23 July 2014

Tu cât dai?

Postez mai jos un fragment dintr-o carte în curs de apariţie. Patrick Flanery, Iertare. Nu pentru cartea în sine, despre care o să mai vorbim, ci pentru că mă stârneşte discuţia despre bacşiş. Uite că şi în Africa de Sud e o mare bătaie la cap. Ideea e că nu ştii niciodată cât să dai. Voi ştiţi? Eu am o problemă cu asta, de exemplu habar n-am dacă trebuie să dau ceva de fiecare dată când mi se livrează acasă cumpărăturile. De obicei, dacă plătesc cash, las restul curierului, ceva sub 10 lei, în orice caz. Dacă am plătit deja online, se întâmplă să nu dau nimic. E bine, nu e bine? Cât ar trebui să-i dai curierului care-ţi aduce cărţi sau apă minerală sau mai ştiu eu ce? În fond, deja am plătit pentru transport, îmi spun cu năduf uneori. Şi, dacă deja m-a costat 10-15 lei transportul, mai trebuie să dau 5-10 lei bacşiş? Sunt o scorpie nenorocită dacă nu las nimic? Aş vrea să ştiu o dată pentru totdeauna şi să nu-mi mai bat capul.

Iar bacşişul lăsat de turişti… Cea mai exotică ţară în care am fost vreodată e Egiptul. Atâta sărăcie cruntă am văzut acolo încât nu m-am simţit prea confortabil şi m-am gândit mereu, când am dat bacşişuri, că trebuie să dau cât aş da şi la Paris, că în nici un caz nu merită chelnerii de acolo mai mult decât cei din Egipt. Am cheltuit, în general, sensibil mai mult decât îmi propusesem, fără să cumpăr ceva anume. Şi nici nu m-am enervat prea tare când a fost evident că m-a păcălit un vânzător – cumva, am simţit că am plătit un fel de taxă. La urma urmei, e un mare privilegiu să poţi ajunge să vezi cu ochii tăi piramidele, nu? Să vezi şi, la umbra lor, oameni pur şi simplu flămânzi e cam disturbing. Pe de altă parte, dacă ai plăti peste tot atât cât plăteşti la Paris, ori te-ai ruina, ori nu te-ai mai duce nicăieri… Aici, acasă, fac şi eu ca personajul localnic din fragmentul de mai jos: dau deja prea mult pe tot felul de lucruri (nu v-ar veni să credeţi cât m-a costat să tund pisicile şi căţelul!), mă străduiesc să nu las bacşişuri prea mari (nici prea mici, dacă totul e în regulă).

Nu e vorba de şpagă, să ne înţelegem, doar de bacşişuri, un obicei care se practică dintotdeauna, pretutindeni.

 

Citatul din Patrick Flanery, Iertare, în traducerea Silviei Dumitrache:

“Îi las paznicului de maşini bacşişul care mi se pare adecvat. Întotdeauna pare prea puţin sau prea mult. Mai târziu, îl întreb pe Greg ce părere are despre asta. Am încredere în opinia lui, pentru că îl ştiu de când eram studenţi în New York şi pentru că este prietenul cel mai angajat moral şi social pe care încă-l mai am în ţară. Când i-am spus că mă întorc şi că soţia mea urmează să vină mai târziu, înainte de sfârşitul anului, pentru a-şi ocupa noul post în Johannesburg, Greg a insistat să stau la el pe toată perioada cât trebuia să rămân în Cape Town.

– Nu poate fi niciodată prea mult, pentru că au nevoie de banii ăştia mai mult decât ai tu, spune el, legănându-şi fiul pe genunchi. Ca atunci când îţi fură cineva maşina pe care ai închiriat-o sau îţi ia radioul sau capacele de la roată – trebuie să-ţi spui că cine le-a luat are nevoie de ele mai mult decât ai tu. E singurul mod de a trece peste.

– Nu vreau niciodată să pară că dau de pomană.

– Gândeşte-te la toţi nenorociţii care le dau numai cincizeci de cenţi şi n-au nici o problemă. Banii nu sunt o insultă. Nu e nimic rău în a da de pomană. Nu totul trebuie să fie o plată pentru servicii prestate, oricât de neoficial. Şi, dacă eşti turist, le datorezi ceva mai mult.

[...]

– Şi tu cât laşi?

– Nu, uite, chestia e că eu le las mai puţin decât mă aştept să le laşi tu, pentru că eu le dau în fiecare zi şi le dau de ani întregi. Angajez o bonă care vine şase zile pe săptămână, un grădinar care vine de două ori pe săptămână, o menajeră care vine de trei ori pe săptămână, şi îi dau pliculeţe cu supă instant bătrânului care vine în fiecare vineri în faţa porţii mele. Le dau menajerei şi bonei bani ca să-şi ţină copiii la şcoală. Le cumpăr uniformele şcolare. Le plătesc îngrijirea medicală. Când parchez în oraş, nu le dau paznicilor atât de mult cât mă aştept să le dai tu, pentru că deja ofer atât de mult şi chiar şi aşa nu e suficient, să ştii. Şi nu le mai dau mâncare oamenilor care vin la mine acasă, cu excepţia bătrânului, pentru că nu e niciodată beat. Aşa că sunt și eu unul dintre nenorociţii ăia pe care-i detest. Dar voi, turiştii, trebuie să le daţi puţin mai mult.”

