2 July 2014

Un blog mişto şi o altă lume

Îmi place foarte mult blogul lui Valeriu Gherghel, pe care l-am descoperit abia de curând, datorită unui cititor care mi-a pus linkul în comentarii. E unul dintre foarte puţinele bloguri de pe planeta asta din care am citit în draci, mai bine de-o oră, chiar de la prima vizită. OK, nu e al unui inocent, dimpotrivă, dar nu e nici scorţos şi boring cum v-aţi putea imagina dacă aş zice că e al unui erudit. Scrie şi despre cărţi studiate în şcoală, la a căror menţionare reflexul e să cauţi rapid din ochi uşa, ca să ştii pe unde o poţi şterge în cel mai scurt timp ca să scapi de bătaia la cap, dar pe blogul lui ajungi să cauţi, din alt reflex, pe pipăitelea, cana de cafea de alături, atâta poftă de stat confortabil şi citit în neştire îţi face. Şi mă bucur să constat că avem, uneori, gusturi asemănătoare şi că nu doar clasicii îl atrag: şi lui îi place Vonnegut, şi el se declară încântat de Zâtul Tatianei Tolstaia (e cea mai recentă însemnare postată).

Bineînţeles, mi-am luat una dintre cele două cărţi pe care le-a publicat, Porunca lui rabbi Akiba. Sunt eseuri despre lectură, la fel de pasionante ca blogul. N-apuc s-o citesc ca lumea, din păcate, pentru că sunt varză cu capul în ultima vreme, cine ştie când o s-o termin, darămite să mai şi scriu despre ea, aşa că am zis măcar să vă recomand aşa, rapid, cartea, pentru că merită (şi poate că nu ştiaţi de ea, cum nu ştiam nici eu).

Într-un text cu titlul De ce îi citesc pe clasici? vorbeşte despre evadarea în cărţi, dar nu despre o evadare în care fugi din lumea asta ca s-o părăseşti, ci despre un refugiu, unul care te ajută să suporţi exact lumea reală, când te întorci la ea. Ne gândim cu toţii la chestia asta, e principala înjurătură care ţi se aduce dacă eşti un cititor pasionat de literatură (ficţiune): că umbli pe coclauri cu mintea ca să scapi de treburile serioase. Nu merită comentată înjurătura, nu? Ei, ba da. Eu cred că e o evadare reală, în altă lume. Nu una imaginară, însă, ci una cum nu se poate mai reală. E vorba de lumea în care nu vezi pe stradă o puştoaică neobrăzată, ci o Lolită, de exemplu. Da, e ca un filtru care ţi se pune pe ochi, pe creier, dar filtrul e totul, lentila prin care vezi lumea e lumea ta. Ca în anecdota aia cu antropologi, în care unui membru al unui trib i se arată un film despre un oraş modern şi, când e întrebat ce-a văzut, spune că a văzut o găină – asta a recunoscut el în tot filmul, o găină într-un plan secund. Dacă nu citeşti, o să vezi mereu doar găina aia, lumea ta va fi o învălmăşeală de misterioase pete colorate cu doar câteva obiecte recognoscibile, ici şi colo. Mare şi dură pedeapsă pentru ne-cititori, nu?

26 June 2014

Alice Munro

ura-prietenie-dragoste-casatorie

Alice Munro, Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, trad. Justina Bandol, ed. Litera, 2014 (e-book)

Nu mai citisem nimic de autoare, am profitat de e-bookul gratuit de la elefant.ro de zilele trecute. Mai există alte două volume de povestiri ale ei traduse la editura Litera, Prea multă fericire şi Dragă viaţă. Eram curioasă mai ales pentru că a luat Nobelul pe 2013, bineînţeles. Acum m-am lămurit: merită din plin, puteţi lua cu încredere, dacă aveţi chef, proza ei e mai citibilă decât a multor altor autori nobelizaţi, e foarte bine scrisă, realistă, dinamică, fără sentimentalisme sau parti pris-uri ideologice sau experimentalisme, cu multe cârlige în text care să te ţină interesat până la capăt, cu o foarte bună tehnică a montajului. Eventual i-ar putea deranja pe acei cititori (bărbaţi) hardcore care refuză cu îndârjire să citească despre femei şi din punctul lor de vedere, dar ar fi pierderea lor.

