9 June 2014

Între Isus şi Don Quijote

copilaria-lui-isus-coetzee

J. M. Coetzee, Copilăria lui Isus, trad. Irina Horea, ed. Humanitas

Nimeni n-a priceput nimic din cartea asta, dar toată lumea îşi bate capul să răspundă la întrebările pe care le pune, începând din titlu. De ce e asociat copilul ăla cu Isus, care e ideea? Toată lumea interpretează la greu, ceea ce, presupun, era şi intenţia autorului. Când îţi vorbeşte cineva în dodii/parabole şi se uită la tine aşteptând să zici şi tu ceva, e clar că-ţi dă un test. Că o face de la catedră sau de la amvon sau de pe soclul premiului Nobel, nu mai contează, rezultatul e că te-a băgat în sperieţi şi te-a făcut să te simţi mic şi prost. Sau, mai frumos zis, te-a pus imediat în poziţia cuiva care nu ştie, care trebuie să înveţe, să caşte bine ochii şi urechile. E o metodă să te facă receptiv. Asta când nu te înfurie şi nu te apuci să dai cu pietre.

Pe mine nu m-a înfuriat. Îmi place Coetzee, mult spre foarte mult, mai ales în Viaţa şi vremurile lui Michael K şi Dezonoare, dar încă n-am avut curajul pentru The Lives of Animals sau Elizabeth Costello, îmi imaginez că e prea dur pentru mine acolo (atinge chestiuni super-delicate şi controversate, cruzimea faţă de animale, vegetarianismul etc.). Îmi place că, deşi a ajuns în faza aia în care ajung unii scriitori mari, când îi apucă o teribilă neîncredere în literatură şi vor să iasă din ea la lumină, spre diverse tărâmuri mai eterate, Coetzee n-o ia razna, nu face profeţii, nu trâmbiţează, se mulţumeşte, din faza lui australiană, să te zgândărească, să te oblige să-ţi spargi capul cu întrebări. Copilăria lui Isus e un fel de povestire zen din care lipseşte încheierea – drumul e mai important decât destinaţia, calea e mai importantă decât adevărul etc.

Şi ce vezi în cale? Literatură. Fără decoraţiuni, da, dar literatură pură şi simplă. Ficţiune. O lume, nişte personaje, un conflict. Lumea cealaltă, cea de după marea traversare a oceanului pe care uiţi cine eşti, personaje ca nişte umbre care nu mai răspund omeneşte la stimuli, un conflict între carne şi spirit, între copilărie şi maturitate, între real şi imaginar. Ce mai rămâne, cu alte cuvinte, după ce-ai îndepărtat tot ce e de prisos? Eşti undeva, într-o lume care nu e a ta, pe care nu o înţelegi şi nu o poţi accepta, şi te lupţi cu cei din jurul tău, fie pe cont propriu, fie în alianţe cu unii împotriva altora. Nu ştii de ce eşti aici, nu ştii ce ai de făcut, nu ştii încotro te îndrepţi, nu ştii cine eşti. Ai, drept unic ghid, un roman bizar, despre un personaj care e sau nu e Don Quijote. Trebuie doar să înveţi să citeşti. Încă nu ştii.

Deci da, Coetzee e foarte tare.

Categoria roman | 2 Comentarii »

6 June 2014

I love Pamela

Pamela m-a făcut varză azi, pe un blog. E o însemnare despre Boddah speriat, o carte foarte mişto, dar e vorba şi despre un câine rupt de foame şi bolnav, luat din munţi şi adus într-o garsonieră. Şi nu numai că n-a făcut dezastru în casă şi n-a suferit după libertate sau alte alea, ci a devenit un prieten bun, perfect compatibil cu viaţa alături de oameni civilizaţi. Poate că data viitoare când mai vedeţi un câine adult care se chinuie pe undeva şi vă e milă de el, dar întoarceţi capul pentru că vă gândiţi că n-are cum să se obişnuiască în casa voastră, o să vă amintiţi de Pamela. Sunt sigură că a fost nevoie de nişte eforturi, de nişte timp şi nişte know how, că nu poţi să aduci pur şi simplu în casă un câine şi să te aştepţi să se poarte perfect din prima, trebuie puţin timp, informare din surse bune şi bunăvoinţă.

