident că m-a păcălit un vânzător – cumva, am simţit că am plătit un fel de taxă. La urma urmei, e un mare privilegiu să poţi ajunge să vezi cu ochii tăi piramidele, nu? Să vezi şi, la umbra lor, oameni pur şi simplu flămânzi e cam disturbing. Pe de altă parte, dacă ai plăti peste tot atât cât plăteşti la Paris, ori te-ai ruina, ori nu te-ai mai duce nicăieri… Aici, acasă, fac şi eu ca personajul localnic din fragmentul de mai jos: dau deja prea mult pe tot felul de lucruri (nu v-ar veni să credeţi cât m-a costat să tund pisicile şi căţelul!), mă străduiesc să nu las bacşişuri prea mari (nici prea mici, dacă totul e în regulă).

Nu e vorba de şpagă, să ne înţelegem, doar de bacşişuri, un obicei care se practică dintotdeauna, pretutindeni.

 

Citatul din Patrick Flanery, Iertare, în traducerea Silviei Dumitrache:

“Îi las paznicului de maşini bacşişul care mi se pare adecvat. Întotdeauna pare prea puţin sau prea mult. Mai târziu, îl întreb pe Greg ce părere are despre asta. Am încredere în opinia lui, pentru că îl ştiu de când eram studenţi în New York şi pentru că este prietenul cel mai angajat moral şi social pe care încă-l mai am în ţară. Când i-am spus că mă întorc şi că soţia mea urmează să vină mai târziu, înainte de sfârşitul anului, pentru a-şi ocupa noul post în Johannesburg, Greg a insistat să stau la el pe toată perioada cât trebuia să rămân în Cape Town.

– Nu poate fi niciodată prea mult, pentru că au nevoie de banii ăştia mai mult decât ai tu, spune el, legănându-şi fiul pe genunchi. Ca atunci când îţi fură cineva maşina pe care ai închiriat-o sau îţi ia radioul sau capacele de la roată – trebuie să-ţi spui că cine le-a luat are nevoie de ele mai mult decât ai tu. E singurul mod de a trece peste.

– Nu vreau niciodată să pară că dau de pomană.

– Gândeşte-te la toţi nenorociţii care le dau numai cincizeci de cenţi şi n-au nici o problemă. Banii nu sunt o insultă. Nu e nimic rău în a da de pomană. Nu totul trebuie să fie o plată pentru servicii prestate, oricât de neoficial. Şi, dacă eşti turist, le datorezi ceva mai mult.

[...]

– Şi tu cât laşi?

– Nu, uite, chestia e că eu le las mai puţin decât mă aştept să le laşi tu, pentru că eu le dau în fiecare zi şi le dau de ani întregi. Angajez o bonă care vine şase zile pe săptămână, un grădinar care vine de două ori pe săptămână, o menajeră care vine de trei ori pe săptămână, şi îi dau pliculeţe cu supă instant bătrânului care vine în fiecare vineri în faţa porţii mele. Le dau menajerei şi bonei bani ca să-şi ţină copiii la şcoală. Le cumpăr uniformele şcolare. Le plătesc îngrijirea medicală. Când parchez în oraş, nu le dau paznicilor atât de mult cât mă aştept să le dai tu, pentru că deja ofer atât de mult şi chiar şi aşa nu e suficient, să ştii. Şi nu le mai dau mâncare oamenilor care vin la mine acasă, cu excepţia bătrânului, pentru că nu e niciodată beat. Aşa că sunt și eu unul dintre nenorociţii ăia pe care-i detest. Dar voi, turiştii, trebuie să le daţi puţin mai mult.”

14 July 2014

“O minune a tehnicii şi a tradiţiei”

3d_O_calatorie_in_India

Gonçalo M. Tavares, O călătorie în India, trad. Laura Bădescu, ed. Univers, 2014

Da, domnule, asta înseamnă literatură! Tavares e de citit acum, chiar acum, înainte să devină un monstru sacru, un monument vivant – îl paşte riscul ăsta, deja e admirat cu o teamă respectuoasă, bănuiesc, în multe cazuri, din moment ce tot dau de cuvântul „geniu” în legătură cu el. E un şoc, într-adevăr, să vezi aliate un conţinut actual şi o formă literară ieşită de mult din uz, ies nişte scântei de toată frumuseţea din renovarea asta. O epopee în care mărcile de firmă sunt mai tari decât numele eroilor, în care maşinile au aderenţă mai bună la pavaje străvechi decât aveau copitele cailor când defilau prin capitalele europene armate ilustre, în care tehnologia e mediul nostru, nu natura? Cum vă sună? A benzi desenate cool? Nu e imposibil. A jucărie dementă? Hm. A capodoperă masivă, gen supraproducţie cu mega-efecte speciale? Dap, dacă vă puteţi imagina efecte speciale într-un 3D cultural Proză-Poezie-Filosofie, exact aşa ceva e. Noroc că n-avem nevoie de ochelari speciali ca s-o citim, noroc că ochii minţii noastre se adaptează instantaneu la literatura adevărată, o recunosc fără să aibă nevoie de ultimele gadgeturi.