Titlul funcţionează perfect ca un tag cloud. Sunt vieţi de femei şi bărbaţi de-a lungul anilor, cupluri se fac şi se desfac, se deapănă fire în jurul unor întâmplări mărunte sau tragice, dar care capătă semnificaţii contradictorii.

Moartea unei femei în urma unui accident cu o lampă de ulei (de dinainte de introducerea curentului electric) devine un mit fondator pentru o familie cu mai multe ramuri, secretul dur din viaţa altei femei (un fel de emancipată nu foarte subtilă), fosta fetiţă a victimei, dar şi subiectul unei povestiri scrise de o nepoată care se detaşează cu cinism de rădăcinile ei provinciale pentru a se dedica literaturii. Un fapt divers oarecare pune în mişcare tot felul de mecanisme interpretative, adoptate de generaţii diferite în stiluri diferite şi cu scopuri diferite, dar cumva rămâne totuşi într-un cerc de lumină un singur gest pur, omenesc: strigătul fetiţei căreia i se refuză vizita la spitalul unde moare mama ei, ca să şi-o poată aminti pe urmă tot sănătoasă, “Dar ea ar vrea să mă vadă!”.

În prima povestire (cea mai fantezistă, cea mai spumoasă, poate cea mai riscată), o farsă pusă la cale de două pubere răsfăţate şi crude se întoarce pe dos şi devine o adevărată feerie pentru victima potenţială. Fetele vor să-şi bată joc de o servitoare pe care o cred caraghioasă şi îngrămădită, dar complotul lor crud îi aduce femeii, de fapt, o şansă nesperată, o viaţă la care nici n-ar fi putut visa. Eu am simţit şi o satisfacţie nebună, total ne-literară şi foarte primitivă la textul ăsta: m-am bucurat că nu le-a ieşit nesuferitelor planul :)

Şi în ultima e tot o întorsătură neaşteptată în viaţa unui cuplu, un fel de “s-a întors roata”. Un soţ intelectual care şi-a permis de-a lungul anilor destule aventuri cu studente, dar a fost suficient de tare încât nu şi-a părăsit soţia, e nevoit, la bătrâneţe, să se ocupe de flirtul ei nevinovat şi sincer cu un alt bătrân internat la azil, încearcă s-o ajute să-şi întâlnească iubitul platonic, pentru că nu poate suporta s-o vadă pradă depresiei – dacă depresia ei ar continua, ar trebui mutată în saloanele de la etaj, acolo unde nu mai e de aşteptat nimic altceva decât moartea.

O rochie maronie, un tort festiv, un filtru de cafea strălucitor, un furou – micile obiecte din recuzita feminină a lui Alice Munro capătă un tratament special, devin adevărate vedete ale textelor ei, le vezi foarte bine şi le înţelegi semnificaţia, cu mult mai serioasă decât ar putea să pară. Uite cum începe povestirea Casa cu grinzi de lemn:

“Lionel le povesti cum murise mama lui.

Ea ceruse să-i dea machiajul. El îi ţinu oglinda.

- O să dureze cam o oră, spuse ea.

Cremă de bază, pudră, creion de sprâncene, rimel, creion de buze, ruj, fard de obraz. Lucra încet şi cu mână tremurândă, dar rezultatul nu fu rău.

- Nu ţi-a luat o oră, zise Lionel.

Ea spuse că nu, nu asta voise să spună.

Voise să spună când o să moară.”

Poate vreo tânără autoare va face acelaşi serviciu unor obiecte reprezentative pentru femeile de azi. Care-ar fi obiectele alea? O rochie, un tort, un aparat casnic? Hm, chiar nu se schimbă nimic? Furoul, totuşi, a dispărut, nu-i aşa? Eu am purtat în liceu, dar de-atunci parcă nici n-am mai văzut obiectul ăsta vestimentar – o fi din cauza mea, că nu prea port eu rochii?

