19 October 2014

Premiul literar Augustin Frăţilă 2014

Particip şi eu anul ăsta. O să fac parte dintre blogerii care citesc cele cinci cărţi finaliste, alese de criticii Daniel Cristea-Enache, Tudorel Urian şi Alex Ştefănescu. Sunt sigură că ştiţi, dar vă amintesc că e un premiu acordat unui roman românesc apărut în anul precedent, că suma oferită câştigătorului de organizatori e destul de consistentă (10.000 de euro) şi că la cele două ediţii precedente au fost premiate Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici şi Cronicile genocidului de Radu Aldulescu. Destul, zic eu, ca să merite, dincolo de toate controversele care au fost. Matei Brunul mi-a plăcut şi mie, iar despre Radu Aldulescu am văzut destule chestii de bine, deşi n-am apucat să şi citesc vreo carte de-a lui. Evident, eu aş fi premiat probabil alte două cărţi, în 2012 Dulcea poveste a tristului elefant de Diana Adamek, iar în 2013 Hotel Universal de Simona Sora, dar cine ştie, poate anul ăsta chiar o să iasă premiantă cartea mea preferată – să vedem care-o fi aia, că n-am mai citit lit ro fresh în ultima vreme.

Mâine se anunţă finalistele, sunt foarte, foarte curioasă, vedem la final cum o să mi se pară selecţia criticilor. Deocamdată, m-am uitat pe lista celor 65 de romane înscrise. Deja e ceva că sunt 65, ar fi de unde să alegi 5. Uitaţi-vă şi voi pe-acolo, vă rog, şi spuneţi-mi cine lipseşte. Ştiu că, de exemplu, Marta Petreu nu şi-a înscris romanul la o ediţie anterioară, şi ar fi fost clar că merita măcar un loc în primele 5. Cine stă deoparte anul ăsta? (Întreb pe bune, chiar sunt în urmă cu noutăţile.)

N-am citit şi m-aş bucura să citesc Un american la Chisinau de Dumitru Crudu, Do not cross de Dora Pavel, Amorţire de Florin Lăzărescu, Negru şi roşu de Ioan T. Morar, Lunetistul de Marin Mălaicu-Hondrari, Un cer deasupra lor de Ruxandra Cesereanu, Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut de Tatiana Niculescu Bran, Soldaţii. Poveste din Ferentari de Adrian Şchiop, Negustorul de începuturi de roman de Matei Vişniec, Kinderland de Liliana Corobca, La mine-n cap de Lavinia Bălulescu, O telenovelă socialistă de Doru Pop, Poker. Black Glass de Bogdan Coşa, Cei o suta. Agnus Dei de Gheorghe Schwartz, dar mai sunt şi altele interesante.

Mi-e frică de Cimitirul lui Teleşpan şi de Pata violetă (ar fi culmea sadismului să mă pună cineva să jurizez cartea aia care cică e inspirată parţial după blogul meu!).

Găsesc acolo tot felul de chestii. O editură care se cheamă „Autograf MJM” – numai la Michael Jackson mă gândesc, deşi habar n-am de la ce-ar putea să vină M-ul din final. Mă bucur să găsesc o carte self-published (habar n-am cum e cartea respectivă, are totuşi un titlu interesant şi o copertă simpatică; oricum, cred că self-publishingul merită explorat, mai ales că romanul respectiv a apărut simultan în engleză şi română, o idee foarte bună care ar merita aplicată, măcar în variantă e-book, şi pentru cărţi apărute la edituri respectabile, dacă s-ar putea). Un roman e apărut la editura Cristimpuri (cărţi ortodoxe prin poştă, zice google). Altul la editura Sfântul Ierarh Nicolae („un roman de dragoste captivant și dramatic”) – surprinzătoare lumea editorială ortodoxă!

30 September 2014

Cum se scrie un roman oraş?

La Institutul Cervantes, de pe 9 octombrie, un atelier de scriere creativă cu o idee minunată: zece scriitori de limbă spaniolă (dintre cei mai mari, începând cu Borges şi terminând cu Cabrera Infante) cu textele pe masă, disecate şi analizate la microscop să se vadă ce microorganisme geniale mişună pe-acolo, apoi exerciţii de stil, de pus microorganismele depistate la lucru în alte texte, chiar ale participanţilor. Cu alte cuvinte, cel mai bun exerciţiu posibil pentru cineva care vrea să scrie şi îi plac monştrii spanioli, ăia de mare tonaj.

