6 December 2014

Roman-vraişte

Visniec

Matei Vişniec, Negustorul de începuturi de roman, ed. Cartea Românească, 2013

Mâine seară e deadline-ul pentru notarea celor cinci romane nominalizate în faza finală a Premiului Augustin Frăţilă 2013. Iar decernarea respectivului premiu se petrece la Scala Floreasca, marţi, ora 19.00. Ocazie cu care anul literar chiar se încheie, după ce a trecut şi FILB 2014.

N-am voie să spun ce note dau celor cinci cărţi (trebuie notate, da, de la 1 la 5), dar mai pot să postez nişte impresii până atunci. Despre „romanul caleidoscop” al lui Matei Vişniec azi. Pe la mijloc e o poliloghie simpatică despre omul-vraişte, stilul-vraişte, aşa că i s-ar fi potrivit f bine şi „roman vraişte” drept subtitlu. Mă plictiseşte teribil şi numai ideea de a vă povesti cum e cu fragmentarismul, o s-o spun direct: e simpatic, deştept şi sofisticat pe-alocuri, banal şi clişeistic alteori, eseistic, textualist de modă veche, oniric, apocaliptic, moralizator, poetic, în toate felurile. Mi-ar fi plăcut mai mult un eseu curat şi îngrijit despre începuturile de roman, putea fi critifiction citibil şi agreabil, dar nu e, e pur şi simplu vraişte, nu prea ai ce să alegi de aici. E un sertar de scriitor golit, montat după o schemă şi expediat la tipar. Ar fi, de fapt, textul unui program de computer care a sondat prin senzori resturile lăsate de refluxul vieţii unui scriitor – whatever. Conţine o schemă de roman post-apocaliptic, un jurnal de vise, un schimb de scrisori între un librar şi un fel de bizar agent literar, diverse alte proze vag conectate, o serie de poeme, alte scrisori despre locuri publice frecventate de scriitori (cafenele europene – şirul culminează cu un fel de memorii abia ficţionalizate despre Casa Monteoru), texte gen pamflet despre o grevă literară de un an, declanşată de lipsa unui Nobel în palmaresul României etc.

M-au scos din sărite poemele şi scenele „erotice” cu domnişoara Ri, m-au amuzat schemele de romane, am căscat discret la toate divagaţiile despre cum se americanizează lumea şi despre alte probleme grave ale omenirii, am citit cam îngheţată de jenă paginile despre Torţionarul care cenzurează visele şi despre Revoluţia onirică şi pe alea inspirate şi avântate despre textul criptat lăsat în urmă de maree pe plajă (sună bine, nimic de zis, dar a trecut de mult ora aia), mi s-a părut incredibil de subţire şi de expediată rama cu agenţia care vinde incipituri de vreo 200 de ani.

Ar fi fost o minunăţie de eseu de vreo 150 de pagini despre incipituri, cu clasificări de genul fraza prag, fraza fondatoare, fraza patch, fraza teaser etc., cu distincţii inteligente şi provocatoare între obsesia europeană pentru timp şi cea americană pentru spaţiu (o idee de reţinut), cu mici broderii pe seama unor incipituri mai mult sau mai puţin cunoscute (din Kafka, Proust, Hemingway, Kobo Abe, Marie Darrieusecq etc.), cu rescrieri (briliantă rescrierea după Kerouac înlocuind referinţele americane cu unele româneşti), cu profeţii despre Era romanului industrial şi alte câteva chestii strict la obiect. Dinspre partea mea, tot restul, până la 374 de pagini, e balast. Problema mea, desigur, pt că nu reuşesc să văd aici decât o instalaţie po-mo diformă care acoperă aiurea ceva ce-ar fi putut fi o statuetă elegantă şi reuşită, chiar dacă mult mai puţin ambiţioasă.

 

Voila cum ar începe o variantă autohtonă la On the Road:

„Odată cu apariţia lui Radu Delureanu începu capitolul din viaţa mea pe care l-aş putea numi mereu pe şosele. Înainte visasem deseori să merg să văd Dobrogea, şi imaginasem vagi proiecte în acest sens pe care nu le dusesem niciodată la îndeplinire. Radu era un partener perfect pentru călătorie, de altfel el se născuse într-o maşină, pe o şosea, în timp ce părinţii săi traversau în 1929 Munţii Făgăraş în drum spre Piteşti.”