23 June 2014

Lowboy

lowboy

John Wray, Lowboy, trad. Oana-Celia Gheorghiu, ed. Univers, 2014

Răzvan Van Firescu îmi spunea, într-un comentariu, că se aşteaptă să semene cu cartea aia a lui Haddon, O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii. Da, seamănă, în sensul că e vorba tot despre un copil defect (nu autist, ca la Haddon, ci schizofrenic) care te cucereşte şi te face să-l simpatizezi. Dar diferenţele sunt mult prea mari, altfel, ca să intre la aceeaşi categorie. John Wray chiar scrie, chiar face literatură serioasă, n-are scopuri didactice (în nici un caz nu vrea să te facă să înţelegi mai bine situaţia bolnavilor de schizofrenie!) şi nici nu-ţi stoarce lacrimi. Nici nu se citeşte, din motivele astea, cu aceeaşi uşurinţă, deci să nu vă aşteptaţi să daţi paginile fluierând, să vă topiţi de mila lui Will Heller (aşa îl cheamă, dar i se spune Lowboy), să zâmbiţi de simptomele lui “fermecătoare” şi tot aşa.

Nu, Lowboy (are deja 16 ani, nu mai e chiar copil) are toate datele să te facă, dacă ar fi în carne şi oase, să te fereşti de el pe stradă. A evadat de la nebuni, vorbeşte fără noimă despre sfârşitul lumii şi străbate New York-ul cu metroul în căutarea fostei lui prietene, pe care o aruncase în faţa trenului înainte să fie băgat la balamuc. Ei? Parcă nu e chiar charming şi heart-warming, nu? (V-aţi prins că urăsc din tot sufletul formula asta, heart-warming, sper!) Aşa zice şi detectivul care e pe urmele lui, că puştiul e periculos şi trebuie să-l prindă cât mai repede, înainte să omoare pe cineva. Mama lui Will e disperată, ştie şi ea că băiatul ei trebuie găsit repejor, dar ea se teme să nu-şi facă singur rău, nu crede neapărat că ar putea fi periculos şi pentru alţii.

Alternează, deci, halucinantele episoade din călătoria în subteran a lui Lowboy cu căutările de la suprafaţă ale detectivului şi ale mamei, care au şi ei problemele lor, iar discuţiile dintre ei trec de faza interogatoriu, uşor-uşor, spre altceva. Lowboy are, în metrou, întâlniri ciudate şi foarte disturbing, şi pentru el şi pentru cititori, inclusiv cu o femeie homeless tot defectă la cap. Ajunge şi la o variantă a mării subterane – o staţie de metrou dezafectată, inundată, unde are loc o scenă întru totul demnă de aşa un decor. E scena mea preferată din toată cartea, m-am hotărât: e amintirea cea mai clară pe care am păstrat-o (am citit cartea acum câteva luni).

Sigur că o găseşte pe fosta lui prietenă, victima acelui atac din cauza căruia Lowboy a ajuns la balamuc (mă rog, în carte nu se pomeneşte de “balamuc”, dar nu pot eu să mă abţin, n-o să fiu niciodată atât de la zi cu political correctnessul, sorry). O aşteaptă când iese de la şcoală. Sigur că fata, care îl cunoaşte foarte bine, i se alătură. Ce nu ştie ea e că Lowboy, după tonele de medicamente cu care a fost tratat la balamuc, a descoperit tot felul de taine, ştie cum poate salva planeta de la distrugere şi cam are nevoie de ea ca să-şi pună planul în aplicare. Iar planul acela e atât de disperat de inocent încât nu ai cum, chiar nu ai cum să nu te facă să ţii din tot sufletul cu bietul băiat.