14 July 2014

“O minune a tehnicii şi a tradiţiei”

3d_O_calatorie_in_India

Gonçalo M. Tavares, O călătorie în India, trad. Laura Bădescu, ed. Univers, 2014

Da, domnule, asta înseamnă literatură! Tavares e de citit acum, chiar acum, înainte să devină un monstru sacru, un monument vivant – îl paşte riscul ăsta, deja e admirat cu o teamă respectuoasă, bănuiesc, în multe cazuri, din moment ce tot dau de cuvântul „geniu” în legătură cu el. E un şoc, într-adevăr, să vezi aliate un conţinut actual şi o formă literară ieşită de mult din uz, ies nişte scântei de toată frumuseţea din renovarea asta. O epopee în care mărcile de firmă sunt mai tari decât numele eroilor, în care maşinile au aderenţă mai bună la pavaje străvechi decât aveau copitele cailor când defilau prin capitalele europene armate ilustre, în care tehnologia e mediul nostru, nu natura? Cum vă sună? A benzi desenate cool? Nu e imposibil. A jucărie dementă? Hm. A capodoperă masivă, gen supraproducţie cu mega-efecte speciale? Dap, dacă vă puteţi imagina efecte speciale într-un 3D cultural Proză-Poezie-Filosofie, exact aşa ceva e. Noroc că n-avem nevoie de ochelari speciali ca s-o citim, noroc că ochii minţii noastre se adaptează instantaneu la literatura adevărată, o recunosc fără să aibă nevoie de ultimele gadgeturi.

E un roman în versuri, dacă vreţi neapărat o etichetă clară, doar că eticheta asta nu prea funcţionează: când aţi citit ultima oară un roman în versuri? Scheletul e cel al unei epopei – fireşte că portughezul Tavares a preluat forma din tradiţia portugheză, de la Lusiadele lui Camoes (nu, nici eu nu l-am citit pe Camoes, staţi liniştiţi :) ). Nu înseamnă, în fond, decât că a luat ce e mai bun în proză şi în poezie şi şi-a scris cartea. Versuri libere, fără rimă sau ritm. 10 cânturi, fiecare împărţit în strofe nu prea lungi (puţine depăşesc 10 versuri), 1102 strofe în total.

Dacă ai trata cartea drept volum de poezie, fie şi doar cifra asta ar fi înnebunitoare: o mie şi ceva de poezii! Şi da, multe dintre strofe pot fi considerate poeme de sine stătătoare (eu mi-am copiat vreo 50 preferate într-un fişier, doar aşa, pentru plăcerea mea). Dacă o tratezi drept roman, poţi să citeşti fără probleme, textul e fluent, chiar dacă e format din multe digresiuni şi meditaţii pe teme etern valabile sau pe unele care ţin strict de contemporaneitate, există şi o intrigă, o poveste ale cărei amănunte se dezvăluie pe parcurs, cu tot cu suspansul aferent.

Eroul se numeşte Bloom (ca în Ulise-le lui Joyce, imposibil să nu ţii cont de asta), iar călătoria lui în India are o grandoare de tragedie antică, în pretext: e un quest clasic, o aventură în căutarea Graalului – a înţelepciunii, dublată de o încercare de evadare din ghearele Destinului. Bloom şi-a ucis tatăl, ca să răzbune moartea unei femei: e momentul zero, după care trebuie cumva să restabilească o ordine în lumea lui tocmai aruncată în aer printr-o astfel de crimă. Dincolo de pretext, acum: e vorba de lumea noastră, ea trebuie cumva pusă în ordine. Mai poate fi luată în serios o călătorie iniţiatică dinspre Occident spre Orient acum, în epoca turismului de masă şi a maculaturii new age? Nu poate fi nici luată în băşcălie, pentru că, totuşi, undeva trebuie să călătoreşti, suntem animale teritoriale, o căutare spirituală pură n-are atâtea şanse să ne aprindă imaginaţia şi să ne descuie lăcăţelele alea din creier. Balansul între gravitate şi ironie e foarte fin, Tavares ştie ce face. Degeaba a fost lumea dezvrăjită, degeaba avem hărţi complete acum şi nu mai e loc pe ele pentru vreo ţară a înţelepciunii, noi tot o căutăm, aşa ne sunt calibrate creierele.