Atelierul va fi ţinut de Simona Sora, primul om de pe planeta asta la care mă gândesc eu când e vorba de literatură în spaniolă. Ne-am cunoscut, ne-am întâlnit la câteva cafele, nu doar i-am citit cărţile (excelente, toate, uitaţi-vă după ele şi n-o să vă pară rău!) – ştiu ce zic dacă vă îndemn să vă duceţi la atelierul ăsta în caz că vă trece prin cap că n-ar fi rău să ştiţi cum au făcut oameni ca Borges şi Bolaño ca să-şi scrie mega-capodoperele. Oricum, nu există chestie mai mişto în materie de ateliere de creative writing, sunt foarte invidioasă pe tinerii de azi, care au asemenea instrumente la dispoziţie, numai să întindă mâna după ele.

Programul atelierului (preluat de pe situl Institutului Cervantes):

Atelier de scriitura creativa: Secretele capodoperei

Atelierul, sustinut de scriitoarea Simona Sora, consta in 10 sesiuni de cite doua ore, o sedinta pe saptamina dupa urmatorul program:

Ziua 1 (09.10.2014): Jorge Luis Borges,  povestirile „Intrusa“, „Borges si eu“„Celalalt“ (cum se construieste o povestire)

Ziua 2 (16.10.2014): Roberto Bolaño, Detectivii salbatici  (cum se evita, în descrierea violentei, oroarea)

Ziua 3 (23.10.2014):  Ernesto Sábato, Înainte de tacere (cum se scrie un testament literar)

Ziua 4 (30.11. 2014): Carlos Fuentes, Crezul meu (cum se scrie o carte-dictionar)

Ziua 5 (06.11. 2014): Javier Marías, Mîine în batalie sa te gîndesti la mine (metode de subminare a propriei naratiuni)

Ziua 6 (13.11. 2014): Adolfo Bioy Casares & Jorge Luis Borges, Povestiri scurte si extraordinare (cum se scrie în doi)

Ziua 7 (20.11.2014): Miguel Delibes, Cinci ore cu Mario (cum rezista un roman-monolog)

Ziua 8 (27.11.2014): Mario Vargas Llosa, Scrisori catre un tînar romancier (cum se reconstituie „o discreta autobiografie“)

Ziua 9 (04.12 2014): Juan Carlos Onetti, Despartiri (cîteva forme de ambiguitate)

Ziua 10 (11.12. 2014): Guillermo Cabrera Infante, Havana unui infante defunct (cum se scrie un roman-oras).

 

Participanţi

Simona Sora

Entidades Organizadoras

Instituto Cervantes (Bucarest)

Precio / Pretul atelierul: 300 RON

Categoria diverse | 8 Comentarii »

19 September 2014

Unul din multe miliarde

queneau

 

Ca să nu rămâie şi săptămâna asta neactualizat, pun pe blog un bonbon de 19 septembrie – dacă e ziua cuiva azi, să-l considere trataţie de la mine :) Bonbonul e luat dintr-o bombonieră cu O sută de mii de miliarde de poeme adaptate/adoptate de Şerban Foarţă după celebrissima carte-jucărie a lui Raymond Queneau. Bomboniera e de la editura Art şi a apărut în 2013. Sonetul de mai jos e unul din cele fix 100.000.000.000.000 posibile. Sunt absolut convinsă că multe din ele ar suna încă şi mai bine decât ăsta al meu, aşa că n-aveţi decât să vi le confecţionaţi şi voi pe ale voastre. (Nuuuu ştiiiiţi ce carte e astaaaa? Nu se poateee!)

 

 

Când între doi se-ntâmplă un soi de cataliză

încât i-ai crede gemeni şi traşi la indigo

descoperirea asta e-o jalnică surpriză

cântată gama-ntreagă e de la do la do

 

Nu trebuia să uite cu cheia să şi-nchiză

aşa numiţii gauchos erau măreţi cred io

să mergi în capitală când nu ai expertiză

în martie când grindini reci bat chei şi cargo

 

Bardul cu har nu-i unul din speţa poliglotă

un singur grai când joacă i-ajunge drept caniotă

să-şi facă datoria apoi şi cioclii vin

 

Vorbind în dodii frate-ţi iert vorba echivocă

hispanul grai exaltă urechea prea-barocă

monarh e mamiferul iar el ni-i consangvin

Categoria poezie | 2 Comentarii »

12 September 2014

O ecuaţie complicată şi o cifră memorabilă: 5

ecuatia fericirii

 

