17 November 2014

Era să fiu eu

era-să-fiu-eu

Ali Smith, Era să fiu eu, trad. Carmen Scarlet, ed. Univers, 2014

Ideea: un necunoscut se baricadează într-o cameră la tine în casă şi refuză să mai plece. Ce faci? Ali Smith porneşte de aici şi ajunge să descrie o  mişcare de protest care ia amploare în jurul casei ocupate. Eu am mai citit încă o carte de Ali Smith, acum o citesc pe a treia şi am de gând să citesc tot ce-a scris ea vreodată.

 

De pe coperta a patra:

Miles ia cina la nişte oameni pe care nu‑i cunoaşte, invitat de un amic. Înainte de desert, se ridică de la masă, se duce la etaj şi se încuie în camera de oaspeţi. Refuză să mai iasă de acolo. Refuză să scoată vreun cuvânt. Gazdele sunt înnebunite, dar nu‑l pot da afară. Vestea se întinde în toată ţara, transformându‑se într‑un adevărat fenomen social şi mediatic. Printre personajele implicate în povestea lui Miles, se numără o femeie între două vârste, aflată într‑un moment de răscruce al vieţii şi al carierei ei, un bărbat trecut de prima tinereţe, afectat de pierderea partenerului de viaţă, o octogenară pe care familia vrea s‑o interneze împotriva voinței ei într‑un cămin de bătrâni şi o fetiţă deșteptissimă de nouă ani, a cărei inteligenţă precoce îi atrage antipatia colegilor şi a profesorilor. Triumful cel mare al cărţii e în slalomul înnebunitor printre jocurile de cuvinte, care transformă Era să fiu eu într‑o palpitantă cursă printre obstacole, ca un thriller lingvistic cu personaje experte în dezamorsarea bombelor de limbaj. Deşi absent în cea mai mare parte a romanului, Miles marchează vieţile celor din jur. În acelaşi timp ne deschide ochii către o realitate incomodă, una din care fiecare dintre noi şi‑ar putea dori să evadeze, la un moment dat. Ţi s‑ar putea întâmpla şi ţie.

Ali Smith (n. 1962 în Inverness, Scoţia) a debutat în 1995 cu volumul de povestiri Free Love and Other Stories, premiat cu Scottish Arts Council Book Award şi Saltire Society Scottish First Book of the Year Award. Printre romanele celebre ale autoarei se numără Hotel World (2001), The Accidental (2004), Girl Meets Boy (2007). De-a lungul carierei a fost recompensată cu Scottish Arts Council Book Award, Encore Award, Scottish Arts Council Book of the Year Award, Whitbread Novel Award şi nominalizată de două ori pe lista finaliştilor pentru premiile Man Booker şi Orange.

______________

În loc să vă povestesc eu despre carte, vă las să urmăriţi trailerul pe care editura Univers l-a pregătit în colaborare cu Radio România Cultural. Cele trei actriţe care au intrat în rolurile a trei personaje feminine din carte, Corina Popa, Alexandra Necula, Gabriela Burungiu, vor şi interpreta mica noastră adaptare la Gaudeamus, la standul Radio România Cultural (nr. 251, nivel 4.50), vineri la ora 15.00. Toată lumea e invitată!

Categoria roman | Comenteaza »

14 November 2014

Trei cărți noi în Globus şi multe altele la Univers

1toate

 

Veniți la Gaudeamus săptămâna viitoare, nu-i aşa? Hai, veniţi, că o să fie mişto. Standul la care găsiţi bunătate de cărţi de-ale mele, din colecţia Globus, e la nr 250, nivelul 2 (4.50). Sunt trei noi deodată în Globus, dar nu vi le recomand doar pe astea, ci şi pe celelalte de la Univers – sunt foarte încântată de ele, sunt una şi una, o să vedeţi.

Avem aşa: Donul liniştit (yay!), reeditare, în traducerea savuroasă a lui Cezar Petrescu. Dacă n-o să vă lingeţi pe degete citind mia aia şi ceva de pagini de război şi iubire rusească, și cu nerăbdare da’ şi cu teamă să n-o terminaţi prea repede, să-mi spuneţi mie cuţu! Aveţi vreo idee mai bună pentru serile întunecoase şi friguroase care urmează? Că se termină şi campania electorală, vă daţi seama câte nopţi urâcioase ne aşteaptă? (Pe site se pot face zilele astea precomenzi la jumătate de preţ.)