Bloom, fără bani, bate deci drumurile şi încearcă să se ferească de ticăloşi (bărbaţii încearcă să-l jefuiască, femeile să-l seducă, toţi atraşi de valiza lui care pare să conţină ceva preţios) şi să-şi asigure prietenia unor necunoscuţi. Păţaniile lui sunt extravagante, aşa cum a fost şi momentul zero, desigur. Ce contează e că toate întâlnirile îi oferă prilej pentru digresiuni filosofice pe jumătate amuzante, pe jumătate tulburătoare, pentru poezie care-şi ia zborul şi pentru aforisme sarcastice.

Arată cam aşa:

“Vin din mijlocul unor mari tragedii, dar rămân un consumator.

Viaţa nu se opreşte, s‑a gândit Bloom,

suntem în viaţă

atâta timp cât putem cumpăra. Conceptul de existenţă

s‑a schimbat brusc în ultimul secol:

inima bate şi creierul se mişcă, dar asta

nu‑i de ajuns pentru a afirma existenţa

unui om. A nu consuma e o mică

oprire a bătăilor inimii, care abia dacă se simte.”

Şi aşa:

“Să vorbim, deci, despre ziua următoare şi să înaintăm: ajuns

în ajun la Viena (da, deja la Viena), Bloom s‑a îmbolnăvit.

Nefericită coincidenţă: să te îmbolnăveşti

într‑un oraş unde sunt numeroase palate.

Dacă arhitectura ar avea o influenţă asupra sănătăţii

oamenilor, nimeni nu s‑ar îmbolnăvi la Viena.

În Viena, mergi pe străzi ca şi cum

ai fi călare pe un cal elegant şi alb.

Fiecare om, turist sau nu,

e mai puternic la Viena. Dar Bloom, Bloom

s‑a îmbolnăvit.”

Şi aşa:

“Bloom vorbeşte, scrie, ascultă, e‑adevărat,

dar mai are şi doi ochişori, îi place să vadă o femeie care se dezbracă,

un bărbat care saltă, animalul care aleargă speriat,

furtuna şi ploaia torenţială (când le vede din casă),

îi place, în sfârşit, să fie viu,

cu condiţia, fireşte, ca propriul său corp, acest imbecil,

să nu‑l deranjeze.”

Şi aşa:

“Discipolii lui Shankra

aveau câte o mână ascunsă în buzunar

– poate ţinând o armă (cine ştie?) –,

dar reuşeau, chiar în rolul unor bandiţi,

să‑şi păstreze mistice treizeci la sută dintre comportamente

şi micile gesturi.

O minune a tehnicii şi a tradiţiei.”

 

P.S. S-ar putea ca româna să fie o limbă ideală pentru traducerea unei asemenea cărţi. Pentru noi toţi, călătoria în India e automat asociată cu Mircea Eliade. Era şi timpul să putem face şi o altă asociere – o să vedeţi, o să vă distreze mult şi-o să vă stârnească furtuni în creier călătoria lui Tavares cu atât mai mult. Iar reinterpretarea epopeii are la noi alte două monumente: Ţiganiada şi Levantul. Nu seamănă ca stil, dar altfel se înscrie, totuşi, în aceeaşi serie. O să vedeţi :)

 

2 July 2014

Un blog mişto şi o altă lume

Îmi place foarte mult blogul lui Valeriu Gherghel, pe care l-am descoperit abia de curând, datorită unui cititor care mi-a pus linkul în comentarii. E unul dintre foarte puţinele bloguri de pe planeta asta din care am citit în draci, mai bine de-o oră, chiar de la prima vizită. OK, nu e al unui inocent, dimpotrivă, dar nu e nici scorţos şi boring cum v-aţi putea imagina dacă aş zice că e al unui erudit. Scrie şi despre cărţi studiate în şcoală, la a căror menţionare reflexul e să cauţi rapid din ochi uşa, ca să ştii pe unde o poţi şterge în cel mai scurt timp ca să scapi de bătaia la cap, dar pe blogul lui ajungi să cauţi, din alt reflex, pe pipăitelea, cana de cafea de alături, atâta poftă de stat confortabil şi citit în neştire îţi face. Şi mă bucur să constat că avem, uneori, gusturi asemănătoare şi că nu doar clasicii îl atrag: şi lui îi place Vonnegut, şi el se declară încântat de Zâtul Tatianei Tolstaia (e cea mai recentă însemnare postată).

Bineînţeles, mi-am luat una dintre cele două cărţi pe care le-a publicat, Porunca lui rabbi Akiba. Sunt eseuri despre lectură, la fel de pasionante ca blogul. N-apuc s-o citesc ca lumea, din păcate, pentru că sunt varză cu capul în ultima vreme, cine ştie când o s-o termin, darămite să mai şi scriu despre ea, aşa că am zis măcar să vă recomand aşa, rapid, cartea, pentru că merită (şi poate că nu ştiaţi de ea, cum nu ştiam nici eu).