E un roman în versuri, dacă vreţi neapărat o etichetă clară, doar că eticheta asta nu prea funcţionează: când aţi citit ultima oară un roman în versuri? Scheletul e cel al unei epopei – fireşte că portughezul Tavares a preluat forma din tradiţia portugheză, de la Lusiadele lui Camoes (nu, nici eu nu l-am citit pe Camoes, staţi liniştiţi :) ). Nu înseamnă, în fond, decât că a luat ce e mai bun în proză şi în poezie şi şi-a scris cartea. Versuri libere, fără rimă sau ritm. 10 cânturi, fiecare împărţit în strofe nu prea lungi (puţine depăşesc 10 versuri), 1102 strofe în total.

Dacă ai trata cartea drept volum de poezie, fie şi doar cifra asta ar fi înnebunitoare: o mie şi ceva de poezii! Şi da, multe dintre strofe pot fi considerate poeme de sine stătătoare (eu mi-am copiat vreo 50 preferate într-un fişier, doar aşa, pentru plăcerea mea). Dacă o tratezi drept roman, poţi să citeşti fără probleme, textul e fluent, chiar dacă e format din multe digresiuni şi meditaţii pe teme etern valabile sau pe unele care ţin strict de contemporaneitate, există şi o intrigă, o poveste ale cărei amănunte se dezvăluie pe parcurs, cu tot cu suspansul aferent.

Eroul se numeşte Bloom (ca în Ulise-le lui Joyce, imposibil să nu ţii cont de asta), iar călătoria lui în India are o grandoare de tragedie antică, în pretext: e un quest clasic, o aventură în căutarea Graalului – a înţelepciunii, dublată de o încercare de evadare din ghearele Destinului. Bloom şi-a ucis tatăl, ca să răzbune moartea unei femei: e momentul zero, după care trebuie cumva să restabilească o ordine în lumea lui tocmai aruncată în aer printr-o astfel de crimă. Dincolo de pretext, acum: e vorba de lumea noastră, ea trebuie cumva pusă în ordine. Mai poate fi luată în serios o călătorie iniţiatică dinspre Occident spre Orient acum, în epoca turismului de masă şi a maculaturii new age? Nu poate fi nici luată în băşcălie, pentru că, totuşi, undeva trebuie să călătoreşti, suntem animale teritoriale, o căutare spirituală pură n-are atâtea şanse să ne aprindă imaginaţia şi să ne descuie lăcăţelele alea din creier. Balansul între gravitate şi ironie e foarte fin, Tavares ştie ce face. Degeaba a fost lumea dezvrăjită, degeaba avem hărţi complete acum şi nu mai e loc pe ele pentru vreo ţară a înţelepciunii, noi tot o căutăm, aşa ne sunt calibrate creierele.

Bloom, fără bani, bate deci drumurile şi încearcă să se ferească de ticăloşi (bărbaţii încearcă să-l jefuiască, femeile să-l seducă, toţi atraşi de valiza lui care pare să conţină ceva preţios) şi să-şi asigure prietenia unor necunoscuţi. Păţaniile lui sunt extravagante, aşa cum a fost şi momentul zero, desigur. Ce contează e că toate întâlnirile îi oferă prilej pentru digresiuni filosofice pe jumătate amuzante, pe jumătate tulburătoare, pentru poezie care-şi ia zborul şi pentru aforisme sarcastice.

Arată cam aşa:

“Vin din mijlocul unor mari tragedii, dar rămân un consumator.

Viaţa nu se opreşte, s‑a gândit Bloom,

suntem în viaţă

atâta timp cât putem cumpăra. Conceptul de existenţă

s‑a schimbat brusc în ultimul secol:

inima bate şi creierul se mişcă, dar asta

nu‑i de ajuns pentru a afirma existenţa

unui om. A nu consuma e o mică

oprire a bătăilor inimii, care abia dacă se simte.”

Şi aşa:

“Să vorbim, deci, despre ziua următoare şi să înaintăm: ajuns

în ajun la Viena (da, deja la Viena), Bloom s‑a îmbolnăvit.

Nefericită coincidenţă: să te îmbolnăveşti

într‑un oraş unde sunt numeroase palate.

Dacă arhitectura ar avea o influenţă asupra sănătăţii

oamenilor, nimeni nu s‑ar îmbolnăvi la Viena.

În Viena, mergi pe străzi ca şi cum

ai fi călare pe un cal elegant şi alb.