3 December 2014

Fotografii sau cuvinte

Amortire

Florin Lăzărescu, Amorţire, ed. Polirom, 2013

Am citit până şi un roman poliţist despre Alzheimer, mă atrage subiectul ăsta oriunde îl găsesc, aşa cum pe unii îi atrage o copertă intens colorată. Combinaţia între Alzheimer şi „amorţirea” de aici (depresie, panică, greaţă, paralizie interioară): yummy pentru mine, antidot la zgomotul, haosul, flashurile şi girofarele năucitoare din bazarul ăsta uriaş în care, de bine, de rău, trăim. Un roman minimalist cu un scriitor ratat şi cu o femeie în pragul senilizării promite linişte, umbră, odihnă. Aşa a şi fost, mi-a oferit câteva ore de respiro, chestie pentru care simt nevoia să mulţumesc cuiva, nu sunt sigură dacă autorului sau lumii literare de la noi. Pentru că e oarecum bizar că o asemenea carte a fost atât de recenzată şi promovată, într-un fel sau altul, parcă toată lumea o citise, numai eu nu. Nu e genul de text care să atragă atâta atenţie, şi s-ar putea ca atenţia asta să-i fi şi dăunat. Am văzut cronici din care reieşea o dezamăgire cruntă, după aşteptări iniţiale foarte ridicate. Florin Lăzărescu e cel mai discret dintre scriitorii tineri de la Iaşi, era aşteptat la cotitură să apară cu o carte mult mai consistentă decât Amorţirea asta palidă şi moale, după nişte ani de pauză. Ghinion, nu s-a întâmplat, autorul rămâne în zona lui şi nu se aruncă mai departe.

Zona asta e a unui oraş în care nu se întâmplă nimic şi totuşi tot ce e mai interesant e ce se petrece pe străzi sau, oricum, în public. Sunt mai interesante poveştile câtorva cerşetori decât viaţa interioară a lui Evghenie, scriitorul ratat. Unicul mall din oraş şi centrul de copiere care funcţionează drept editură sunt decoruri mai bine făcute decât spaţiul mental al Valeriei Stoican, femeia în vârstă atacată de Alzheimer. Eu mă aşteptam la mult mai multă interioritate în acest roman, nu la atâtea anecdote exterioare, deşi trebuie să recunosc că nu mă deranjează deloc să citesc chestii anecdotice despre nebuni, dimpotrivă. Am văzut undeva, într-un interviu, că autorul avea și o altă variantă pentru titlu: Sminteala. Mai bine că a rămas la Amorțire, sminteala cerea cu totul altceva, parcă, niște gesturi, niște răbufniri, niște acte necugetate mai spectaculoase decât cele din carte: Valeria pleacă la muntele Athos în căutarea soțului care o părăsise cu ani în urmă, iar Evghenie își publică poeziile într-un tiraj de 17 exemplare, dacă tot n-a reuşit să scrie un roman. Astea nu-s gesturi smintite, sunt bătutul pasului pe loc, culmea amorţelii (că nu sună bine culmea amorţirii, nu?).

Am urmărit blogul autorului şi în ultimii ani e alimentat mai mult cu fotografii (care mie-mi plac, dar nu mă pricep la fotografii). Cred că ieşea ceva chiar spectaculos dacă Florin Lăzărescu ar fi făcut o carte ilustrată, efectiv un Eclesiastul în fotografii (e unul dintre proiectele personajului Evghenie, după ce a abandonat crescătoria de melci şi anticariatul). Mă rog, nu exclusiv în imagini, ci însoţit de text, fireşte. Dar nu mai era roman, ci experiment artistic. Şi de ce nu? De unde tirania asta a rrromanului consistent?

„Având în vedere starea lui de spirit, Evghenie a ezitat între a începe fie cu Apocalipsa, fie cu Eclesiastul. Să caute şi să fotografieze semnele Apocalipsei prin oraş nu i s-a părut foarte dificil, dar un pic prea preţios şi pretenţios. În schimb, Eclesiastul – să descopere imagini cu lipsa de noimă a oamenilor şi a obiectelor – i-a părut că i se potriveşte ca o mănuşă.”