Într-un text cu titlul De ce îi citesc pe clasici? vorbeşte despre evadarea în cărţi, dar nu despre o evadare în care fugi din lumea asta ca s-o părăseşti, ci despre un refugiu, unul care te ajută să suporţi exact lumea reală, când te întorci la ea. Ne gândim cu toţii la chestia asta, e principala înjurătură care ţi se aduce dacă eşti un cititor pasionat de literatură (ficţiune): că umbli pe coclauri cu mintea ca să scapi de treburile serioase. Nu merită comentată înjurătura, nu? Ei, ba da. Eu cred că e o evadare reală, în altă lume. Nu una imaginară, însă, ci una cum nu se poate mai reală. E vorba de lumea în care nu vezi pe stradă o puştoaică neobrăzată, ci o Lolită, de exemplu. Da, e ca un filtru care ţi se pune pe ochi, pe creier, dar filtrul e totul, lentila prin care vezi lumea e lumea ta. Ca în anecdota aia cu antropologi, în care unui membru al unui trib i se arată un film despre un oraş modern şi, când e întrebat ce-a văzut, spune că a văzut o găină – asta a recunoscut el în tot filmul, o găină într-un plan secund. Dacă nu citeşti, o să vezi mereu doar găina aia, lumea ta va fi o învălmăşeală de misterioase pete colorate cu doar câteva obiecte recognoscibile, ici şi colo. Mare şi dură pedeapsă pentru ne-cititori, nu?

26 June 2014

Alice Munro

ura-prietenie-dragoste-casatorie

Alice Munro, Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, trad. Justina Bandol, ed. Litera, 2014 (e-book)

Nu mai citisem nimic de autoare, am profitat de e-bookul gratuit de la elefant.ro de zilele trecute. Mai există alte două volume de povestiri ale ei traduse la editura Litera, Prea multă fericire şi Dragă viaţă. Eram curioasă mai ales pentru că a luat Nobelul pe 2013, bineînţeles. Acum m-am lămurit: merită din plin, puteţi lua cu încredere, dacă aveţi chef, proza ei e mai citibilă decât a multor altor autori nobelizaţi, e foarte bine scrisă, realistă, dinamică, fără sentimentalisme sau parti pris-uri ideologice sau experimentalisme, cu multe cârlige în text care să te ţină interesat până la capăt, cu o foarte bună tehnică a montajului. Eventual i-ar putea deranja pe acei cititori (bărbaţi) hardcore care refuză cu îndârjire să citească despre femei şi din punctul lor de vedere, dar ar fi pierderea lor.

Titlul funcţionează perfect ca un tag cloud. Sunt vieţi de femei şi bărbaţi de-a lungul anilor, cupluri se fac şi se desfac, se deapănă fire în jurul unor întâmplări mărunte sau tragice, dar care capătă semnificaţii contradictorii.

Moartea unei femei în urma unui accident cu o lampă de ulei (de dinainte de introducerea curentului electric) devine un mit fondator pentru o familie cu mai multe ramuri, secretul dur din viaţa altei femei (un fel de emancipată nu foarte subtilă), fosta fetiţă a victimei, dar şi subiectul unei povestiri scrise de o nepoată care se detaşează cu cinism de rădăcinile ei provinciale pentru a se dedica literaturii. Un fapt divers oarecare pune în mişcare tot felul de mecanisme interpretative, adoptate de generaţii diferite în stiluri diferite şi cu scopuri diferite, dar cumva rămâne totuşi într-un cerc de lumină un singur gest pur, omenesc: strigătul fetiţei căreia i se refuză vizita la spitalul unde moare mama ei, ca să şi-o poată aminti pe urmă tot sănătoasă, “Dar ea ar vrea să mă vadă!”.

În prima povestire (cea mai fantezistă, cea mai spumoasă, poate cea mai riscată), o farsă pusă la cale de două pubere răsfăţate şi crude se întoarce pe dos şi devine o adevărată feerie pentru victima potenţială. Fetele vor să-şi bată joc de o servitoare pe care o cred caraghioasă şi îngrămădită, dar complotul lor crud îi aduce femeii, de fapt, o şansă nesperată, o viaţă la care nici n-ar fi putut visa. Eu am simţit şi o satisfacţie nebună, total ne-literară şi foarte primitivă la textul ăsta: m-am bucurat că nu le-a ieşit nesuferitelor planul :)

Şi în ultima e tot o întorsătură neaşteptată în viaţa unui cuplu, un fel de “s-a întors roata”. Un soţ intelectual care şi-a permis de-a lungul anilor destule aventuri cu studente, dar a fost suficient de tare încât nu şi-a părăsit soţia, e nevoit, la bătrâneţe, să se ocupe de flirtul ei nevinovat şi sincer cu un alt bătrân internat la azil, încearcă s-o ajute să-şi întâlnească iubitul platonic, pentru că nu poate suporta s-o vadă pradă depresiei – dacă depresia ei ar continua, ar trebui mutată în saloanele de la etaj, acolo unde nu mai e de aşteptat nimic altceva decât moartea.