Nu mai dau amănunte ale poveştii, nu vreau să stric plăcerea nimănui. Lowboy e, cum bine scrie pe coperta a patra, “o altă odisee urbană a unui Ulise suspendat între două lumi”. Lumea metroului newyorkez şi o lume a proiecţiilor paranoice, lumea de la suprafaţă şi lumea din subteran, lumea celor sănătoşi şi lumea schizofrenicilor, lumea adulţilor şi cea a copiilor – şi cred că se mai pot găsi paralele dintr-astea. Lowboy e la mijloc, dar e un pic mai mult în jumătatea cu subteran, fantasme, boală, copilărie. Iar Wray e un artist adevărat, reface impresionant viziunea lui Lowboy, starea de disperare a unui puşti cu puteri limitate care vede cum planeta e pe cale să fie distrusă pentru totdeauna şi care se zbate, cu ultimele picături de energie, să mai salveze ceva, poate şi o părticică din mintea lui, din viaţa lui. Deşi, ce mai poţi face, ce mai e de salvat atunci când “ei” şi drogurile lor ţi-au inundat creierul cu atâtea mizerii… dacă n-o să vă speriaţi puţin simţind că vă creşte riscant de mult temperatura undeva, la nivelul tâmplelor, citind, înseamnă că ceva n-a funcţionat cum trebuie în cazul vostru cu cartea asta.

Un alt roman al lui John Wray e în curs de apariţie la Univers. E despre destrămarea Imperiului Austro-Ungar, în timpul Primului Război Mondial şi după aceea. Sper să fie şi informaţia asta sumară un mărunt indiciu despre cât de tare poate fi autorul, cât de întinsă e zona în care se mişcă şi cam cât de mari sunt mizele lui. Ce să mai zic? Eu sunt totalmente încântată că am ocazia să citesc cumva în avanpremieră traducerile astea în română, chiar e vorba de cărţi importante.

Categoria roman | 5 Comentarii »

19 June 2014

Un arici, un hârciog şi o cârtiţă

veronica-d-niculescu-simfonia-animaliera_coperta 1

Veronica D. Niculescu, Simfonia animalieră, ed. Casa de Pariuri Literare, 2014

ilustraţii de Anca Smărăndache

Deloc ce mă aşteptam eu să fie. Îmi închipuiam ceva inofensiv şi simpatic, asemănător cu povestirea cu motanul cerşetor la o Alimentara[1] din Roşu, roşu, catifea. Adică eram pregătită să mă las înduioşată. Şi, da, scena din deschidere, cu animăluţul înghesuit într-o colţ de-o mulţime de oameni ostili şi copii antipatici, te cam atacă fix la coarda sensibilă, dar ce urmează schimbă totul. E proză fără gen, roman-poem-teatru-eseu-fabulă, poate. Spectacol literar, categoric.

Nu e o carte despre animale, ci despre intimitate. Trei ipostaze ale lăuntricului, întruchipate de un arici, un hârciog şi o cârtiţă. Nu neapărat „animăluţe simpatice” care se lasă uşor mângâiate şi manipulate spre distracţia bipezilor, ci nişte rozătoare retractile şi poate chiar, pentru unii, uşor repulsive. Ieşite din cotloane umbroase sau de-a binelea din beznă, unul acoperit de ţepi, altul cu reflexul de a muşca dacă e trezit din somn, altul – alta – cu gheare scormonitoare. Toţi hibernează.

Rewind. Trei seri la teatru, trei piese diferite. Într-o lojă, o femeie şi un arici, o femeie şi un hârciog, o femeie şi o cârtiţă. O singură dată vedem, peste capetele spectatorilor din sală, într-o lojă de vizavi: de acolo asistă la spectacol un bărbat cu un opossum.

Călătoriile lui Gulliver

Ariciul are un iPod şi-şi suge degetul. Îl cheamă Doinel (ca pe un personaj din Roşu, roşu, catifea).

Ariciul e regresie pură, dacă asta ar însemna ceva, un sugar care se morfoleşte pe sine înăuntru. Abia dacă e treaz, trăieşte într-o stare de conştiinţă foarte modificată, vorbeşte şi într-un limbaj modificat, cu verbele devenite reflexive:

„Am prieteni orbi, soborbii, ei îşi pipăie calea cu nasul. Merg de colo, colo, întreabă, nu vă supăraţi, v-a fost adus cumva dumneavoastră aicea un. Şi zic ce îşi caută. Şi îşi tot caută. Şi câteodată îşi găsesc şi atunci nu îşi mai caută, dar aceia nu mai pot povesti niciodată.