Apoi Roberto Saviano, ZeroZeroZero (în traducerea Patriciei Rădulescu): mie nu mi-a venit să cred cum poate să scrie un autor de bestsellere! Nu-mi-a-ve-nit-să-cred! Unii îşi merită succesul cu vârf şi îndesat, nici o secundă de atenţie care li se acordă nu e pierdută. Saviano a făcut bum întâi cu Gomora (tot la Univers în româneşte), o carte în care aşa i-a supărat de tare pe membrii Camorrei încât au pus un fel de fatwa pe capul lui, omul trăieşte de atunci sub pază armată. Ăsta jurnalism! Uite că se poate, uite că un singur om poate să lupte cu un întreg sistem mafiot, doar scriind. În ZeroZeroZero Saviano face un tablou complet al traficului cu cocaină: de unde porneşte, ce lupte se duc, cine sunt eroii pozitivi, cine sunt negativii. Intercalate în povestea asta nebunească sunt adevărate poeme (o să mai postez aici nişte fragmente) – n-aţi mai citit ceva aşa bun pe tema asta, zău.

Cele trei din Globus, acum: Patricia Melo, Elogiul minciunii, Lydia Davis, Sfârşitul poveştii, Clarice Lispector, Aproape de inima vijelioasă a lumii.

Elogiul minciunii e mai uşurică, de citit pentru plăcere şi pentru distracţie şi pentru mini-parodiile de capodopere rescrise drept romane poliţiste (vă imaginaţi cum sună Străinul sau Crimă şi pedeapsă în sinopsis-uri pentru amatori inocenţi?), pentru mişto-ul crunt la adresa self help-ului. Cartea ar fi trebuit să apară în colecţia Enigma, dar mi-a plăcut prea mult mie personal, am luat-o în Globus. Traducerea îi aparţine Ancăi Ferro.

Sfârşitul poveştii e despre o profesoară îndrăgostită de studentul ei, mult mai tânăr. E singurul roman al Lydiei Davis, iar Lydia Davis e mama şi tata prozei scurte americane contemporane (a şi luat Bookerul cel mare în 2013). Romanul e exact ce mi-ar fi plăcut mie să scriu dacă aş fi fost în stare, mi se pare perfect. Nici un pic de bla bla, nici o notă falsă, nici o poleială roz-bombon peste povestea respectivă, care e, desigur, povestea unei iubiri. Nicăieri n-am mai văzut atâta luciditate (fără să fie cinism sau amărăciune) într-o poveste de dragoste scrisă de o femeie. Dar nu e ceva palpitant şi plin de acţiune sau de panseuri înduioşătoare, luaţi-o doar dacă chiar vreţi literatură bună, tăioasă, serioasă, care nu-şi bate joc de subiect şi nu cedează la clişee. Nu-mi vine în cap acum vreo altă carte despre o poveste de iubire pe care s-o prefer Sfârşitului poveştii. (Am văzut şi bârfe literare cum că ar fi inspirată din relaţia autoarei cu Paul Auster – a fost căsătorită cu el, au un copil împreună – dar, cum n-am fost de faţă, v­-o spun aşa, ca bârfă.) Lansarea e sâmbătă la ora 14.00 – vor participa Dana Jenaru, Florina Pârjol şi traducătoarea, Veronica D. Niculescu. O să fie o discuţie pe care abia o aştept, despre literatură şi iubire, despre ce înseamnă să iubeşti un bărbat şi să scrii despre asta fără să cazi în clişee.

Iar Clarice Lispector… e o forţă, o extraterestră, o scriitoare de mare, mare calibru. O să apară cinci dintre cărţile ei în Globus (în patru volume), Aproape de inima vijelioasă a lumii e doar prima din serie (şi prima tradusă vreodată în româneşte, de către Dan Munteanu Colan!). Nici nu ştiu cum să o prezint, cred că şi cititorii vor da puţin în bâlbâială :) Doar atât acum: e cu siguranţă una dintre foarte puţinele scriitoare care stau fără emoţii alături de Virginia Woolf. Şi vă invit călduros la lansarea de duminică, de la ora 15.00, atunci Simona Sora şi Adina Diniţoiu vă vor explica mult mai bine decât aş putea s-o fac eu de ce e atât de importantă Clarice Lispector (chiar numele ei, nu e pseudonim).