20 November 2014

Văzute

photo(1)

Ce mi-am luat, înainte să mi se termine banii, vedeţi în poză. Dacă vă uitaţi cu atenţie, o să descoperiţi în teanc doi Tavares, unul la All, Cinci plimbări prin cartier (din păcate e eclipsat de romanul lui Codin Maticiuc, despre care se vorbeşte mult mai mult, dar voi să nu vă lăsaţi, căutaţi plimbările lui Tavares şi-o să-mi mulţumiţi după aia), celălalt, Să înveţi să te rogi în era tehnologiei, la editura Vivaldi. Sunt complet buimăcită de ofertele bizare ale unor edituri, trebuie să sapi binişor la Gaudeamus ca să găseşti ce-ţi trrrebuie.

Standul cel mai frumos în ochii mei din tot târgul: Baroque Books & Arts. Elegant fără efort, mi-a sssmulsss un sssussspin din sssuflet:

baroque

 

Cu Klaus Iohannis n-am poză, sorry, n-am răzbătut prin marea aia de oameni.

19 November 2014

Fiecare cu elefantul lui

copiii-paznicilor-de-elefanți

Peter Høeg, Copiii paznicilor de elefanţi, trad. si prefaţă Grete Tartler, ed. Univers, 2014

Romanul lui Høeg (vă amintiţi Cum simte domnişoara Smilla zăpada, nu-i aşa?) apare în româneşte blindat, însoţit de o prefaţă serioasă semnată de Grete Tartler şi de un text pe copertă nu mai puţin serios semnat de cititoarea Sandra Ishura (câştigătoare a concursului organizat pe minunata reţea Booktopia.ro). La care se adaugă un afiş neserios :) cu o reţetă a cărţii, aşa cum a depistat-o alt cititor, Dan Gulea. Cu alte cuvinte, e o carte pe care o poţi citi în fel şi chip, pentru care pot face o pasiune şi cititorii sobri şi cititorii puşi pe glume. E o carte despre copii înţelepţi şi adulţi luaţi de val. Doi copii rezonabili (hm!) încearcă să-şi găsească părinţii care au luat-o razna şi să-i readucă pe calea cea bună înainte să-i găsească poliţia. Toată lumea e pe urmele copiilor care sunt pe urmele părinţilor fugari care sunt pe urmele… Vedeţi voi unde se găseşte înţelepciunea în cartea asta, camuflată bine sub tona de răsturnări spectaculoase de situaţie şi sub umorul debordant.

Grete Tartler, în Prefaţă:

“Succesul internațional al lui Peter Høeg se întemeiază, dincolo de talentul, umorul și profunzimea care dublează firul viu al narațiunii, pe curajul de a aborda teme majore – dar fără a „moraliza” și a renunța nici o clipă la ironie („rânjetul danez”, den danske grin, specific acestor meleaguri unde Kierkegaard i-a consacrat conceptului de ironie un faimos tratat. De altfel, nordicii sunt de părere că umorul englezesc a fost „importat”, prin vikingi, din Scandinavia). Cărțile sale transmit încrederea că lumea poate fi schimbată în bine, explorând deopotrivă misterul lucrurilor mărunte, cât și marile probleme ale contemporaneității – dar fără să-și piardă nici o clipă surâsul din colțul buzelor: semn că lucrurile trebuie luate cum grano salis.”

Sandra Ishura:

„Dacă vrei să te împrieteneşti cu cineva care are un elefant, trebuie să ai loc şi pentru elefant.“ Elefantul e un simbol al problemelor. Peter, un puști de paisprezece ani, își descrie viața într-o lume a adulţilor plină de probleme pe care le rezolvă copiii. Adulți incompetenți, salvaţi de copii. Un roman comic, dar și o experiență spirituală despre libertate. Vrea Peter Høeg să ne păcălească frumos cu un roman autobiografic? Probabil. Peter, autorul sau naratorul, cum vreţi, îşi are şi el elefantul său, ca noi toţi.

Afişul cu reţeta lui Dan Gulea:

poster_lansare_Hoeg

Sâmbătă, la ora 12.00, vă aşteaptă la Gaudeamus, la standul Editurii Univers, Alexandra Rusu şi Cătălina Miciu, să vă povestească de ce le-a plăcut lor Copiii paznicilor de elefanţi!