Se-şi tem de banal.

Eu nu mă-m tem de nimic. Dar asta câtă vreme îmi sunt singur.

Şi cine zice că nu îşi e.

Ăla îşi minte.”

Pentru el, lumea văzută la teatru e o porcărie, dar „Porc e o frumuseţe. Atâta suferinţă şi el.”

Ultima zi a tinereţii

Hârciogul poartă şapcă, îl cheamă Ciobi şi-şi aminteşte vremea când semenii lui erau la fel de numeroşi ca oamenii. Ora lui de somn e sfântă.

Faţă de arici, el e la celălalt capăt al vieţii, are botul încărunţit, nu pierde nici o silabă din monologul de pe scenă, în care un bătrân îşi aminteşte tinereţea. Are şi el limbajul lui special, cu un mai-mult-ca-imperfect plin de eecouri: „Pe vremea aceea, când gardurile dintre grădini aveeau burţi moi şi lăsate, şi te puteeai strecura pe sub ele.” Şi, desigur, se întoarce mereu la „Atâta frumuseţe care moare.”

Auto-Da-Fé

Iar cârtiţa, Dede (de la Dedesubtilă, dar şi-a ros de mult inutila terminaţie „subtilă”), e oarbă, iese rarisim la suprafaţă şi atunci e întotdeauna pândită de duşmanii naturali. Se simte în largul ei sub rochia naratoarei, agăţată de sânul ei stâng.

Dede e suficient de transparentă, vă las s-o descoperiţi voi, ca să zic aşa. „Ascultam răsuflarea ei într-a mea, o adulmecam, îi consumam tresăririle, micile ei spasme se reflectau în mine şi-apoi se întorceau iarăşi la ea, eram valuri de sunete, uimire şi emoţie convertite în tremur.”

 

Am cunoscut-o de curând pe Veronica şi cred că e cam specialitatea ei să vadă lucruri ciudate în jur: un iepure în lesă, un şoim devorându-şi prada pe balconul unui hotel, o pasăre în miezul unui protest civic. Nimeni nu era mai potrivit să vadă şi să scoată la lumină ariciul, hârciogul şi cârtiţa din noi, să audă simfonia animalieră din intimitatea noastră, să ne adulmece spaimele şi încântările pe care încercăm să le ţinem ascunse. Mica ei cărticică pătrăţoasă nu e deloc pentru copii, beware! E, aş zice, pentru adulţi care nu se tem de ei înşişi. Şi e mult peste celelalte cărţi ale ei, ca intensitate şi duritate şi poezie, pe mine m-a şi speriat pe alocuri, dar m-a dat cu totul pe spate, oricum.

În prolog, versuri de Czeslaw Milosz despre ce spun anumiţi spectatori la teatru despre ce se petrece pe scenă, iar în epilog, Nabokov despre reflexiile într-un geam, despre cum nu se mai poate şti ce e în afară şi ce e înăuntru. Fragmentul din Nabokov e tocmai din Foc palid, desigur, din poemul care deschide cartea aia genială – recent apărut pentru prima oară în româneşte, în traducerea Veronicăi D. Niculescu. Și: Simfonia animalieră a apărut exact la o editură care are un arici drept mascotă :) Perfect timing și perfect placing, nu? Fix ca la un spectacol de teatru, în care toate firele se conectează în final.

În plus, azi o altă carte a autoarei e oferită gratuit pe elefant.ro: Roşu, roşu, catifea. Enjoy, că şi mie mi-a plăcut, am scris aici.

 

Bonus, Czeslaw Milosz:

De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,

aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,

i-aş aşeza pe-un fotoliu seara la teatru

şi-ndesându-mi urechea spre botul lor umed

aş asculta ce spun despre lumina rampei,

despre sunetul muzicii, despre balet.