Şi şi şi. Mai avem (da’ nu mai am eu acuma loc, o să mai tot scriu despre cărţile astea, promit!) aşa: Alessandro Baricco, Gabriel Osmonde (adică Andrei Makine), Christa Wolf, Peter Høeg, Ali Smith, Kristina Ohlsson. Şi reduceri mari (really).

Dacă vreţi să veniţi o singură dată pe la standul nostru, veniţi vineri la ora 15.00. Facem puţin teatru atunci, cu trei tinere şi frumoase actriţe. Detalii mai încolo :)

PS Ce ziceţi de coperte?

13 November 2014

Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc

istoria_literaturii_Manolescu_2014_coperta1

 

Târgul de carte Gaudeamus săptămâna viitoare. Printre noutăţi, ceva foarte drăguţ de la Paralela 45: Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc – o nouă variantă a Istoriei lui Nicolae Manolescu apărute în 2008. Cum ar veni, un fel de Compendiu, ca acela celebru al lui George Călinescu. Dacă n-aţi apucat Istoria mare, aia de 1528 de pagini, bucuraţi-vă de asta mică, are doar 368 de pagini.

Eu am citit din ea deocamdată doar prefaţa şi capitolele dedicate lui Marin Preda şi lui Mircea Cărtărescu. Sunt scurte şi cuprinzătoare, nişte rezumate, practic. Nu este o carte “nouă”, ci o ediţie comprimată. Din prefaţă: “Neagu Djuvara a scris o Istorie a Romaniei pe inţelesul copiilor. Cartea mea se intituleaza Istoria literaturii romane pe intelesul celor care citesc. Daca ne gandim bine, e cam acelasi lucru. Cei care citesc sunt, in zilele noastre, indeosebi copiii.” Şi, la final: “Un concurs recent de la televizor i-a aratat pe participanti capabili sa raspunda la intrebari din diverse domenii, mai putin din literatura. E un semn al timpului. Nici macar scriitorii nu se citesc intre ei. De aici modestia titlului cartii mele. Ea nu se adreseaza criticilor literari, mai cu seama acelora care sunt convinsi ca astazi nu se mai scriu istorii literare. N-as vrea sa le stric tabietul de lectura. Ea se adreseaza, pur si simplu, celor care citesc. Ei sunt cei care salveaza cartea. De la cei care nu citesc, nu putem avea nici o pretentie.”

Cum vi se pare titlul? Modest? Mie mi se pare simpatic, chiar dacă e tot o înţepătură la adresa criticilor literari care au avut obiecţii la proiectul iniţial, uriaş, dar fatalmente incomplet, al autorului. Cei care citesc literatură de plăcere nu dau chiar atâta importanţă războaielor între critici, oricum. Poate nici istoriilor literare de 1500 de pagini, dar uneia de dimensiuni mai rezonabile cu siguranţă.

Categoria Critica | 4 Comentarii »

11 November 2014

De ce ar trebui să iubim femeile

Adrian Schiop

Adrian Şchiop, Soldaţii. Poveste din Ferentari, ed. Polirom, 2013

Fiul scăpătat al unei familii de boieri îşi ia de ţiitoare o ţărăncuţă murdărică şi se cam leagă la cap cu ea, în loc să se descurce ţinând-o la distanţă, cum se face în lumea boierilor. Sau un intelectual sofisticat îşi pierde minţile după o puberă pe care-o desparte de familie şi bate drumurile cu ea, îngrozit şi încântat de ce i se întâmplă. Sau un bătrân în agonie se îndrăgosteşte de nora lui şi nu se dă în lături de la nici o umilinţă ca să-i cumpere favorurile, într-o ultimă încercare de-a se agăţa de viaţă. Sau un veşnic student care-o duce din bursă-n bursă până la 40 de ani îşi satisface înclinările pederaste cu un ţigan ieşit din puşcărie şi se lasă jumulit de bani. Cam asta e seria.