Categoria roman | Comenteaza »

17 November 2014

Era să fiu eu

era-să-fiu-eu

Ali Smith, Era să fiu eu, trad. Carmen Scarlet, ed. Univers, 2014

Ideea: un necunoscut se baricadează într-o cameră la tine în casă şi refuză să mai plece. Ce faci? Ali Smith porneşte de aici şi ajunge să descrie o  mişcare de protest care ia amploare în jurul casei ocupate. Eu am mai citit încă o carte de Ali Smith, acum o citesc pe a treia şi am de gând să citesc tot ce-a scris ea vreodată.

 

De pe coperta a patra:

Miles ia cina la nişte oameni pe care nu‑i cunoaşte, invitat de un amic. Înainte de desert, se ridică de la masă, se duce la etaj şi se încuie în camera de oaspeţi. Refuză să mai iasă de acolo. Refuză să scoată vreun cuvânt. Gazdele sunt înnebunite, dar nu‑l pot da afară. Vestea se întinde în toată ţara, transformându‑se într‑un adevărat fenomen social şi mediatic. Printre personajele implicate în povestea lui Miles, se numără o femeie între două vârste, aflată într‑un moment de răscruce al vieţii şi al carierei ei, un bărbat trecut de prima tinereţe, afectat de pierderea partenerului de viaţă, o octogenară pe care familia vrea s‑o interneze împotriva voinței ei într‑un cămin de bătrâni şi o fetiţă deșteptissimă de nouă ani, a cărei inteligenţă precoce îi atrage antipatia colegilor şi a profesorilor. Triumful cel mare al cărţii e în slalomul înnebunitor printre jocurile de cuvinte, care transformă Era să fiu eu într‑o palpitantă cursă printre obstacole, ca un thriller lingvistic cu personaje experte în dezamorsarea bombelor de limbaj. Deşi absent în cea mai mare parte a romanului, Miles marchează vieţile celor din jur. În acelaşi timp ne deschide ochii către o realitate incomodă, una din care fiecare dintre noi şi‑ar putea dori să evadeze, la un moment dat. Ţi s‑ar putea întâmpla şi ţie.

Ali Smith (n. 1962 în Inverness, Scoţia) a debutat în 1995 cu volumul de povestiri Free Love and Other Stories, premiat cu Scottish Arts Council Book Award şi Saltire Society Scottish First Book of the Year Award. Printre romanele celebre ale autoarei se numără Hotel World (2001), The Accidental (2004), Girl Meets Boy (2007). De-a lungul carierei a fost recompensată cu Scottish Arts Council Book Award, Encore Award, Scottish Arts Council Book of the Year Award, Whitbread Novel Award şi nominalizată de două ori pe lista finaliştilor pentru premiile Man Booker şi Orange.

______________

În loc să vă povestesc eu despre carte, vă las să urmăriţi trailerul pe care editura Univers l-a pregătit în colaborare cu Radio România Cultural. Cele trei actriţe care au intrat în rolurile a trei personaje feminine din carte, Corina Popa, Alexandra Necula, Gabriela Burungiu, vor şi interpreta mica noastră adaptare la Gaudeamus, la standul Radio România Cultural (nr. 251, nivel 4.50), vineri la ora 15.00. Toată lumea e invitată!

Categoria roman | Comenteaza »

14 November 2014

Trei cărți noi în Globus şi multe altele la Univers

1toate

 

Veniți la Gaudeamus săptămâna viitoare, nu-i aşa? Hai, veniţi, că o să fie mişto. Standul la care găsiţi bunătate de cărţi de-ale mele, din colecţia Globus, e la nr 250, nivelul 2 (4.50). Sunt trei noi deodată în Globus, dar nu vi le recomand doar pe astea, ci şi pe celelalte de la Univers – sunt foarte încântată de ele, sunt una şi una, o să vedeţi.