Şi revăzut de Veronica D. Niculescu:

De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,

aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,

i-aş aşeza pe fiecare din ei într-un om

şi-ndesându-mi urechea spre botul lor umed

aş asculta ce spun despre lumina lăuntrică,

despre sunetul fiinţei, despre durere şi dor.

 

[1] un fel de supermarket comunist

18 June 2014

Prea multe poveşti, prea puţină literatură

Am reuşit să termin o singură carte în ultima săptămână, deşi am începute vreo 10 pe care sunt foarte hotărâtă să le citesc ca lumea (nu glumesc), de aia pauza lungă de pe blog. Şi nu pot să scriu despre aia terminată, că e pentru Globus, o s-o pot prezenta, în cel mai bun caz, peste vreo 7 luni, până atunci trebuie să mă abţin.

Mi-am făcut azi un test dintr-ăla de jucărie pe FB (pentru că aveam prea multe chestii de făcut şi nu ştiam de care să mă apuc, aşa că am amânat tot cât a durat cafeaua :) ). Una dintre întrebări te punea să-ţi alegi un dream job şi eu tot jobul de editor mi l-am ales, deşi, dacă m-aş lua după ce chestii am răsfoit eu în ultima vreme, cred că în curând o să-mi aleg altceva la întrebarea asta. N-am mai nimerit nimic cu adevărat mişto, parcă totul e ori prea comercial, ori prea pretenţios (tocmai am abandonat la 28% un roman destul de promiţător, care din păcate s-a dovedit a fi perfect încadrabil la categoria „poveste simpatică, dar cu pretenţii, zăhărel pentru toante” – înghit foarte greu „poveştile” astea, niciodată n-aş fi în stare să le recomand cuiva, chiar dacă aş şti sigur c-or să se vândă într-un milion de exemplare). Am mai lăsat la 17% un roman înduioşător de-a binelea (era să mă ambiţionez să-l termin numai şi numai ca să mă pot lăuda pe urmă c-am citit la viaţa mea o carte în spaniolă, dar nu prea sunt eu ambiţioasă de felul meu, aşa că m-am oprit). Plus bucăţi-bucăţele din nenumărate alte cărţi care mi se par super din prezentări sau cronici, dar, luate la bani mărunţi, nu mai rămâne mare lucru din ele – doar „povestea”, aaaaahhhh, dacă mai aud de poveste, poveste, poveste o să-mi arunc laptopul pe geam! Pe bune, mai contează şi alte lucruri în literatură.

Aşa. M-am răcorit.

Nu pot să scriu încă nici despre cartea cu o minge albastră pe copertă, abia am trimis-o la tipar şi vreau să-i fac o prezentare când o fi deja în librării, să nu-i fac poftă cuiva care să se enerveze că n-o găseşte pe loc :) Sunt foarte mândră de coperta aia, oricum, mi se pare perfectă. De fapt, sunt foarte mândră de toate copertele de la Globus de până acum, dar şi de copertele de la Univers, în general – le ştiţi pe alea de la Romanul Secolului XX? Uite, pun una mai jos (la o carte chiar mişto, nu m-am ocupat eu de ea, dar am citit-o şi mi-a plăcut, apropo,  să scriu despre ea, să nu uit):

lowboy

12 June 2014

Vara în zece puncte

camasa alba

20 Rules of summer, pe un blog foarte sleek and neat, Chez Mazilique – între prosecco şi rochia din poză (love it!), colecţia Globus. Mulţumesc! (Oare cum o fi sorbetul de fructul pasiunii cu sos de mentă şi bezea?)

Vara mea? Cam aşa, în 10 puncte:

1. Cireşe (anul ăsta îmi plac mult, anul trecut mi-au plăcut căpşunile).

funnyhat  Foto de aici

2. Umbreluţă de soare de prins pe cap, ca în poză, cumpărată din intersecţia de la Universitate, de la o doamnă care vindea chestii printre maşini. Deşi un coleg s-a jurat pe roşu că el chiar a văzut, cu ochii lui, pe stradă, oameni astfel împodobiţi, încă n-am avut curaj să ies din casă cu ea. Mă tem c-o să stea veşnic în sertar. Dar mă face să zâmbesc de câte ori o văd.