Adrian Şchiop chiar a dat lovitura cu cartea asta, indiscutabil excelentă, scrisă într-o adecvare perfectă a stilului la subiect, credibilă în cele mai mici detalii şi în ansamblu, cu un dublu conflict care se susţine parcă de la sine de la început la sfârşit, cu o poveste care leagă (în mare tensiune emoţională) personaje rareori întâlnite şi rareori valorificate cu atâta insight în literatură. Toate astea sunt concrete, palpabile aproape, indiscutabile. N-ai cum să conteşti că e bine făcută ciocnirea de medii – şi nici măcar nu sunt luate aşa, en-gros, bogaţii şi săracii, cerşetorii şi muncitorii, educaţii şi ignoranţii, ţiganii şi românii, hoţii şi poliţiştii, ci din fiecare e luat câte un strat mai mic şi mai bine particularizat, ceea ce ajută mult la credibilitate şi nu e atât de enervant de in your face ca în 95% dintre romanele cu ambiţii de frescă socială. Din mediul adaptaţilor (să-i spunem aşa) e preluat segmentul ong-iştilor mai mult sau mai puţin cinici, iar din mediul inadaptaţilor (mă rog, cu varianta „dezadaptaţi” în carte, nu pricep de ce, o fi vreo chestie de limbaj care-mi scapă) ţiganii care se prostituează forţaţi de împrejurări. E partea cea mai interesantă şi ofertantă pentru comentarii, că despre conflictul amoros în sine nu e mare lucru de spus: oamenii fac lucruri trăsnite şi umilitoare din amor şi punct. Pe vremuri nebunia asta era explicată prin filtrul magic pe care-l beau amanţii (în Tristan şi Isolda), acum prin diverşi hormoni care îi beau pe amanţi pe dinăuntru, e tot aia: ceva, o substanţă străină de tine îţi intră pe o cale sau alta în creier şi te face să umbli high prin lume o vreme, iar când îţi iese din corp nici tu nu mai ştii cum de-ai fost în stare să faci ce-ai făcut. Aşa că nu văd nici o problemă în amorul gay între aceste două personaje anume, după cum nu văd nici o problemă în amorurile literare între un boier şi-o ţărancă, un profesor şi-o fetiţă, un muribund şi nora lui, o chiuvetă şi o stea şi tot aşa.

Să ne întoarcem la conflictul între medii. Inadaptaţii se prostituează, adaptaţii sunt clienţi – minunat cum se potriveşte homosexualitatea aici, se poate instantaneu rezuma totul la o relaţie de putere, între soldaţi şi locotenenţi, fără diversiuni enervante cu femei care să complice lucrurile. De aia ar trebui să iubim femeile, apropo, pentru că, ori de câte ori intră într-o carte sau o situaţie, apele se tulbură instantaneu, nu mai e niciodată vorba doar despre muşchi umflaţi şi cine e mai tare, intervin ciudăţenii ca mila, blândeţea, devotamentul, seducţia, graţia inutilă, plăcerea vieţii, joaca de dragul jocului, copiii, bibelourile, curăţenia, parfumul etc. etc. Scoate femeile din peisaj şi ce obţii? Voila, nişte tipi care-şi arată muşchii şi, în pauze, mimează jalnic intimitatea aşa cum pot. O structură ca o haită de câini care-şi apără cât mai sonor teritoriul („caterinca” e în Ferentari un survival skill), care se coţăie ca să-şi arate unul altuia cine e şeful (nici bursierul Adi şi nici puşcăriaşul Alberto nu se excită cu adevărat unul pe altul, au erecţii dificile, unul doar după filme porno hetero, altul doar când celălalt adoarme şi coitul e imposibil), care se umilesc ritualic până când ierarhia e bătută în cuie.

Visul lui Adi, cel adevărat, e să se integreze în lumea din Ferentari, printre manelişti, o şi spune, iar visul lui Alberto e să scape de acolo, să aibă şi el un job, un buletin şi o casă – fiecare dintre ei caută soluţia la această problemă în celălalt. Ce e enorm şi greu de acceptat pentru unii e bizareria lui Adi: cum să vrei să te integrezi în Ferentari, cum să faci asemenea eforturi ca să te accepte înalta societate a manelelor, când în mod normal orice efort de parvenit de acest gen e orientat în sus, nu în jos? Un om normal vrea să fie acceptat printre superiorii lui, nu printre inferiori, nu? Păi da, dar dacă eşti gay şi nu-ţi plac alţi gay, ce-ţi mai rămâne? Bărbaţi heterosexuali care să accepte partide de sex cu gay. Unde să găseşti aşa ceva? Printre băieţii maltrataţi groaznic în puşcării, săraci lipiţi şi ignoranţi – logic, nu? Ce bărbat hetero s-ar lăsa coţăit de un gay? Unul disperat, distrus, traumatizat de experienţele cele mai sinistre în cel mai sinistru mediu.