Bineînţeles, nu toată lumea poate să facă asta şi e mai bine să nu te bagi dacă n-o poţi scoate la capăt. Sau măcar să te bagi doar temporar, ca să vezi dacă te descurci. Eu aşa l-am luat pe primul meu căţel, mi-era frică să-mi asum responsabilitatea, habar n-aveam cum trebuie îngrijit un câine, am zis că-l iau doar în foster care, temporar, până i se găseşte o altă casă. Şi a fost mult mai simplu şi mai plăcut decât mă aşteptam, aşa că a rămas la mine definitiv, dar, în caz că aş fi descoperit că nu merge (se poate întâmpla, fără vina nimănui), pe el tranziţia la mine în casă tot l-ar fi ajutat. Cel mai amuzant a fost, dacă mi-aduc bine aminte, şocul pe care l-am avut când am văzut cum bea apă: hleorp, hleorp, hleorp! Obişnuită eu cu lipăitul discret şi inaudibil al pisicilor, zgomotul ăla mi se părea de-o… lipsă de maniere teribilă :) Şi acum zâmbesc şi mă opresc să ascult de fiecare dată când o aud pe Mârr Huruu că bea din castronelul ei, hleorpăitul ăla lacom, de fiinţă foarte grăbită şi foarte pofticioasă, care are o tonă de treburi pe cap şi e mereu pe fugă şi îi place la nebunie tot ce face, e cel mai bun antidepresiv şi energizant posibil.

Cât despre Dorel, puiul mic şi prăpădit şi urât mirositor de care ziceam eu prin aprilie, aflaţi că e acum o frumuseţe şi e bine mersi la casa lui, tot într-un apartament de bloc, cu oameni care au grijă de el cum trebuie.

Am o zi tare bună, atâta voiam să vă spun. Doar pentru că a început cu Dromarland. De aia e bine să ai un blog şi să citeşti alte bloguri.

4 June 2014

Introducere la Berryman

John Berryman Cântece vis

John Berryman, Cântece vis, trad. Radu Vancu, Casa de Editură Max Blecher şi ed. Armanis, 2013

O cărticică, doar 50 de poeme într-un volum bilingv, cu tabel cronologic şi postfaţă. Un fel de introducere în John Berryman (unul dintre poeţii mei preferaţi, din tot ce-am citit eu vreodată), de fapt, nu-i mai lipsea mult ca să fie o mică monografie introductivă (la efortul necesar mă refer, nu la nr de pagini).

În română nu s-a mai tradus Berryman decât în antologii, rar şi sporadic (ca mulţi alţi poeţi americani importanţi). Ei, nu e nici asta ediţia serioasă de care era nevoie (eu îmi doresc una cam ca recenta (oarecum, din 2011) ediţie Opere poetice de T.S. Eliot, de la Humanitas (îmi doresc s-o citesc, adică!), dar e un început. Şi la Eliot, şi la Berryman, cele mai citate versiuni îi aparţin lui Mircea Ivănescu – şi de asta e nevoie, de un alt traducător de poezie ca el. Iar Vancu pare să-i calce pe urme şi în domeniul ăsta, al traducerii, nu doar cu poezia proprie. O să vedem, mai încolo, mai peste 20-30 de ani, ce va ieşi din asta, cred, până atunci… răbdare, răbdare şi apă plată, că tutunul dăunează.

Chiar şi-aşa, e fu… foarte greu să traduci 50 de variante de poezie super-lucrată şi esenţializată, la care sintaxa contează mai mult decât figurile de stil, în care n-ai loc de-ntors şi patinat în volute printre metafore, ci trebuie să fii sobru şi afurisit şi să-ţi ţii mereu capul pe umeri, deci jos pălăria.