O rochie maronie, un tort festiv, un filtru de cafea strălucitor, un furou – micile obiecte din recuzita feminină a lui Alice Munro capătă un tratament special, devin adevărate vedete ale textelor ei, le vezi foarte bine şi le înţelegi semnificaţia, cu mult mai serioasă decât ar putea să pară. Uite cum începe povestirea Casa cu grinzi de lemn:

“Lionel le povesti cum murise mama lui.

Ea ceruse să-i dea machiajul. El îi ţinu oglinda.

- O să dureze cam o oră, spuse ea.

Cremă de bază, pudră, creion de sprâncene, rimel, creion de buze, ruj, fard de obraz. Lucra încet şi cu mână tremurândă, dar rezultatul nu fu rău.

- Nu ţi-a luat o oră, zise Lionel.

Ea spuse că nu, nu asta voise să spună.

Voise să spună când o să moară.”

Poate vreo tânără autoare va face acelaşi serviciu unor obiecte reprezentative pentru femeile de azi. Care-ar fi obiectele alea? O rochie, un tort, un aparat casnic? Hm, chiar nu se schimbă nimic? Furoul, totuşi, a dispărut, nu-i aşa? Eu am purtat în liceu, dar de-atunci parcă nici n-am mai văzut obiectul ăsta vestimentar – o fi din cauza mea, că nu prea port eu rochii?

23 June 2014

Lowboy

lowboy

John Wray, Lowboy, trad. Oana-Celia Gheorghiu, ed. Univers, 2014

Răzvan Van Firescu îmi spunea, într-un comentariu, că se aşteaptă să semene cu cartea aia a lui Haddon, O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii. Da, seamănă, în sensul că e vorba tot despre un copil defect (nu autist, ca la Haddon, ci schizofrenic) care te cucereşte şi te face să-l simpatizezi. Dar diferenţele sunt mult prea mari, altfel, ca să intre la aceeaşi categorie. John Wray chiar scrie, chiar face literatură serioasă, n-are scopuri didactice (în nici un caz nu vrea să te facă să înţelegi mai bine situaţia bolnavilor de schizofrenie!) şi nici nu-ţi stoarce lacrimi. Nici nu se citeşte, din motivele astea, cu aceeaşi uşurinţă, deci să nu vă aşteptaţi să daţi paginile fluierând, să vă topiţi de mila lui Will Heller (aşa îl cheamă, dar i se spune Lowboy), să zâmbiţi de simptomele lui “fermecătoare” şi tot aşa.

Nu, Lowboy (are deja 16 ani, nu mai e chiar copil) are toate datele să te facă, dacă ar fi în carne şi oase, să te fereşti de el pe stradă. A evadat de la nebuni, vorbeşte fără noimă despre sfârşitul lumii şi străbate New York-ul cu metroul în căutarea fostei lui prietene, pe care o aruncase în faţa trenului înainte să fie băgat la balamuc. Ei? Parcă nu e chiar charming şi heart-warming, nu? (V-aţi prins că urăsc din tot sufletul formula asta, heart-warming, sper!) Aşa zice şi detectivul care e pe urmele lui, că puştiul e periculos şi trebuie să-l prindă cât mai repede, înainte să omoare pe cineva. Mama lui Will e disperată, ştie şi ea că băiatul ei trebuie găsit repejor, dar ea se teme să nu-şi facă singur rău, nu crede neapărat că ar putea fi periculos şi pentru alţii.

Alternează, deci, halucinantele episoade din călătoria în subteran a lui Lowboy cu căutările de la suprafaţă ale detectivului şi ale mamei, care au şi ei problemele lor, iar discuţiile dintre ei trec de faza interogatoriu, uşor-uşor, spre altceva. Lowboy are, în metrou, întâlniri ciudate şi foarte disturbing, şi pentru el şi pentru cititori, inclusiv cu o femeie homeless tot defectă la cap. Ajunge şi la o variantă a mării subterane – o staţie de metrou dezafectată, inundată, unde are loc o scenă întru totul demnă de aşa un decor. E scena mea preferată din toată cartea, m-am hotărât: e amintirea cea mai clară pe care am păstrat-o (am citit cartea acum câteva luni).

Sigur că o găseşte pe fosta lui prietenă, victima acelui atac din cauza căruia Lowboy a ajuns la balamuc (mă rog, în carte nu se pomeneşte de “balamuc”, dar nu pot eu să mă abţin, n-o să fiu niciodată atât de la zi cu political correctnessul, sorry). O aşteaptă când iese de la şcoală. Sigur că fata, care îl cunoaşte foarte bine, i se alătură. Ce nu ştie ea e că Lowboy, după tonele de medicamente cu care a fost tratat la balamuc, a descoperit tot felul de taine, ştie cum poate salva planeta de la distrugere şi cam are nevoie de ea ca să-şi pună planul în aplicare. Iar planul acela e atât de disperat de inocent încât nu ai cum, chiar nu ai cum să nu te facă să ţii din tot sufletul cu bietul băiat.