Nici unul dintre prietenii educaţi ai lui Adi nu e revoltat de abuzul la care îl supune pe Alberto. E greu să vezi într-o huidumă murdară şi cu IQ redus o victimă, nu-i aşa? Victimă e doar vreo Lolită sub 12 ani (dacă! dacă nu cumva e şi aia doar o obrăznicătură care şi-o cere!), în nici un caz un ţigan gras şi vulgar. Mda. Suntem foarte departe de a putea accepta o lege care pedepseşte clientul într-un caz de prostituţie. Singura noastră grijă, când plătim favoruri sexuale cuiva care nu e atras sexual de noi (şi care ne face favorurile alea doar după ce a fost violat în grup atât de des încât rezistenţa lui s-a frânt definitiv), e cum să ne ferim, să nu ne transmită vreo boală sau să nu ne factureze cu mai mulţi bani decât avem noi chef să plătim.

Personajul Adi are imbatabila acoperire a filtrului magic (a hormonilor): ceva mai presus de el îl face dependent de Alberto şi, oricum, e ros de remuşcări, înţelege ce face şi face tot ce poate să ajute huiduma de care e dependent, deşi, într-un final, nu poate altceva decât să-i pecetluiască soarta, cum se spunea pe vremuri. Dezgustul lui (ăsta e tonul general) e orientat, cu intermitenţe, înspre Alberto ŞI înspre vajnicii ong-işti care-l avertizează mereu că şi-o caută cu lumânarea. E al treilea conflict, de fapt: cel interior, între pasiune şi datorie – dap, tot ca pe vremuri, dar nimic nu e nou sub soare, nici măcar într-o nouă călătorie în inima întunericului, printre distruşii din Ferentari. A, şi mai e o palidă, jalnică, biată parodie de happy-end, ironică şi tristă până la Dumnezeu, cu Alberto spărgând nişte bani la mare, alături de altcineva (ca să nu ziceţi că sunt o spoileriţă ticăloasă şi fără scrupule), o mică rază de lumină artificială care cade exact unde trebuie.

Ce să mai comentez? Excelent roman, super-bogat, super-dens, super-autentic, super-enervant. O să-l detestaţi şi-o să fiţi nevoiţi să recunoaşteţi că, oroarea ororilor!, v-a plăcut. Eu nu cred că l-aş fi citit dacă nu era premiul Augustin Frăţilă, la care nu a fost nominalizat – am vrut să văd câtă dreptate au sau nu au cei care s-au indignat. Aşa rămâne: au şi n-au dreptate. Merita dpdv literar, fără discuţie, dar nu e pentru toată lumea, nu era neapărat de dat spre lectură către 20 de bloggeri inocenţi. Unele cărţi au nevoie de cititori pe care literatura i-a trântit deja cu capul de toţi pereţii şi au rezistat. Eu am rezistat, dar n-aveam nici un chef s-o fac, de fapt. Am tot căutat cărţi scrise de rromi, n-am căutat niciodată cărţi despre ţigani scrise de doctoranzi. Din păcate, n-am putut termina nici cartea aia de Salex Iatma apărută acum câţiva ani la Humanitas, nici Mândră să fiu rromă, apărută anul ăsta la Pandora M (dar o să mai insist şi-o s-o termin orice-ar fi).

6 November 2014

Copii părăsiţi

Kinderland

 

Liliana Corobca, Kinderland, ed. Cartea Românească, 2013

O plăcere să citeşti unele romane contemporane româneşti – mai ales pe hârtie. Relaxare curată, paginile zboară (cred că, totuşi, sunt încă departe de-a citi în engleză sau franceză cu aceeaşi viteză ca-n română), nu trebuie să faci nici un efort ca să intri în vreo atmosferă sau să te familiarizezi cu vreun decor sau cu vreo situaţie noi, totul mi se pare uşor ca un fulg, simplu, lipsit de stres, floare la ureche.