Avem aşa: Donul liniştit (yay!), reeditare, în traducerea savuroasă a lui Cezar Petrescu. Dacă n-o să vă lingeţi pe degete citind mia aia şi ceva de pagini de război şi iubire rusească, și cu nerăbdare da’ şi cu teamă să n-o terminaţi prea repede, să-mi spuneţi mie cuţu! Aveţi vreo idee mai bună pentru serile întunecoase şi friguroase care urmează? Că se termină şi campania electorală, vă daţi seama câte nopţi urâcioase ne aşteaptă? (Pe site se pot face zilele astea precomenzi la jumătate de preţ.)

Apoi Roberto Saviano, ZeroZeroZero (în traducerea Patriciei Rădulescu): mie nu mi-a venit să cred cum poate să scrie un autor de bestsellere! Nu-mi-a-ve-nit-să-cred! Unii îşi merită succesul cu vârf şi îndesat, nici o secundă de atenţie care li se acordă nu e pierdută. Saviano a făcut bum întâi cu Gomora (tot la Univers în româneşte), o carte în care aşa i-a supărat de tare pe membrii Camorrei încât au pus un fel de fatwa pe capul lui, omul trăieşte de atunci sub pază armată. Ăsta jurnalism! Uite că se poate, uite că un singur om poate să lupte cu un întreg sistem mafiot, doar scriind. În ZeroZeroZero Saviano face un tablou complet al traficului cu cocaină: de unde porneşte, ce lupte se duc, cine sunt eroii pozitivi, cine sunt negativii. Intercalate în povestea asta nebunească sunt adevărate poeme (o să mai postez aici nişte fragmente) – n-aţi mai citit ceva aşa bun pe tema asta, zău.

Cele trei din Globus, acum: Patricia Melo, Elogiul minciunii, Lydia Davis, Sfârşitul poveştii, Clarice Lispector, Aproape de inima vijelioasă a lumii.

Elogiul minciunii e mai uşurică, de citit pentru plăcere şi pentru distracţie şi pentru mini-parodiile de capodopere rescrise drept romane poliţiste (vă imaginaţi cum sună Străinul sau Crimă şi pedeapsă în sinopsis-uri pentru amatori inocenţi?), pentru mişto-ul crunt la adresa self help-ului. Cartea ar fi trebuit să apară în colecţia Enigma, dar mi-a plăcut prea mult mie personal, am luat-o în Globus. Traducerea îi aparţine Ancăi Ferro.

Sfârşitul poveştii e despre o profesoară îndrăgostită de studentul ei, mult mai tânăr. E singurul roman al Lydiei Davis, iar Lydia Davis e mama şi tata prozei scurte americane contemporane (a şi luat Bookerul cel mare în 2013). Romanul e exact ce mi-ar fi plăcut mie să scriu dacă aş fi fost în stare, mi se pare perfect. Nici un pic de bla bla, nici o notă falsă, nici o poleială roz-bombon peste povestea respectivă, care e, desigur, povestea unei iubiri. Nicăieri n-am mai văzut atâta luciditate (fără să fie cinism sau amărăciune) într-o poveste de dragoste scrisă de o femeie. Dar nu e ceva palpitant şi plin de acţiune sau de panseuri înduioşătoare, luaţi-o doar dacă chiar vreţi literatură bună, tăioasă, serioasă, care nu-şi bate joc de subiect şi nu cedează la clişee. Nu-mi vine în cap acum vreo altă carte despre o poveste de iubire pe care s-o prefer Sfârşitului poveştii. (Am văzut şi bârfe literare cum că ar fi inspirată din relaţia autoarei cu Paul Auster – a fost căsătorită cu el, au un copil împreună – dar, cum n-am fost de faţă, v­-o spun aşa, ca bârfă.) Lansarea e sâmbătă la ora 14.00 – vor participa Dana Jenaru, Florina Pârjol şi traducătoarea, Veronica D. Niculescu. O să fie o discuţie pe care abia o aştept, despre literatură şi iubire, despre ce înseamnă să iubeşti un bărbat şi să scrii despre asta fără să cazi în clişee.