Aici e o cronică în care veţi găsi câteva diferenţe între versiunile celor doi, Ivănescu şi Vancu – nu ştiu ce să zic, n-am la îndemână versiunea lui Ivănescu la nici un poem acum, dar nu mi s-a părut că a comis Vancu vreo exagerare cu colocvialitatea (de ex. „Rilke was a jerk” devine „Rilke era un abject”, sensibil mai elegant decât în original). Pe alocuri nici n-a încercat prea tare să refacă oralitatea aia cu greşeli gramaticale flagrante, maimuţăreala aia din micile scenete Mr Bones – Henry, alegere OK, din punctul meu de vedere, că nu-mi dau seama cum s-ar putea reda jocul respectiv. Îi dau totuşi un dislike pt Domnu’ Ciolan :) Per ansamblu, e o versiune echilibrată şi respectuoasă cu originalul, traducătorul nu şi-a luat riscuri extravagante. Fireşte că se pierd lucruri, aliteraţii, tehnici de frazare, joacă pe registre etc. – în postfaţă căpătăm explicaţii la obiect, pierderile sunt asumate. Şi, o, da: prefer Cântece vis în loc de Cântece de vis, categoric, doar ca amuletă împotriva anumitor posibile aşteptări ale unui cititor inocent.

Postfaţa e mişto şi utilă, cu accent pe două dintre obsesiile lui Berryman: Tradiţia şi Tehnica, exact cam ce trebuia, cred, ca să facă autorul inteligibil pentru cititori puţin obişnuiţi cu el. Rămâne de văzut dacă pierderile înregistrate la transferul în română sunt compensate în vreun fel – de fapt, ce vreau să spun e că-s curioasă dacă Berryman-ul românesc al lui Vancu are un efect la fel de puternic asupra unui cititor ca originalul. „La fel de” nu, n-are cum, dar dacă se apropie.

„Acum însă, când e limpede că Berryman e unul dintre maeştri şi că o astfel de poetică de tip mixtum compositum s-a putut dovedi eficientă pe termen lung, cititorul român se poate gândi că tocmai un asemenea mixtum compositum autohton ar putea ţine locul unui fel de Mari Teorii Unificate care să pună în relaţie visceralul neoexpresionist al poeziei recente şi livrescul poeziei anterioare. Nu văd de ce marea lecţie a lui Berryman, anume metabolizarea Tradiţiei, n-ar putea funcţiona şi în cazul nostru.” – din postfaţă. Nu ştiu cât vorbeşte textul ăsta despre Berryman sau despre poezia ro care-ar urma să preia modelul Berryman, dar sigur vorbeşte despre poezia lui Vancu – categoric ce scrie el e tradiţie metabolizată.

 

Bonus – Cântec vis 29 şi Cântec vis 92 (găsite pe lapunkt.ro)

Categoria poezie | 1 comentariu »

3 June 2014

Bloguri despre cărţi?

Am zis să fac puţin curat în blogroll, să mai scot linkuri expirate, să adaug unele noi. Deocamdată cam ce se vede în dreapta am reuşit să fac, după ore în şir de clicăit.

La categoria „Bloguri despre cărţi” au rămas doar cele active (inclusiv al Adinei B, care promite că se reapucă :) ). Cele neactualizate de mult, dar pe care nu mă îndur să le şterg (poate-poate) au migrat la categoria „Stand by”.

Bineînţeles că ar mai fi noutăţi, dar poate mi le mai semnalaţi voi? Ce-am uitat?