Ecuaţia:

Ecuaţia din poză calculează pur şi simplu fericirea. Habar n-am cum arată rezultatul, dacă îţi iese din chestia aia vreun 4 sau vreun 2345,122 sau vreo 3 steluţe din 5. Explicaţii despre ecuaţie aici, pe un blog (de psihologie) semnat de Andreea Radu. Eu am înţeles că fericirea (de moment) e de fapt plăcerea unei recompense obţinute. Şi nu contează doar cât de mare e recompensa, ci şi cât de mare e faţă de cât te aşteptai să fie: “Dacă mă aştept să fie bine şi e bine, nu mă mai simt la fel de bucuros cum m-aş fi simţit dacă m-aş fi aşteptat să meargă prost. Dacă mă aştept să iasă prost şi iese bine, punctul de la care pornesc în comparaţie e mai “rău” decât dacă nu m-aş fi aşteptat la nimic, deci creşterea, deşi mai mare, nu depăşeşte punctul “maxim” de stare de bine pe care aş putea, teoretic, să-l ating dacă n-aş avea aşteptări.”

Nu am reuşit să înţeleg (da’ nici nu m-am dus la bibliografia indicată!) dacă e mai bine să porneşti cu aşteptări reduse şi să ai la final o surpriză plăcută, cum probabil că facem mulţi dintre noi (şi eu, cu precizarea că rareori am parte de surpriza plăcută la final).

Aşa, de curiozitate: când citiţi o carte, aţi zice că v-a adus mai multă satisfacţie una de la care nu vă aşteptaţi la mare lucru şi s-a dovedit a fi bună sau una de la care vă aşteptaţi să fie foarte bună şi a fost exact aşa, adică foarte bună (dar nu nemaipomenit de minunat de extraordinară)? Nu vorbesc acum de vreo judecată de valoare, doar de senzaţia de satisfacţie pe care v-a dat-o. Eu nu-mi dau seama. Dar, teoretic, dacă am înţeles eu bine, e foarte posibil ca o carte pe care o credeai o prostie şi de fapt a fost bună să-ţi aducă o plăcere mai mare decât una pe care o sperai o capodoperă şi de fapt e doar excelentă. Deci nu e chiar aşa o idee bună să cauţi neapărat cărţi premiate cu Nobel :) (Hai, că n-am nimic cu nobelizaţii, doar mă amuz.)

Şi rezultatul:

Şi am şi o cifră clară pe ziua de azi, nu doar o ecuaţie. Nu e 42, din păcate, nu mi-a venit nici o idee atât de strălucită, e 5. Luată de la Valeriu Gherghel şi bună de ţinut minte. Deci de 5 ori, oameni buni, de 5 ori în viaţă şi gata, da? Aşa o satisfacţie nebună mi-a dat postul ăsta! (Probabil fiindcă mă aşteptam să fie doar foarte bun şi a fost super-amuzant.) Şi următorul, normal, care începe aşa: “Consider că este suspect (și dăunător) să citești de mai mult de cinci ori o carte (fie ea și Lumină de August de Faulkner), fiindcă nu-mi plac / detest / abhor: rutina (este semnul luminos al senilității), fetișismul de orice fel (este un fetișism să citești de peste 50 de ori Craii de Curtea-Veche, un entuziasm pueril), lipsa de elasticitate a minții, bătrînețea (numai cînd o pomenesc, mă ia cu frig), lipsa de curiozitate, refuzul noului (cum mi-ar sta să nu fi citit, recent, Zâtul de Tatiana Tolstaia, Teatrul lui Sabbath de Philip Roth, doar pentru că aș fi recitit – pentru a douăzecea oară - Doamna Bovary sau Război și pace?), monotonia, tendința de a sacraliza un autor (un titlu, o scriere), paseismul, ideile fixe, obsesiile, lenea, moartea…”

Da’ cum poţi să ţii minte că ai recitit o carte fix pentru a douăşpea oară? N-ai pierde şirul de pe la a patra relectură, măcar? Eu, mă tem, sunt la limită, am vreo două sau trei cărţi pe care cred că le-am recitit de vreo 4 sau 5 ori (ei, să zicem că de 4 ori). Da’ nimic atât de dramatic ca în exemplele date de VG pe blog. Nici măcar cu Cavalerii Pardaillan nu cred să fi atins cifra 10 în copilărie. Hm… sau…?