Nu mai dau amănunte ale poveştii, nu vreau să stric plăcerea nimănui. Lowboy e, cum bine scrie pe coperta a patra, “o altă odisee urbană a unui Ulise suspendat între două lumi”. Lumea metroului newyorkez şi o lume a proiecţiilor paranoice, lumea de la suprafaţă şi lumea din subteran, lumea celor sănătoşi şi lumea schizofrenicilor, lumea adulţilor şi cea a copiilor – şi cred că se mai pot găsi paralele dintr-astea. Lowboy e la mijloc, dar e un pic mai mult în jumătatea cu subteran, fantasme, boală, copilărie. Iar Wray e un artist adevărat, reface impresionant viziunea lui Lowboy, starea de disperare a unui puşti cu puteri limitate care vede cum planeta e pe cale să fie distrusă pentru totdeauna şi care se zbate, cu ultimele picături de energie, să mai salveze ceva, poate şi o părticică din mintea lui, din viaţa lui. Deşi, ce mai poţi face, ce mai e de salvat atunci când “ei” şi drogurile lor ţi-au inundat creierul cu atâtea mizerii… dacă n-o să vă speriaţi puţin simţind că vă creşte riscant de mult temperatura undeva, la nivelul tâmplelor, citind, înseamnă că ceva n-a funcţionat cum trebuie în cazul vostru cu cartea asta.

Un alt roman al lui John Wray e în curs de apariţie la Univers. E despre destrămarea Imperiului Austro-Ungar, în timpul Primului Război Mondial şi după aceea. Sper să fie şi informaţia asta sumară un mărunt indiciu despre cât de tare poate fi autorul, cât de întinsă e zona în care se mişcă şi cam cât de mari sunt mizele lui. Ce să mai zic? Eu sunt totalmente încântată că am ocazia să citesc cumva în avanpremieră traducerile astea în română, chiar e vorba de cărţi importante.

Categoria roman | 5 Comentarii »

19 June 2014

Un arici, un hârciog şi o cârtiţă

veronica-d-niculescu-simfonia-animaliera_coperta 1

Veronica D. Niculescu, Simfonia animalieră, ed. Casa de Pariuri Literare, 2014

ilustraţii de Anca Smărăndache

Deloc ce mă aşteptam eu să fie. Îmi închipuiam ceva inofensiv şi simpatic, asemănător cu povestirea cu motanul cerşetor la o Alimentara[1] din Roşu, roşu, catifea. Adică eram pregătită să mă las înduioşată. Şi, da, scena din deschidere, cu animăluţul înghesuit într-o colţ de-o mulţime de oameni ostili şi copii antipatici, te cam atacă fix la coarda sensibilă, dar ce urmează schimbă totul. E proză fără gen, roman-poem-teatru-eseu-fabulă, poate. Spectacol literar, categoric.

Nu e o carte despre animale, ci despre intimitate. Trei ipostaze ale lăuntricului, întruchipate de un arici, un hârciog şi o cârtiţă. Nu neapărat „animăluţe simpatice” care se lasă uşor mângâiate şi manipulate spre distracţia bipezilor, ci nişte rozătoare retractile şi poate chiar, pentru unii, uşor repulsive. Ieşite din cotloane umbroase sau de-a binelea din beznă, unul acoperit de ţepi, altul cu reflexul de a muşca dacă e trezit din somn, altul – alta – cu gheare scormonitoare. Toţi hibernează.

Rewind. Trei seri la teatru, trei piese diferite. Într-o lojă, o femeie şi un arici, o femeie şi un hârciog, o femeie şi o cârtiţă. O singură dată vedem, peste capetele spectatorilor din sală, într-o lojă de vizavi: de acolo asistă la spectacol un bărbat cu un opossum.

Călătoriile lui Gulliver

Ariciul are un iPod şi-şi suge degetul. Îl cheamă Doinel (ca pe un personaj din Roşu, roşu, catifea).

Ariciul e regresie pură, dacă asta ar însemna ceva, un sugar care se morfoleşte pe sine înăuntru. Abia dacă e treaz, trăieşte într-o stare de conştiinţă foarte modificată, vorbeşte şi într-un limbaj modificat, cu verbele devenite reflexive:

„Am prieteni orbi, soborbii, ei îşi pipăie calea cu nasul. Merg de colo, colo, întreabă, nu vă supăraţi, v-a fost adus cumva dumneavoastră aicea un. Şi zic ce îşi caută. Şi îşi tot caută. Şi câteodată îşi găsesc şi atunci nu îşi mai caută, dar aceia nu mai pot povesti niciodată.

Se-şi tem de banal.

Eu nu mă-m tem de nimic. Dar asta câtă vreme îmi sunt singur.