Eu nu-s aşa alarmată ca alţii, că mor blogurile, că s-a stricat treaba, că Facebook-ul a înlocuit blogosfera etc. Să scrii recenzii de carte pe un blog îţi consumă cam mult timp, aşa că e normal să fie doar o fază pentru unii, atâta vreme cât au timp şi energie pentru asta. Dar n-o să fie niciodată lipsă de oameni, mai tineri sau mai în vârstă, care se găsesc în faza aia, nu-i aşa? Mulţi entuziaşti se adună pe situri colective, în jurul vreunei reviste online – nu e nici o problemă că-i găsim pe toţi la un singur link, în loc să facem nşpe clicuri. Pe FB se întâmplă destule lucruri, în plus, nu în loc de. Acum, din fericire, cam totul e de găsit online, aşa că e de bine.

Nu prea mai ştiu ce se întâmplă cu cenaclurile online, cu siturile dedicate scriitorilor români. Mai există cenacluri? Situri semi-deschise pe care poeţii să se citească şi să se comenteze între ei? Sau lucrurile astea chiar se întâmplă pe FB acum? Tocmai am realizat că n-am mai intrat de foarte mult timp pe un asemenea site. Ce-am pierdut?

Ce-a mai fost hot în ultimii 5 ani în literatura română pe net?

1 June 2014

Scrisoare pentru mine, copilul

Băi, mă laşi? Ce tot vrei de la mine? Ţi-am zis de-o sută de ori că nu se poate. Nu se poate şi gata, las-o baltă odată că m-ai căpiat!

O asociaţie, Părinţi pentru Copii, vrea să adune texte sub forma unor scrisori către the child within, the inner child, copilul din tine, copilul care ai fost, cam aşa ceva. Mi s-a părut simpatică ideea, m-am apucat cu avânt de compus scrisorica, dar, stupoare, în loc să-mi vină în cap ceva drăguţ, heart-warming şi demn de o cauză nobilă (asociaţia îşi propune să îmbunătăţească viaţa multor copii din România, nu mi-e clar cum, or fi ştiind ei mai bine), mie mi-a venit să-l iau la palme pe copilul din mine.

Iar mă enervase: azi noapte a vrut îngheţată şi nu s-a dat dus din bucătărie până nu i-am făcut, în loc de, nişte musli cu iaurt. De dimineaţă nu m-a lăsat sub nici o formă să mă apuc de treaba aia urgentă, super-serioasă şi super-importantă pe care, din cauza lui, o tot amân. Mereu face aşa, are hachiţe, se trânteşte cu fundul de pământ, ţipă că se plictiseşte, că de ce nu mai ajungem odată, îmi aruncă hainele de cucoană şi mă obligă să-mi pun tricourile lui confortabile, refuză să înţeleagă odată pentru totdeauna că în viaţă nu poţi să faci doar ce-ţi place, că trebuie să suporţi oameni nesuferiţi, că maturizarea înseamnă să te uiţi în altă parte când vezi un căţel care are nevoie de ajutor, ţipă cât îl ţin plămânii că nu vrea, şi nu vrea, şi nu vrea să se lase domesticit. Cum să mă descurc, oameni buni, cu aşa un copil-problemă? Ia spuneţi, să nu-l iau eu la palme să se-nveţe minte?

Hai, dom’le, c-am glumit, ce, nu ştii de glumă? Normal că se poate, sigur că-ţi dau ce vrei tu, bineînţeles că ai dreptate! Gata, gata, uite că luăm căţelul ăla flămând de pe stradă, nu-ţi fie frică, o să-i găsim şi lui o casă, cum le-am găsit şi altora. Şi nu te mai smiorcăi atâta, nici nu-mi trece prin cap să-i las pe oamenii ăia afurisiţi să-ţi strice cheful. Da, măi, o să primeşti şi bomboanele alea. Uite, acum ne jucăm frumos, scriem pe blog despre cum luatul copilului la palme e cea mai tâmpită idee care i-ar putea veni unui om şi cea mai sigură cale spre o viaţă de rahat, pe urmă ne apucăm de treabă, OK? Da? Uraaa, ce mă bucur că ţi-a trecut şi ţi-a venit cheful de lucru! Hm, da, aşa e, ai dreptate ca întotdeauna, a fost o glumă proastă aia cu palmele, sorry.