P.S. Apropo, în ultima vreme am cam 2,5 steluţe din 5, la capitolul “fericire”. Nici nu mă aşteptam la mare lucru, nici nu s-a întâmplat mare lucru. Câinele meu ar trebui să aibă 0 din 5, pt că are aşteptări uriaşe de la viaţă şi refuz să cred că există ceva pe lumea asta care să le poată împlini. Totuşi, bizar, pare să aibă vreo 100 din 5 de fiecare dată când îşi revede vreun prieten la locul de joacă şi vreo 17 din 5 la cel mai mic biscuit.  Mă uit şi mă minunez de atâta bucurie şi, pe moment, doar pe moment, am şi eu vreo 5,5 din 5.

2 September 2014

Marte fără Vineri

The_Martian_2014

Andy Weir, The Martian, Crown Publishing Group, 2011

Ştiţi cum e când trebuie să înveţi pentru un examen şi simţi că nu poţi să te apuci până n-ai făcut curat în debarale? Sau când trebuie să termini un document de 15.346 de pagini până mâine la prima oră, dar evident că tocmai atunci ţi se pare imperios necesar să duci maşina la spălătorie sau câinele în parc? Da? Citiţi mai departe, atunci. Nu? F… Biiine că sunteţi voi deştepţi :)

Deci când ai de citit literatură sofisticată pentru Globusul tău sofisticat, normal că-ţi vine, la un moment dat, să citeşti numai instrucţiuni de utilizare a unei bormaşini… nope, nici chiar aşa. Dar. De aia mi-am cumpărat pe kindle (în condiţiile în care, la ora asta, pot să citesc cam orice carte din lume minus România fără să dau un ban) ceva care n-are nici o legătură cu genul meu de literatură. Un fel de SF mai mult S decât F, un roman pentru foştii membri ai cercurilor de modelism de la Casele Pionierilor, o carte de aventuri spaţiale pentru tocilari înrăiţi, un thriller pentru fanii emisiunilor gen Pimp My Ride de la MTV sau MythBusters de la Discovery.

Guilty pleasure sută la sută, dar genul de guilty pleasure cu care n-ai nici o jenă să te lauzi, de fapt. După ce-am înfulecat-o pe nemestecate, am încercat să dau de urma ei pe la agenţiile literare, că nu i-ar fi stricat editurii, la urma urmei, dar bineînţeles că se dăduse deja – probabil că va apărea în curând şi în româneşte la editura Paladin.

O misiune pe Marte. Şase astronauţi. Un Habitat (un fel de cort mai solid) temporar şi provizii pentru o lună. Furtună periculoasă. Astronauţii renunţă la misiune, o şterg în grabă, se urcă în rachetă şi se întorc pe Pământ. În timpul furtunii, unul dintre ei moare. Aşa cred ceilalţi, care-s nevoiţi să-i lase cadavrul acolo. Numai că, stai să vezi: omul nu murise chiar de tot, numai un pic, aşa. Trece furtuna, Mark Watney îşi revine şi descoperă că a rămas singur pe Marte, fără nici o cale de comunicaţie cu Terra (fiindcă furtuna făcuse praf antenele).

Robinson Crusoe (pronunţaţi şi voi Cru-so-e, pe româneşte, ca atunci când aţi citit prima dată cartea găsită la biblioteca şcolii, la 9 ani?) naufragiat pe insulă, Mark Watney naufragiat pe Marte, aceleaşi două probleme: cum să supravieţuiască şi cum să se întoarcă printre oameni. Mark face şi el agricultură, îşi transformă Habitatul (cam cât un apartament mai mare) în seră de cartofi (super-palpitantă, fără ironie, partea despre cartofii crescuţi cu sol marţian şi bacterii terestre, ghiciţi voi de unde luate), se uită şi el în zare după corăbii care trec pe-acolo… nu, evident că nu trec la noroc nave cosmice pe-acolo, următoarea expediţie pe Marte e programată abia peste 4 ani, după cum Mark ştie foarte bine, şi va fi exact la capătul celălalt al planetei.

Deci cum să supravieţuieşti timp de 4 ani cu nişte cartofi cultivaţi într-un cort şi cum să ajungi la capătul celălalt al unei planete fără apă şi aer respirabil? Imaginaţi-vă câte modificări trebuie făcute la un jeep pe baterii solare, cu viteză maximă de vreo 30 km pe oră, ca să poţi străbate Marte cu craterele ei! Că maşinuţa aia nu trebuie să te transporte doar pe tine cu cartofii tăi, mai ai de luat şi instalaţiile de produs aer, panourile solare pentru baterii, provizii de apă pentru luni de zile etc. Şi cum să trăieşti într-un scaun de maşină fără să te poţi ridica în picioare?