Kinderland arată ca o serie de povestiri cu scene diverse din viaţa unei mici familii rurale, în care trei copii (3, 6 şi 12 ani) sunt nevoiţi să se descurce singuri cu toată gospodăria. Sunt mici, sunt vulnerabili, fetiţa munceşte din greu, părinţii se ocupă, pentru bani, de alţi copii, iar pe ei i-au părăsit – şi scorpie să fii şi tot scoţi batista la un moment dat. Autoarea contrabalansează, însă, cu tot felul de orori. Alternează câte un pasaj înduioşător cu unul scary. O scenă teribilă e cu un puşti cretin care chinuie un câine pretinzând că îl dresează până bietul animal moare, apoi vine şi răzbunarea: copilul înnebuneşte pe bune (intră spiritul câinelui în el), regresează fulgerător şi trebuie internat la balamuc. Fireşte, lenta tortură a animalului se petrece cu buna ştiinţă şi în văzul întregului sat, fără ca nimeni să intervină, ba chiar bunica micului cretin îi repede pe cei care încearcă s-o avertizeze în legătură cu nepotul ei. Şi nu lipsesc scenele cu copii bătuţi şi puşi să muncească, femei maltratate etc. E soluţia recurentă în multe romane despre medii rurale: idilicul e mereu combătut cu scene de-astea, pentru un efect de realitate. Mesajul e aici cel corect, din fericire.

Nu e vreo mare realizare cartea, apelează la prea multe chestii care nu-s genul meu (copiii cvasi-orfani înduioşează cu precizie, imposibil de ratat ţinta, lirisme despre satul natal ca acum o sută de ani – cu Blaga inclus explicit, citat de un băiat puber, fraze moralizatoare simpliste etc.), e naiv şi didactic până la jenă în unele chestii, dar altfel, Doamne!, cât, dar cââât de uşor se citeşte! Ajută mult că autoarea chiar ştie să scrie, de la nivel de frază până la structurarea unei povestiri. Spre final intervine o ruptură bizară cu realismul. E cam aşa: copiii nu mai pot de dorul părinţilor (băiatul cel mai mic inventase chiar un joc de-a tata în care se prefăcea că a mâncat şi el bătaie, ca orice copil normal, cum a văzut el că se întâmplă în alte familii), iar fetiţa cea mare (12 ani) trece la fapte, înscenează un fel de ritual magic împreună cu altă fetiţă, a cărei bunică era vrăjitoare (de aia de la ţară, da? nu ca-n Harry Potter). Ritualul e, sper, sută la sută ficţiune, sper că puberele de prin satele moldoveneşti nu practică nici un fel de castrare simbolică a băieţeilor rumeiori sau vreo ungere cu sânge. Ritualul respectiv e însoţit de tot felul de chestii greu de înghiţit despre căutarea orizontului de pe prispă, despre belşug şi frumuseţea naturii şi a satului, you get the picture.

Mie mi-au plăcut cel mai mult pasajele mai lirice despre durerea copiilor părăsiţi. Sunt foarte bine scrise, potrivite la fix să nu fie nici sentimentale, nici seci, o să vă placă. Rămâne o carte cu intenţii bune şi cu realizare onorabilă, de partea bună a baricadei.

30 October 2014

Telegramă

Luna asta aleg eu TIUKpoemul săptămânii. Prima dintre cele cinci poezii din noiembrie îi aparţine lui Bolaño şi e tradusă de Radu Vancu. Se cheamă Godzilla în Mexic şi am luat-o direct de pe blogul traducătorului, unde mai găsiţi şi altele, în caz că sunteţi curioşi cum sună poetul Bolaño. (Mă bucur tare mult de invitaţia celor de la Tiuk, e pentru mine o plăcere perfectă: nu tre să fac ni-mi-ca decât să aleg ceva mişto :) )

Primit cele cinci cărţi alese în finala premiului Augustin Frăţilă:

Un singur cer deasupra lor, de Ruxandra Cesereanu, Bucureşti, Ed. Polirom
Kinderland, de Liliana Corobca, Bucureşti, Ed. Cartea Românească
Jurnalul unui cântăreţ de jazz, de Bujor Nedelcovici, Bucureşti, Ed. Allfa
Boala şi visul, de Dan Stanca, Bucureşti, Ed. Tracus Arte
Negustorul de începuturi de roman, de Matei Vişniec, Bucureşti, Ed. Cartea Românească

Am citit pe FB şi aiurea diverse indignări, puţin diferite faţă de alţi ani: nu se mai plânge lumea atâta de vreo carte aleasă, ci de cele care n-au intrat pe listă. E un progres :) Nu comentez alegerile astea, pentru că n-am citit cărţile pe care le voiau alţii, habar n-am dacă meritau mai mult etc. O să citesc şi eu cartea lui Adrian Şchiop, na, ce să fac, trebuie, dacă toată lumea bună se extaziază… Om vedea.