Iar Clarice Lispector… e o forţă, o extraterestră, o scriitoare de mare, mare calibru. O să apară cinci dintre cărţile ei în Globus (în patru volume), Aproape de inima vijelioasă a lumii e doar prima din serie (şi prima tradusă vreodată în româneşte, de către Dan Munteanu Colan!). Nici nu ştiu cum să o prezint, cred că şi cititorii vor da puţin în bâlbâială :) Doar atât acum: e cu siguranţă una dintre foarte puţinele scriitoare care stau fără emoţii alături de Virginia Woolf. Şi vă invit călduros la lansarea de duminică, de la ora 15.00, atunci Simona Sora şi Adina Diniţoiu vă vor explica mult mai bine decât aş putea s-o fac eu de ce e atât de importantă Clarice Lispector (chiar numele ei, nu e pseudonim).

Şi şi şi. Mai avem (da’ nu mai am eu acuma loc, o să mai tot scriu despre cărţile astea, promit!) aşa: Alessandro Baricco, Gabriel Osmonde (adică Andrei Makine), Christa Wolf, Peter Høeg, Ali Smith, Kristina Ohlsson. Şi reduceri mari (really).

Dacă vreţi să veniţi o singură dată pe la standul nostru, veniţi vineri la ora 15.00. Facem puţin teatru atunci, cu trei tinere şi frumoase actriţe. Detalii mai încolo :)

PS Ce ziceţi de coperte?

13 November 2014

Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc

istoria_literaturii_Manolescu_2014_coperta1

 

Târgul de carte Gaudeamus săptămâna viitoare. Printre noutăţi, ceva foarte drăguţ de la Paralela 45: Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc – o nouă variantă a Istoriei lui Nicolae Manolescu apărute în 2008. Cum ar veni, un fel de Compendiu, ca acela celebru al lui George Călinescu. Dacă n-aţi apucat Istoria mare, aia de 1528 de pagini, bucuraţi-vă de asta mică, are doar 368 de pagini.

Eu am citit din ea deocamdată doar prefaţa şi capitolele dedicate lui Marin Preda şi lui Mircea Cărtărescu. Sunt scurte şi cuprinzătoare, nişte rezumate, practic. Nu este o carte “nouă”, ci o ediţie comprimată. Din prefaţă: “Neagu Djuvara a scris o Istorie a Romaniei pe inţelesul copiilor. Cartea mea se intituleaza Istoria literaturii romane pe intelesul celor care citesc. Daca ne gandim bine, e cam acelasi lucru. Cei care citesc sunt, in zilele noastre, indeosebi copiii.” Şi, la final: “Un concurs recent de la televizor i-a aratat pe participanti capabili sa raspunda la intrebari din diverse domenii, mai putin din literatura. E un semn al timpului. Nici macar scriitorii nu se citesc intre ei. De aici modestia titlului cartii mele. Ea nu se adreseaza criticilor literari, mai cu seama acelora care sunt convinsi ca astazi nu se mai scriu istorii literare. N-as vrea sa le stric tabietul de lectura. Ea se adreseaza, pur si simplu, celor care citesc. Ei sunt cei care salveaza cartea. De la cei care nu citesc, nu putem avea nici o pretentie.”

Cum vi se pare titlul? Modest? Mie mi se pare simpatic, chiar dacă e tot o înţepătură la adresa criticilor literari care au avut obiecţii la proiectul iniţial, uriaş, dar fatalmente incomplet, al autorului. Cei care citesc literatură de plăcere nu dau chiar atâta importanţă războaielor între critici, oricum. Poate nici istoriilor literare de 1500 de pagini, dar uneia de dimensiuni mai rezonabile cu siguranţă.

Categoria Critica | 4 Comentarii »

11 November 2014

De ce ar trebui să iubim femeile

Adrian Schiop

Adrian Şchiop, Soldaţii. Poveste din Ferentari, ed. Polirom, 2013

Fiul scăpătat al unei familii de boieri îşi ia de ţiitoare o ţărăncuţă murdărică şi se cam leagă la cap cu ea, în loc să se descurce ţinând-o la distanţă, cum se face în lumea boierilor. Sau un intelectual sofisticat îşi pierde minţile după o puberă pe care-o desparte de familie şi bate drumurile cu ea, îngrozit şi încântat de ce i se întâmplă. Sau un bătrân în agonie se îndrăgosteşte de nora lui şi nu se dă în lături de la nici o umilinţă ca să-i cumpere favorurile, într-o ultimă încercare de-a se agăţa de viaţă. Sau un veşnic student care-o duce din bursă-n bursă până la 40 de ani îşi satisface înclinările pederaste cu un ţigan ieşit din puşcărie şi se lasă jumulit de bani. Cam asta e seria.