 

P.S. Asociaţia respectivă invită pe oricine are chef să scrie câte o „scrisoare pentru mine, copilul”. Pe blogul lor văd că nu strâng bani pentru nimic.

Categoria diverse | 1 comentariu »

30 May 2014

Cealaltă „teroristă”

ioana crupenschi 1

Foto © Mariana Hanganu

Gata, vine weekendul şi aveţi timp să daţi o fugă la Bookfest, nu-i aşa? La standul nostru, al editurii Univers, o să vă întâmpine o persoană specială, doamna Ioana Crupenschi, pe care eu o iubesc deja, deşi ne cunoaştem de puţin timp. Noi două suntem cumva cele două feţe ale aceleiaşi medalii: două cititoare, la vârste diferite, dar la fel de „teroriste”, la fel de dispuse să stea la discuţii, la nesfârşit, despre ce-am mai citit, una online, una offline :) . Când ne-am cunoscut, ne-am luat una alteia vorba din gură ore în şir, tot îndemnându-ne cu cărţile noastre preferate. Dacă vreţi să faceţi cunoştinţă cu un adevărat librar, care pierde nopţile citind, cu pasiune, ce urmează să vândă a doua zi, ei bine, aveţi cu cine! Iar doamna Crupenschi nu e deloc genul care să-ţi toarne gogoşi, îţi spune exact ce i-a plăcut ei – întrebaţi-o, dacă vreţi, despre Jorge Amado, Sebastian Barry, Richard Russo, André Baillon (dar nu e, de exemplu, fan Boris Vian, pe care eu îl ador, şi asta nu ne-a împiedicat să ne găsim destule alte preferinţe comune).

Din păcate, n-o să aveţi timp să vă povestească prea multe, şi n-o să apucaţi să aflaţi despre mielul pe care l-a primit înaintea unui Paşti şi care a ajuns animal de companie, sau despre Snoopy, căţelul salvat de ea de pe stradă – pe mine m-a cucerit definitiv şi cu poveşti de genul ăsta. Este, zic eu, unul dintre oamenii pe care merită să-i cauţi şi să-i găseşti în forfota unui târg al cărui scop, e adevărat, e să vândă cărţi, dar mai e ceva dincolo de comerţ, nu-i aşa? Ceva care se cheamă… suportaţi să spun cuvântul „suflet”? Ei da, există. Şi te face să poţi, şi la 76 de ani, să rezişti zile întregi, în picioare, făcând ceva ce te pasionează. Ceea ce-mi doresc şi mie şi vă doresc şi vouă!

Un comentariu postat de Madelin pe blogul meu acum câteva săptămâni: „Apropo de promovat, doamna care se ocupă de standul Univers la Kilipirim face o treabă extraordinară. Mi-a făcut nişte sugestii de lectură grozave (la târgul de anul trecut şi la cel de anul ăsta), cred că ar fi fost în stare să-mi vorbească despre absolut fiecare carte în parte, dacă aş fi avut eu timp. M-a făcut să cumpar o sacoşă de cărţi (anul acesta unul dintre pachetele acelea grozave) ba mi-a mai şi ţinut toate cărţile cât timp am mai colindat eu târgul.”

___

Mâine, sâmbătă, la ora 12, veniţi cu un Globus de dinainte de 1993 (dintre cele care costă acum vreo 3 lei prin anticariate) şi aveţi 256 de şanse să primiţi unul nou, apărut după 2010, în locul lui. Iar primul cititor care ne aduce Globus nr. 366 (din 1981) va fi recompensat cu un premiu special: va primi gratuit toate cărţile care au apărut şi vor apărea în Globus în 2014 şi 2015! Se întâmplă la scena Arena din pavilionul C1, la Romexpo. Gazdele vor fi Florin Pîtea, Ciprian Burcovschi și Cristian Teodorescu.