Şi cine zice că nu îşi e.

Ăla îşi minte.”

Pentru el, lumea văzută la teatru e o porcărie, dar „Porc e o frumuseţe. Atâta suferinţă şi el.”

Ultima zi a tinereţii

Hârciogul poartă şapcă, îl cheamă Ciobi şi-şi aminteşte vremea când semenii lui erau la fel de numeroşi ca oamenii. Ora lui de somn e sfântă.

Faţă de arici, el e la celălalt capăt al vieţii, are botul încărunţit, nu pierde nici o silabă din monologul de pe scenă, în care un bătrân îşi aminteşte tinereţea. Are şi el limbajul lui special, cu un mai-mult-ca-imperfect plin de eecouri: „Pe vremea aceea, când gardurile dintre grădini aveeau burţi moi şi lăsate, şi te puteeai strecura pe sub ele.” Şi, desigur, se întoarce mereu la „Atâta frumuseţe care moare.”

Auto-Da-Fé

Iar cârtiţa, Dede (de la Dedesubtilă, dar şi-a ros de mult inutila terminaţie „subtilă”), e oarbă, iese rarisim la suprafaţă şi atunci e întotdeauna pândită de duşmanii naturali. Se simte în largul ei sub rochia naratoarei, agăţată de sânul ei stâng.

Dede e suficient de transparentă, vă las s-o descoperiţi voi, ca să zic aşa. „Ascultam răsuflarea ei într-a mea, o adulmecam, îi consumam tresăririle, micile ei spasme se reflectau în mine şi-apoi se întorceau iarăşi la ea, eram valuri de sunete, uimire şi emoţie convertite în tremur.”

 

Am cunoscut-o de curând pe Veronica şi cred că e cam specialitatea ei să vadă lucruri ciudate în jur: un iepure în lesă, un şoim devorându-şi prada pe balconul unui hotel, o pasăre în miezul unui protest civic. Nimeni nu era mai potrivit să vadă şi să scoată la lumină ariciul, hârciogul şi cârtiţa din noi, să audă simfonia animalieră din intimitatea noastră, să ne adulmece spaimele şi încântările pe care încercăm să le ţinem ascunse. Mica ei cărticică pătrăţoasă nu e deloc pentru copii, beware! E, aş zice, pentru adulţi care nu se tem de ei înşişi. Şi e mult peste celelalte cărţi ale ei, ca intensitate şi duritate şi poezie, pe mine m-a şi speriat pe alocuri, dar m-a dat cu totul pe spate, oricum.

În prolog, versuri de Czeslaw Milosz despre ce spun anumiţi spectatori la teatru despre ce se petrece pe scenă, iar în epilog, Nabokov despre reflexiile într-un geam, despre cum nu se mai poate şti ce e în afară şi ce e înăuntru. Fragmentul din Nabokov e tocmai din Foc palid, desigur, din poemul care deschide cartea aia genială – recent apărut pentru prima oară în româneşte, în traducerea Veronicăi D. Niculescu. Și: Simfonia animalieră a apărut exact la o editură care are un arici drept mascotă :) Perfect timing și perfect placing, nu? Fix ca la un spectacol de teatru, în care toate firele se conectează în final.

În plus, azi o altă carte a autoarei e oferită gratuit pe elefant.ro: Roşu, roşu, catifea. Enjoy, că şi mie mi-a plăcut, am scris aici.

 

Bonus, Czeslaw Milosz:

De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,

aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,

i-aş aşeza pe-un fotoliu seara la teatru

şi-ndesându-mi urechea spre botul lor umed

aş asculta ce spun despre lumina rampei,

despre sunetul muzicii, despre balet.

Şi revăzut de Veronica D. Niculescu:

De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,

aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,

i-aş aşeza pe fiecare din ei într-un om

şi-ndesându-mi urechea spre botul lor umed

aş asculta ce spun despre lumina lăuntrică,

despre sunetul fiinţei, despre durere şi dor.

 

[1] un fel de supermarket comunist

18 June 2014

Prea multe poveşti, prea puţină literatură

Am reuşit să termin o singură carte în ultima săptămână, deşi am începute vreo 10 pe care sunt foarte hotărâtă să le citesc ca lumea (nu glumesc), de aia pauza lungă de pe blog. Şi nu pot să scriu despre aia terminată, că e pentru Globus, o s-o pot prezenta, în cel mai bun caz, peste vreo 7 luni, până atunci trebuie să mă abţin.