Adrian Şchiop chiar a dat lovitura cu cartea asta, indiscutabil excelentă, scrisă într-o adecvare perfectă a stilului la subiect, credibilă în cele mai mici detalii şi în ansamblu, cu un dublu conflict care se susţine parcă de la sine de la început la sfârşit, cu o poveste care leagă (în mare tensiune emoţională) personaje rareori întâlnite şi rareori valorificate cu atâta insight în literatură. Toate astea sunt concrete, palpabile aproape, indiscutabile. N-ai cum să conteşti că e bine făcută ciocnirea de medii – şi nici măcar nu sunt luate aşa, en-gros, bogaţii şi săracii, cerşetorii şi muncitorii, educaţii şi ignoranţii, ţiganii şi românii, hoţii şi poliţiştii, ci din fiecare e luat câte un strat mai mic şi mai bine particularizat, ceea ce ajută mult la credibilitate şi nu e atât de enervant de in your face ca în 95% dintre romanele cu ambiţii de frescă socială. Din mediul adaptaţilor (să-i spunem aşa) e preluat segmentul ong-iştilor mai mult sau mai puţin cinici, iar din mediul inadaptaţilor (mă rog, cu varianta „dezadaptaţi” în carte, nu pricep de ce, o fi vreo chestie de limbaj care-mi scapă) ţiganii care se prostituează forţaţi de împrejurări. E partea cea mai interesantă şi ofertantă pentru comentarii, că despre conflictul amoros în sine nu e mare lucru de spus: oamenii fac lucruri trăsnite şi umilitoare din amor şi punct. Pe vremuri nebunia asta era explicată prin filtrul magic pe care-l beau amanţii (în Tristan şi Isolda), acum prin diverşi hormoni care îi beau pe amanţi pe dinăuntru, e tot aia: ceva, o substanţă străină de tine îţi intră pe o cale sau alta în creier şi te face să umbli high prin lume o vreme, iar când îţi iese din corp nici tu nu mai ştii cum de-ai fost în stare să faci ce-ai făcut. Aşa că nu văd nici o problemă în amorul gay între aceste două personaje anume, după cum nu văd nici o problemă în amorurile literare între un boier şi-o ţărancă, un profesor şi-o fetiţă, un muribund şi nora lui, o chiuvetă şi o stea şi tot aşa.

Să ne întoarcem la conflictul între medii. Inadaptaţii se prostituează, adaptaţii sunt clienţi – minunat cum se potriveşte homosexualitatea aici, se poate instantaneu rezuma totul la o relaţie de putere, între soldaţi şi locotenenţi, fără diversiuni enervante cu femei care să complice lucrurile. De aia ar trebui să iubim femeile, apropo, pentru că, ori de câte ori intră într-o carte sau o situaţie, apele se tulbură instantaneu, nu mai e niciodată vorba doar despre muşchi umflaţi şi cine e mai tare, intervin ciudăţenii ca mila, blândeţea, devotamentul, seducţia, graţia inutilă, plăcerea vieţii, joaca de dragul jocului, copiii, bibelourile, curăţenia, parfumul etc. etc. Scoate femeile din peisaj şi ce obţii? Voila, nişte tipi care-şi arată muşchii şi, în pauze, mimează jalnic intimitatea aşa cum pot. O structură ca o haită de câini care-şi apără cât mai sonor teritoriul („caterinca” e în Ferentari un survival skill), care se coţăie ca să-şi arate unul altuia cine e şeful (nici bursierul Adi şi nici puşcăriaşul Alberto nu se excită cu adevărat unul pe altul, au erecţii dificile, unul doar după filme porno hetero, altul doar când celălalt adoarme şi coitul e imposibil), care se umilesc ritualic până când ierarhia e bătută în cuie.