3. Limonadă. Fără zahăr.

4. Groenlanda. Visez peisaje ca în Qeqertarsuup tunua, ascult uneori Northwest Passage şi aştept cu nerăbdare varianta finală la The Surfacing de Cormac James. Gheaţă, banchize, oameni înfăşuraţi în blănuri, marşuri istovitoare în viscol, un căpitan nesăbuit care-şi împinge oamenii spre eroisme dezastruoase, un copil miracol. Să vină iarnaaa!

 

5. Sandale trekking, ultima mea descoperire.

6. Gel de duş cu aromă de cafea, nicotină cu aromă de măr pentru e-ţigară… m-am săturat de ele, o să trec la vetiver şi la american tobacco, abia aştept. Aroma de tricouri proaspăt călcate se întoarce şi rulz, dar numai şi numai în zilele cu ploaie, nu ştiu de ce.

7. Tot bugetul pentru îngheţată pe anul ăsta cheltuit deja :(

8. Brazilia. Nu pentru fotbal, ci pentru Jorge Amado, Moacyr Scliar, Alberto Mussa, Patrícia Melo (coming soon). Şi, o, da, pentru Clarice Lispector, “the great witch of Brazilian literature”, “cea care arăta ca Marlene Dietrich şi scria ca Virginia Woolf” – dap, formule fericite şi adecvate, în cazul ei. Să vină toamnaaa :)

clarice-lispector Clarice Lispector, foto de aici

9. Acte, formulare, semnături, poze, cozi. În aşteptare, nişte ştampile fac şşş.

10. Elastice de prins părul, ura! Anul trecut m-am tuns mult prea scurt, acum mi-am revenit un pic. Scotch dublu adeziv, pentru folia de aluminiu de pus în geam. Frisbee pentru Mârr Huruu şi noul ei prieten, un pitbull alb care arată fioros, dar e leşinat după joacă, mângâieri şi biscuiţi-recompense.

9 June 2014

Între Isus şi Don Quijote

copilaria-lui-isus-coetzee

J. M. Coetzee, Copilăria lui Isus, trad. Irina Horea, ed. Humanitas

Nimeni n-a priceput nimic din cartea asta, dar toată lumea îşi bate capul să răspundă la întrebările pe care le pune, începând din titlu. De ce e asociat copilul ăla cu Isus, care e ideea? Toată lumea interpretează la greu, ceea ce, presupun, era şi intenţia autorului. Când îţi vorbeşte cineva în dodii/parabole şi se uită la tine aşteptând să zici şi tu ceva, e clar că-ţi dă un test. Că o face de la catedră sau de la amvon sau de pe soclul premiului Nobel, nu mai contează, rezultatul e că te-a băgat în sperieţi şi te-a făcut să te simţi mic şi prost. Sau, mai frumos zis, te-a pus imediat în poziţia cuiva care nu ştie, care trebuie să înveţe, să caşte bine ochii şi urechile. E o metodă să te facă receptiv. Asta când nu te înfurie şi nu te apuci să dai cu pietre.

Pe mine nu m-a înfuriat. Îmi place Coetzee, mult spre foarte mult, mai ales în Viaţa şi vremurile lui Michael K şi Dezonoare, dar încă n-am avut curajul pentru The Lives of Animals sau Elizabeth Costello, îmi imaginez că e prea dur pentru mine acolo (atinge chestiuni super-delicate şi controversate, cruzimea faţă de animale, vegetarianismul etc.). Îmi place că, deşi a ajuns în faza aia în care ajung unii scriitori mari, când îi apucă o teribilă neîncredere în literatură şi vor să iasă din ea la lumină, spre diverse tărâmuri mai eterate, Coetzee n-o ia razna, nu face profeţii, nu trâmbiţează, se mulţumeşte, din faza lui australiană, să te zgândărească, să te oblige să-ţi spargi capul cu întrebări. Copilăria lui Isus e un fel de povestire zen din care lipseşte încheierea – drumul e mai important decât destinaţia, calea e mai importantă decât adevărul etc.