Fiecare om, turist sau nu,

e mai puternic la Viena. Dar Bloom, Bloom

s‑a îmbolnăvit.”

Şi aşa:

“Bloom vorbeşte, scrie, ascultă, e‑adevărat,

dar mai are şi doi ochişori, îi place să vadă o femeie care se dezbracă,

un bărbat care saltă, animalul care aleargă speriat,

furtuna şi ploaia torenţială (când le vede din casă),

îi place, în sfârşit, să fie viu,

cu condiţia, fireşte, ca propriul său corp, acest imbecil,

să nu‑l deranjeze.”

Şi aşa:

“Discipolii lui Shankra

aveau câte o mână ascunsă în buzunar

– poate ţinând o armă (cine ştie?) –,

dar reuşeau, chiar în rolul unor bandiţi,

să‑şi păstreze mistice treizeci la sută dintre comportamente

şi micile gesturi.

O minune a tehnicii şi a tradiţiei.”

 

P.S. S-ar putea ca româna să fie o limbă ideală pentru traducerea unei asemenea cărţi. Pentru noi toţi, călătoria în India e automat asociată cu Mircea Eliade. Era şi timpul să putem face şi o altă asociere – o să vedeţi, o să vă distreze mult şi-o să vă stârnească furtuni în creier călătoria lui Tavares cu atât mai mult. Iar reinterpretarea epopeii are la noi alte două monumente: Ţiganiada şi Levantul. Nu seamănă ca stil, dar altfel se înscrie, totuşi, în aceeaşi serie. O să vedeţi :)

 

2 July 2014

Un blog mişto şi o altă lume

Îmi place foarte mult blogul lui Valeriu Gherghel, pe care l-am descoperit abia de curând, datorită unui cititor care mi-a pus linkul în comentarii. E unul dintre foarte puţinele bloguri de pe planeta asta din care am citit în draci, mai bine de-o oră, chiar de la prima vizită. OK, nu e al unui inocent, dimpotrivă, dar nu e nici scorţos şi boring cum v-aţi putea imagina dacă aş zice că e al unui erudit. Scrie şi despre cărţi studiate în şcoală, la a căror menţionare reflexul e să cauţi rapid din ochi uşa, ca să ştii pe unde o poţi şterge în cel mai scurt timp ca să scapi de bătaia la cap, dar pe blogul lui ajungi să cauţi, din alt reflex, pe pipăitelea, cana de cafea de alături, atâta poftă de stat confortabil şi citit în neştire îţi face. Şi mă bucur să constat că avem, uneori, gusturi asemănătoare şi că nu doar clasicii îl atrag: şi lui îi place Vonnegut, şi el se declară încântat de Zâtul Tatianei Tolstaia (e cea mai recentă însemnare postată).

Bineînţeles, mi-am luat una dintre cele două cărţi pe care le-a publicat, Porunca lui rabbi Akiba. Sunt eseuri despre lectură, la fel de pasionante ca blogul. N-apuc s-o citesc ca lumea, din păcate, pentru că sunt varză cu capul în ultima vreme, cine ştie când o s-o termin, darămite să mai şi scriu despre ea, aşa că am zis măcar să vă recomand aşa, rapid, cartea, pentru că merită (şi poate că nu ştiaţi de ea, cum nu ştiam nici eu).

Într-un text cu titlul De ce îi citesc pe clasici? vorbeşte despre evadarea în cărţi, dar nu despre o evadare în care fugi din lumea asta ca s-o părăseşti, ci despre un refugiu, unul care te ajută să suporţi exact lumea reală, când te întorci la ea. Ne gândim cu toţii la chestia asta, e principala înjurătură care ţi se aduce dacă eşti un cititor pasionat de literatură (ficţiune): că umbli pe coclauri cu mintea ca să scapi de treburile serioase. Nu merită comentată înjurătura, nu? Ei, ba da. Eu cred că e o evadare reală, în altă lume. Nu una imaginară, însă, ci una cum nu se poate mai reală. E vorba de lumea în care nu vezi pe stradă o puştoaică neobrăzată, ci o Lolită, de exemplu. Da, e ca un filtru care ţi se pune pe ochi, pe creier, dar filtrul e totul, lentila prin care vezi lumea e lumea ta. Ca în anecdota aia cu antropologi, în care unui membru al unui trib i se arată un film despre un oraş modern şi, când e întrebat ce-a văzut, spune că a văzut o găină – asta a recunoscut el în tot filmul, o găină într-un plan secund. Dacă nu citeşti, o să vezi mereu doar găina aia, lumea ta va fi o învălmăşeală de misterioase pete colorate cu doar câteva obiecte recognoscibile, ici şi colo. Mare şi dură pedeapsă pentru ne-cititori, nu?

« Articole anterioare    |    Articole recente »