Visul lui Adi, cel adevărat, e să se integreze în lumea din Ferentari, printre manelişti, o şi spune, iar visul lui Alberto e să scape de acolo, să aibă şi el un job, un buletin şi o casă – fiecare dintre ei caută soluţia la această problemă în celălalt. Ce e enorm şi greu de acceptat pentru unii e bizareria lui Adi: cum să vrei să te integrezi în Ferentari, cum să faci asemenea eforturi ca să te accepte înalta societate a manelelor, când în mod normal orice efort de parvenit de acest gen e orientat în sus, nu în jos? Un om normal vrea să fie acceptat printre superiorii lui, nu printre inferiori, nu? Păi da, dar dacă eşti gay şi nu-ţi plac alţi gay, ce-ţi mai rămâne? Bărbaţi heterosexuali care să accepte partide de sex cu gay. Unde să găseşti aşa ceva? Printre băieţii maltrataţi groaznic în puşcării, săraci lipiţi şi ignoranţi – logic, nu? Ce bărbat hetero s-ar lăsa coţăit de un gay? Unul disperat, distrus, traumatizat de experienţele cele mai sinistre în cel mai sinistru mediu.

Nici unul dintre prietenii educaţi ai lui Adi nu e revoltat de abuzul la care îl supune pe Alberto. E greu să vezi într-o huidumă murdară şi cu IQ redus o victimă, nu-i aşa? Victimă e doar vreo Lolită sub 12 ani (dacă! dacă nu cumva e şi aia doar o obrăznicătură care şi-o cere!), în nici un caz un ţigan gras şi vulgar. Mda. Suntem foarte departe de a putea accepta o lege care pedepseşte clientul într-un caz de prostituţie. Singura noastră grijă, când plătim favoruri sexuale cuiva care nu e atras sexual de noi (şi care ne face favorurile alea doar după ce a fost violat în grup atât de des încât rezistenţa lui s-a frânt definitiv), e cum să ne ferim, să nu ne transmită vreo boală sau să nu ne factureze cu mai mulţi bani decât avem noi chef să plătim.

Personajul Adi are imbatabila acoperire a filtrului magic (a hormonilor): ceva mai presus de el îl face dependent de Alberto şi, oricum, e ros de remuşcări, înţelege ce face şi face tot ce poate să ajute huiduma de care e dependent, deşi, într-un final, nu poate altceva decât să-i pecetluiască soarta, cum se spunea pe vremuri. Dezgustul lui (ăsta e tonul general) e orientat, cu intermitenţe, înspre Alberto ŞI înspre vajnicii ong-işti care-l avertizează mereu că şi-o caută cu lumânarea. E al treilea conflict, de fapt: cel interior, între pasiune şi datorie – dap, tot ca pe vremuri, dar nimic nu e nou sub soare, nici măcar într-o nouă călătorie în inima întunericului, printre distruşii din Ferentari. A, şi mai e o palidă, jalnică, biată parodie de happy-end, ironică şi tristă până la Dumnezeu, cu Alberto spărgând nişte bani la mare, alături de altcineva (ca să nu ziceţi că sunt o spoileriţă ticăloasă şi fără scrupule), o mică rază de lumină artificială care cade exact unde trebuie.

Ce să mai comentez? Excelent roman, super-bogat, super-dens, super-autentic, super-enervant. O să-l detestaţi şi-o să fiţi nevoiţi să recunoaşteţi că, oroarea ororilor!, v-a plăcut. Eu nu cred că l-aş fi citit dacă nu era premiul Augustin Frăţilă, la care nu a fost nominalizat – am vrut să văd câtă dreptate au sau nu au cei care s-au indignat. Aşa rămâne: au şi n-au dreptate. Merita dpdv literar, fără discuţie, dar nu e pentru toată lumea, nu era neapărat de dat spre lectură către 20 de bloggeri inocenţi. Unele cărţi au nevoie de cititori pe care literatura i-a trântit deja cu capul de toţi pereţii şi au rezistat. Eu am rezistat, dar n-aveam nici un chef s-o fac, de fapt. Am tot căutat cărţi scrise de rromi, n-am căutat niciodată cărţi despre ţigani scrise de doctoranzi. Din păcate, n-am putut termina nici cartea aia de Salex Iatma apărută acum câţiva ani la Humanitas, nici Mândră să fiu rromă, apărută anul ăsta la Pandora M (dar o să mai insist şi-o s-o termin orice-ar fi).

« Articole anterioare    |    Articole recente »