Şi ce vezi în cale? Literatură. Fără decoraţiuni, da, dar literatură pură şi simplă. Ficţiune. O lume, nişte personaje, un conflict. Lumea cealaltă, cea de după marea traversare a oceanului pe care uiţi cine eşti, personaje ca nişte umbre care nu mai răspund omeneşte la stimuli, un conflict între carne şi spirit, între copilărie şi maturitate, între real şi imaginar. Ce mai rămâne, cu alte cuvinte, după ce-ai îndepărtat tot ce e de prisos? Eşti undeva, într-o lume care nu e a ta, pe care nu o înţelegi şi nu o poţi accepta, şi te lupţi cu cei din jurul tău, fie pe cont propriu, fie în alianţe cu unii împotriva altora. Nu ştii de ce eşti aici, nu ştii ce ai de făcut, nu ştii încotro te îndrepţi, nu ştii cine eşti. Ai, drept unic ghid, un roman bizar, despre un personaj care e sau nu e Don Quijote. Trebuie doar să înveţi să citeşti. Încă nu ştii.

Deci da, Coetzee e foarte tare.

Categoria roman | 2 Comentarii »

6 June 2014

I love Pamela

Pamela m-a făcut varză azi, pe un blog. E o însemnare despre Boddah speriat, o carte foarte mişto, dar e vorba şi despre un câine rupt de foame şi bolnav, luat din munţi şi adus într-o garsonieră. Şi nu numai că n-a făcut dezastru în casă şi n-a suferit după libertate sau alte alea, ci a devenit un prieten bun, perfect compatibil cu viaţa alături de oameni civilizaţi. Poate că data viitoare când mai vedeţi un câine adult care se chinuie pe undeva şi vă e milă de el, dar întoarceţi capul pentru că vă gândiţi că n-are cum să se obişnuiască în casa voastră, o să vă amintiţi de Pamela. Sunt sigură că a fost nevoie de nişte eforturi, de nişte timp şi nişte know how, că nu poţi să aduci pur şi simplu în casă un câine şi să te aştepţi să se poarte perfect din prima, trebuie puţin timp, informare din surse bune şi bunăvoinţă.

Bineînţeles, nu toată lumea poate să facă asta şi e mai bine să nu te bagi dacă n-o poţi scoate la capăt. Sau măcar să te bagi doar temporar, ca să vezi dacă te descurci. Eu aşa l-am luat pe primul meu căţel, mi-era frică să-mi asum responsabilitatea, habar n-aveam cum trebuie îngrijit un câine, am zis că-l iau doar în foster care, temporar, până i se găseşte o altă casă. Şi a fost mult mai simplu şi mai plăcut decât mă aşteptam, aşa că a rămas la mine definitiv, dar, în caz că aş fi descoperit că nu merge (se poate întâmpla, fără vina nimănui), pe el tranziţia la mine în casă tot l-ar fi ajutat. Cel mai amuzant a fost, dacă mi-aduc bine aminte, şocul pe care l-am avut când am văzut cum bea apă: hleorp, hleorp, hleorp! Obişnuită eu cu lipăitul discret şi inaudibil al pisicilor, zgomotul ăla mi se părea de-o… lipsă de maniere teribilă :) Şi acum zâmbesc şi mă opresc să ascult de fiecare dată când o aud pe Mârr Huruu că bea din castronelul ei, hleorpăitul ăla lacom, de fiinţă foarte grăbită şi foarte pofticioasă, care are o tonă de treburi pe cap şi e mereu pe fugă şi îi place la nebunie tot ce face, e cel mai bun antidepresiv şi energizant posibil.

Cât despre Dorel, puiul mic şi prăpădit şi urât mirositor de care ziceam eu prin aprilie, aflaţi că e acum o frumuseţe şi e bine mersi la casa lui, tot într-un apartament de bloc, cu oameni care au grijă de el cum trebuie.

Am o zi tare bună, atâta voiam să vă spun. Doar pentru că a început cu Dromarland. De aia e bine să ai un blog şi să citeşti alte bloguri.

« Articole anterioare    |    Articole recente »