Categoria Globus | 12 Comentarii »

29 May 2014

Scurte

Despre câteva cărţi citite în ultimii ani, pe scurt:

Gertrude Stein, Autobiografia lui Alice B. Toklas, trad. Florica Sincu, ed. Humanitas

M-a lăsat cu un fel de zumzet infernal în cap, ca după câteva ore într-o fabrică de maşini grele: mamă, ce mai trăncăneală! Vervă, anecdote, Picasso, Paris, cărţi mari şi tablouri celebre în febra coacerii, scandaluri, saloane, baruri. M-a lăsat cu stresul că nu-mi amintesc să fi citit altceva de Gertrude Stein, şi probabil nici n-o să mai apuc în viaţa asta, îmi pare tare rău.

David Nicholls, O zi, trad. Monica Din, ed. Litera, 2011

Mai interesant decât mă aşteptam. Destul de comercial, dar foarte suportabil, realmente plăcut de citit. Cam cum zice pe Bookaholic Ioana Epure (deşi Franzen e totuşi din altă categorie). N-am văzut filmul, îmi închipui că e drăguţ.

Péter Esterházy, Un strop de pornografie maghiară, trad. George Volceanov, ed. Humanitas, 2007

Inteligenţă, critică, experiment, tăietură, sobrietate. De citit când te simţi limpede la cap, cu mintea în formă, cu poftă de pus neuronii la treabă.

Michel Tournier, Piticul roşu, trad. Emanoil Marcu, ed. Univers (col. Cotidianul), 2004

Povestiri, printre care una e Sfârşitul lui Robinson Crusoe. După ce-am terminat-o, am luat cartea la măsurat cu şublerul şi i-am desenat un fel de schiţă pe unul dintre carnetele mele, povestire cu povestire, ca să mă lămuresc cum e făcută şi cum se face aşa ceva.

Sorin Stoica, Jurnal, ed. Polirom, 2006

Not my cup of tea, dar OK pt cultura mea generală, autorul fiind f prizat, l-am bifat fericită că se citeşte uşor şi rapid. “cînd ne fuţi la cap cu ce a mai păţit Nae Stabiliment pe tren sau cu ce se mai vorbeşte pe la butic în sat eşti în irelevant, exotic şi Kusturica. Criticilor ro le place asta, savoarea rurală este viaţa lor (dar despre asta o să vorbesc în alt articol, Vă rugăm, părăsiţi Africa!), nouă nu.” – zice Ionuţ Chiva pe un site care, care, care… :) Cam aşa aş zice şi eu, deşi m-aş strădui să fiu ceva mai amabilă. Nu că mi-aş dori să fie şi Ionuţ Chiva mai amabil.

(Apropo de situl respectiv, îmi amintesc când am scris eu un textuleţ în care mă dădeam bătută în încercările mele disperate de a-mi plăcea o poetă f cunoscută şi admirată în anumite cercuri şi un scriitor cool şi iconoclast – nu Chiva – mi-a dat mesaj că să-mi fie ruşine, că femeia e grav bolnavă şi cum pot să fac aşa ceva. Mie în forul meu interior chiar mi-a fost ruşine atunci, chiar dacă n-am recunoscut, că în nici un caz nu voiam să-i fac vreo neplăcere unei femei bolnave etc. şi pe care evident că o respect chiar dacă nu-mi place de nici o culoare cum scrie, dar ce era să fac, habar n-aveam că e bolnavă etc. Ei, pe situl acela nu se jena nimeni de amănunte de-astea, de-aia mă feresc să completez care-le de mai sus :) )

Enis Batur, Amara cunoaştere, trad. Diana Crupenschi, ed. Univers, 2011

Un turc fin şi rafinat, un roman-jurnal-eseu despre literatură şi depresie, despre călătorii, despre artă (pictură, arhitectură, muzică, film, tot ce e mişto pe lume) despre cum citim şi trăim. Situat exact unde-mi place mie, la polul opus faţă de „irelevant, exotic şi Kusturica”. Vă recomand, aproape la întâmplare, pagina 182. Love it! Dar aproape la fiecare pagină am găsit motive să mă opresc locului şi să recitesc măcar o frază sau două.