Am răsfoit cele 5 primite. Deocamdată, nu mă aştept să-mi placă Boala şi visul (a citit cineva vreodată un roman de Dan Stanca? dintre cei care vin pe aici, adică) sau Jurnalul… – ar fi ceva să am surpriza vieţii mele, nu? M-am apucat de Kinderland – asta m-a atras cel mai mult, pe moment. E cu copii rămaşi singuri pe-acasă, când părinţii muncesc în străinătate etc. Fireşte că e rurală, cu muls de capre şi tot tacâmul, da’ asta-i viaţa, mă resemnez, sper la multe chestii sofisticate din partea lui Vişniec, să contrabalanseze.

Nici una din cele 5 nu era pe wishlistul meu scurt. Mă interesa să citesc altele mai degrabă, de Adrian Şchiop, de Marin Mălaicu-Hondrari (de asta eram cel mai curioasă, de fapt), de Florin Lăzărescu (sau de asta eram cel mai curioasă?), de Dora Pavel şi de Tatiana Niculescu Bran. Voila, deşi n-am citit nimica, tot fac o listă scurtă, pe baza altor cărţi scrise de aceiaşi autori (oops, sau pe bază de recenzii, că de Adrian Şchiop n-am mai citit nimic, dar mi-au plăcut articolele lui despre manele – apropo, detest nu doar manelele, ci şi muzica “lăutărească autentică” sau muzica “populară adevărată”, da’ n-are a face).

Mai vorbim. Sunt o ticăloasă şi-o nemernică, ştiu, scriu rar pe-aici, da’ am fost şi răcită, să ştiţi, am tuşit şi-am strănutat de mi-am speriat colegii de apartament, căţelul şi pisicile. Ceea ce vă doresc încălzire ca lumea în apartamente, nu ca la mine în bloc!

Categoria diverse | 8 Comentarii »

19 October 2014

Premiul literar Augustin Frăţilă 2014

Particip şi eu anul ăsta. O să fac parte dintre blogerii care citesc cele cinci cărţi finaliste, alese de criticii Daniel Cristea-Enache, Tudorel Urian şi Alex Ştefănescu. Sunt sigură că ştiţi, dar vă amintesc că e un premiu acordat unui roman românesc apărut în anul precedent, că suma oferită câştigătorului de organizatori e destul de consistentă (10.000 de euro) şi că la cele două ediţii precedente au fost premiate Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici şi Cronicile genocidului de Radu Aldulescu. Destul, zic eu, ca să merite, dincolo de toate controversele care au fost. Matei Brunul mi-a plăcut şi mie, iar despre Radu Aldulescu am văzut destule chestii de bine, deşi n-am apucat să şi citesc vreo carte de-a lui. Evident, eu aş fi premiat probabil alte două cărţi, în 2012 Dulcea poveste a tristului elefant de Diana Adamek, iar în 2013 Hotel Universal de Simona Sora, dar cine ştie, poate anul ăsta chiar o să iasă premiantă cartea mea preferată – să vedem care-o fi aia, că n-am mai citit lit ro fresh în ultima vreme.

Mâine se anunţă finalistele, sunt foarte, foarte curioasă, vedem la final cum o să mi se pară selecţia criticilor. Deocamdată, m-am uitat pe lista celor 65 de romane înscrise. Deja e ceva că sunt 65, ar fi de unde să alegi 5. Uitaţi-vă şi voi pe-acolo, vă rog, şi spuneţi-mi cine lipseşte. Ştiu că, de exemplu, Marta Petreu nu şi-a înscris romanul la o ediţie anterioară, şi ar fi fost clar că merita măcar un loc în primele 5. Cine stă deoparte anul ăsta? (Întreb pe bune, chiar sunt în urmă cu noutăţile.)

N-am citit şi m-aş bucura să citesc Un american la Chisinau de Dumitru Crudu, Do not cross de Dora Pavel, Amorţire de Florin Lăzărescu, Negru şi roşu de Ioan T. Morar, Lunetistul de Marin Mălaicu-Hondrari, Un cer deasupra lor de Ruxandra Cesereanu, Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut de Tatiana Niculescu Bran, Soldaţii. Poveste din Ferentari de Adrian Şchiop, Negustorul de începuturi de roman de Matei Vişniec, Kinderland de Liliana Corobca, La mine-n cap de Lavinia Bălulescu, O telenovelă socialistă de Doru Pop, Poker. Black Glass de Bogdan Coşa, Cei o suta. Agnus Dei de Gheorghe Schwartz, dar mai sunt şi altele interesante.