Mi-am făcut azi un test dintr-ăla de jucărie pe FB (pentru că aveam prea multe chestii de făcut şi nu ştiam de care să mă apuc, aşa că am amânat tot cât a durat cafeaua :) ). Una dintre întrebări te punea să-ţi alegi un dream job şi eu tot jobul de editor mi l-am ales, deşi, dacă m-aş lua după ce chestii am răsfoit eu în ultima vreme, cred că în curând o să-mi aleg altceva la întrebarea asta. N-am mai nimerit nimic cu adevărat mişto, parcă totul e ori prea comercial, ori prea pretenţios (tocmai am abandonat la 28% un roman destul de promiţător, care din păcate s-a dovedit a fi perfect încadrabil la categoria „poveste simpatică, dar cu pretenţii, zăhărel pentru toante” – înghit foarte greu „poveştile” astea, niciodată n-aş fi în stare să le recomand cuiva, chiar dacă aş şti sigur c-or să se vândă într-un milion de exemplare). Am mai lăsat la 17% un roman înduioşător de-a binelea (era să mă ambiţionez să-l termin numai şi numai ca să mă pot lăuda pe urmă c-am citit la viaţa mea o carte în spaniolă, dar nu prea sunt eu ambiţioasă de felul meu, aşa că m-am oprit). Plus bucăţi-bucăţele din nenumărate alte cărţi care mi se par super din prezentări sau cronici, dar, luate la bani mărunţi, nu mai rămâne mare lucru din ele – doar „povestea”, aaaaahhhh, dacă mai aud de poveste, poveste, poveste o să-mi arunc laptopul pe geam! Pe bune, mai contează şi alte lucruri în literatură.

Aşa. M-am răcorit.

Nu pot să scriu încă nici despre cartea cu o minge albastră pe copertă, abia am trimis-o la tipar şi vreau să-i fac o prezentare când o fi deja în librării, să nu-i fac poftă cuiva care să se enerveze că n-o găseşte pe loc :) Sunt foarte mândră de coperta aia, oricum, mi se pare perfectă. De fapt, sunt foarte mândră de toate copertele de la Globus de până acum, dar şi de copertele de la Univers, în general – le ştiţi pe alea de la Romanul Secolului XX? Uite, pun una mai jos (la o carte chiar mişto, nu m-am ocupat eu de ea, dar am citit-o şi mi-a plăcut, apropo,  să scriu despre ea, să nu uit):

lowboy

12 June 2014

Vara în zece puncte

camasa alba

20 Rules of summer, pe un blog foarte sleek and neat, Chez Mazilique – între prosecco şi rochia din poză (love it!), colecţia Globus. Mulţumesc! (Oare cum o fi sorbetul de fructul pasiunii cu sos de mentă şi bezea?)

Vara mea? Cam aşa, în 10 puncte:

1. Cireşe (anul ăsta îmi plac mult, anul trecut mi-au plăcut căpşunile).

funnyhat  Foto de aici

2. Umbreluţă de soare de prins pe cap, ca în poză, cumpărată din intersecţia de la Universitate, de la o doamnă care vindea chestii printre maşini. Deşi un coleg s-a jurat pe roşu că el chiar a văzut, cu ochii lui, pe stradă, oameni astfel împodobiţi, încă n-am avut curaj să ies din casă cu ea. Mă tem c-o să stea veşnic în sertar. Dar mă face să zâmbesc de câte ori o văd.

3. Limonadă. Fără zahăr.

4. Groenlanda. Visez peisaje ca în Qeqertarsuup tunua, ascult uneori Northwest Passage şi aştept cu nerăbdare varianta finală la The Surfacing de Cormac James. Gheaţă, banchize, oameni înfăşuraţi în blănuri, marşuri istovitoare în viscol, un căpitan nesăbuit care-şi împinge oamenii spre eroisme dezastruoase, un copil miracol. Să vină iarnaaa!

 

5. Sandale trekking, ultima mea descoperire.

6. Gel de duş cu aromă de cafea, nicotină cu aromă de măr pentru e-ţigară… m-am săturat de ele, o să trec la vetiver şi la american tobacco, abia aştept. Aroma de tricouri proaspăt călcate se întoarce şi rulz, dar numai şi numai în zilele cu ploaie, nu ştiu de ce.

7. Tot bugetul pentru îngheţată pe anul ăsta cheltuit deja :(

8. Brazilia. Nu pentru fotbal, ci pentru Jorge Amado, Moacyr Scliar, Alberto Mussa, Patrícia Melo (coming soon). Şi, o, da, pentru Clarice Lispector, “the great witch of Brazilian literature”, “cea care arăta ca Marlene Dietrich şi scria ca Virginia Woolf” – dap, formule fericite şi adecvate, în cazul ei. Să vină toamnaaa :)

clarice-lispector Clarice Lispector, foto de aici

9. Acte, formulare, semnături, poze, cozi. În aşteptare, nişte ştampile fac şşş.

10. Elastice de prins părul, ura! Anul trecut m-am tuns mult prea scurt, acum mi-am revenit un pic. Scotch dublu adeziv, pentru folia de aluminiu de pus în geam. Frisbee pentru Mârr Huruu şi noul ei prieten, un pitbull alb care arată fioros, dar e leşinat după joacă, mângâieri şi biscuiţi-recompense.

« Articole anterioare    |    Articole recente »