Mercé Rodoreda, Piaţa diamantului, trad. Jana Balacciu Matei şi Xavier Montoliu i Pauli, ed. Meronia, 2001

Citită la recomandarea Simonei Sora. Îl înţeleg pe Gabriel García Márquez, care spune, pe coperta a patra: „este, după părerea mea, cel mai frumos roman publicat în Spania după războiul civil”. Viaţa unei femei simple în Barcelona, cu vocea ei, în cuvintele ei. Superb scris, superb tradus. Aici un fragment. Poate o mai găsiţi pe undeva…

Elie Wiesel, Noaptea, trad. Lia Decei, ed. Corint, 2012

De referinţă, una dintre cărţile celebre despre lagăre şi Holocaust care i-au torturat copilăria lui Kugel, personajul lui Shalom Auslander. Foarte curgătoare, ca un roman, citiţi-o în mijlocul unei depresii, ca să vă treacă repede, că orice-aţi trăi nu se compară cu scenele din carte. Deţinuţi care-şi potolesc setea mâncând fiecare zăpada de pe haina celui de-alături (obligaţi să stea în picioare, nu ajungeau la zăpada de pe jos). Bebeluşi aruncaţi la grămadă în foc. Un fiu care fuge, în coloană, cât mai departe de tatăl lui, prea bătrân şi bolnav să poată ţine pasul, ca să nu-l mai aibă povară pe cap. Imposibil să nu plângi în hohote.

28 May 2014

Blurburi

Textele de pe coperta a patra a unei cărţi mai sunt numite şi blurburi. Nu e peiorativ, chiar dacă aşa pare, e doar jargon. Mie îmi place mult cuvântul, cu toată sonoritatea lui cinică.

N-o să uit niciodată cum am citit mai de mult cu mari aşteptări un roman de doi lei (şi cam greţos) doar pentru că era recomandat de un scriitor mare – ce nervi mi-am făcut! Era o naivitate din partea mea, nu poţi să-i reproşezi nimănui că a fost prea amabil într-un blurb şi nu poţi să-i pretinzi să fie obiectiv – genul, în măsura în care e un gen în sine (prea puţin, dar să zicem) are o singură exigenţă: să nu fie ridicol, atât şi nimic mai mult. Până şi asta e, de multe ori, din păcate, un standard prea ridicat :) Altfel, pe multe cărţi mişto sunt blurburi enervante, plicticoase, prea vagi, prea lungi, prea academice, prea comerciale, prea bâlbâite sau prea seci. Depinde şi de cititori, pe unii îi atrage un blurb poetic, pe alţii îi scoate din minţi, unii vor neapărat un rezumat, să ştie ce se întâmplă în carte, alţii vor info despre autor. Pe mine mă enervează textele prea lungi şi înghesuite, iar dacă mai sunt şi scrise cu alb pe negru…

Vouă ce vă place şi ce vă displace pe coperta a patra a unei cărţi? Ce v-ar interesa să aflaţi de acolo? Laudele altor literaţi? Informaţii biografice despre autor? Un rezumat? Ceva care să aducă a critică literară? Prezentări ca într-o reclamă? Cât de mult contează pentru voi un asemenea text? De exemplu, eu vreau mai mult să-mi dau seama, rapid, dacă întorc cartea pe dos, despre ce e vorba în ea, cam cum e scrisă, poate să prind un pic din atmosferă, din culoare, chestii de genul ăsta.

Şi cum vi se pare textul de pe coperta a patra de la Globus 506? O bucăţică din el a apărut întâi aici, pe blog, am preluat-o cu copy şi paste :)

Gailly_cop4

Dar cel de la Globus 507?

amado cop4

« Articole anterioare    |    Articole recente »