Mi-e frică de Cimitirul lui Teleşpan şi de Pata violetă (ar fi culmea sadismului să mă pună cineva să jurizez cartea aia care cică e inspirată parţial după blogul meu!).

Găsesc acolo tot felul de chestii. O editură care se cheamă „Autograf MJM” – numai la Michael Jackson mă gândesc, deşi habar n-am de la ce-ar putea să vină M-ul din final. Mă bucur să găsesc o carte self-published (habar n-am cum e cartea respectivă, are totuşi un titlu interesant şi o copertă simpatică; oricum, cred că self-publishingul merită explorat, mai ales că romanul respectiv a apărut simultan în engleză şi română, o idee foarte bună care ar merita aplicată, măcar în variantă e-book, şi pentru cărţi apărute la edituri respectabile, dacă s-ar putea). Un roman e apărut la editura Cristimpuri (cărţi ortodoxe prin poştă, zice google). Altul la editura Sfântul Ierarh Nicolae („un roman de dragoste captivant și dramatic”) – surprinzătoare lumea editorială ortodoxă!

30 September 2014

Cum se scrie un roman oraş?

La Institutul Cervantes, de pe 9 octombrie, un atelier de scriere creativă cu o idee minunată: zece scriitori de limbă spaniolă (dintre cei mai mari, începând cu Borges şi terminând cu Cabrera Infante) cu textele pe masă, disecate şi analizate la microscop să se vadă ce microorganisme geniale mişună pe-acolo, apoi exerciţii de stil, de pus microorganismele depistate la lucru în alte texte, chiar ale participanţilor. Cu alte cuvinte, cel mai bun exerciţiu posibil pentru cineva care vrea să scrie şi îi plac monştrii spanioli, ăia de mare tonaj.

Atelierul va fi ţinut de Simona Sora, primul om de pe planeta asta la care mă gândesc eu când e vorba de literatură în spaniolă. Ne-am cunoscut, ne-am întâlnit la câteva cafele, nu doar i-am citit cărţile (excelente, toate, uitaţi-vă după ele şi n-o să vă pară rău!) – ştiu ce zic dacă vă îndemn să vă duceţi la atelierul ăsta în caz că vă trece prin cap că n-ar fi rău să ştiţi cum au făcut oameni ca Borges şi Bolaño ca să-şi scrie mega-capodoperele. Oricum, nu există chestie mai mişto în materie de ateliere de creative writing, sunt foarte invidioasă pe tinerii de azi, care au asemenea instrumente la dispoziţie, numai să întindă mâna după ele.

Programul atelierului (preluat de pe situl Institutului Cervantes):

Atelier de scriitura creativa: Secretele capodoperei

Atelierul, sustinut de scriitoarea Simona Sora, consta in 10 sesiuni de cite doua ore, o sedinta pe saptamina dupa urmatorul program:

Ziua 1 (09.10.2014): Jorge Luis Borges,  povestirile „Intrusa“, „Borges si eu“„Celalalt“ (cum se construieste o povestire)

Ziua 2 (16.10.2014): Roberto Bolaño, Detectivii salbatici  (cum se evita, în descrierea violentei, oroarea)

Ziua 3 (23.10.2014):  Ernesto Sábato, Înainte de tacere (cum se scrie un testament literar)

Ziua 4 (30.11. 2014): Carlos Fuentes, Crezul meu (cum se scrie o carte-dictionar)

Ziua 5 (06.11. 2014): Javier Marías, Mîine în batalie sa te gîndesti la mine (metode de subminare a propriei naratiuni)

Ziua 6 (13.11. 2014): Adolfo Bioy Casares & Jorge Luis Borges, Povestiri scurte si extraordinare (cum se scrie în doi)

Ziua 7 (20.11.2014): Miguel Delibes, Cinci ore cu Mario (cum rezista un roman-monolog)

Ziua 8 (27.11.2014): Mario Vargas Llosa, Scrisori catre un tînar romancier (cum se reconstituie „o discreta autobiografie“)

Ziua 9 (04.12 2014): Juan Carlos Onetti, Despartiri (cîteva forme de ambiguitate)

Ziua 10 (11.12. 2014): Guillermo Cabrera Infante, Havana unui infante defunct (cum se scrie un roman-oras).

 

Participanţi

Simona Sora

Entidades Organizadoras

Instituto Cervantes (Bucarest)

Precio / Pretul atelierul: 300 RON

Categoria diverse | 8 Comentarii »

« Articole anterioare    |    Articole recente »