O scenă cheie are drept personaj principal chiar o bormaşină. Care trebuie să efectueze vreo mie de găuri în capota jeepului, dar face o greşeală fatală, of course, la a ţâşpea gaură… Un moment de tensiune maximă e când o furtună de nisip obturează cerul, ceea ce nu le face bine deloc panourilor solare… Astea sunt povestibile de către mine, dar din păcate sunt incapabilă să rezum un moment de groază, cu nişte hidrogen care explodează în contact cu… nu mai ţin minte ce, când omul încerca să transforme nişte litri de ceva în aer care să-l ţină în viaţă vreun an de zile, în orice caz era o ciudăţenie de genul cum să faci apă din aer sau aer din apă, pe-acolo (am chiulit intensiv de la fizică şi chimie în liceu). Cică toate chestiile astea ştiinţifice sunt corecte, spun unii care n-au chiulit ca mine.

În paralel, evident că pe Terra se prind nişte observatori prin satelit că Mark Watney n-a murit şi începe şi acolo o cursă contra cronometru ca să-l saveze. Dar în rolul lui Bruce Willis e astronautul de pe Marte, nu salvatorii de pe Terra – de fapt, în rolul lui Bruce Willis o să fie Matt Damon, că se face film, fireşte.

Şocul cel mare a fost să constat că nu există nimic altceva în afară de baletul cu bormaşini în toată cartea: nu tu vreun amor rememorat cu vreo terestră, nu tu vreun Vineri extraterestru, nu tu descrieri de peisaj marţian, nu tu meditaţii despre moarte sau singurătate sau alte alea. Nimica, fraţilor, nimica, numai bormaşini şi hidrogen şi neamurile lor! Foarte, foarte refreshing :) Guilty pleasure dinspre Marte, nu dinspre Venus. Macho în cel mai bun sens posibil.

28 August 2014

Arta balenelor, cărţile delfinilor

Mai jos un articol violent poetic care m-a terminat, zilele trecute, scris de un cercetător, Paul Watson. Despre creierul cetaceelor (balene şi delfini) care are ceva în plus faţă de creierul uman, un lob în neocortex, ceva care, tradus în coeficient de inteligenţă, ar însemna un IQ de vreo 2000, în medie, faţă de 100, cât are omul, tot în medie. De aici, un zbor de speculaţii înnebunitoare, printre care cea mai frumoasă e să-ţi imaginezi gândirea balenelor transpusă într-un limbaj omenesc, în cărţi. Cum ar fi să citeşti o carte “scrisă” de un delfin de 20 de ori mai inteligent şi mai bun decât tine? Cum ar fi să găseşti, în sfârşit, o fiinţă vie şi înţeleaptă, blândă şi îngăduitoare, care să-ţi transmită mesajele pe care le aşteptai dintotdeauna, la care poate sperai atunci când te rugai cu fervoare unui Dumnezeu atotcuprinzător (cetaceele, spune autorul articolului, au o percepţie unitară şi cuprinzătoare de neimaginat pentru noi, văd, aud şi simt lumea în porţiuni uriaşe deodată).

Daaa, ştiu, e poezie şi nebunie şi tânjire după imposibil, dar e de o frumuseţe care mă seacă.

Şi mi-am adus aminte un fragment amuzant dintr-o carte, în care un personaj chiar îşi imaginează arta balenelor. Exact aşa ar fi o viaţă realmente trăită pentru şi prin artă: fără întreruperi brutale ale procesului de creaţie (prin publicarea sau expunerea, la un moment dat, de exemplu, a unei opere pe care autorul încetează, forţat de situaţie, să o mai prelucreze).

“Erik a citit că balena cu cioc, chiar relativ vorbind, are creierul mai mare decât omul.

– Şi, fără îndoială, e şi mai inteligentă, spune Robert.

– Mă întreb, mă întreb, spune Erik, cum stă treaba cu ştiinţa lor? Cum stă treaba cu Mona Lisa lor?

După care Robert afişează un aer pasionat şi, prefăcându‑se că subiectul îl interesează, afirmă că nivelul foarte înalt de cultură al balenelor nu este perceptibil pentru noi pentru că logica spiritului lor este de o cu totul altă natură decât a noastră. Noi nu putem decât să constatăm că, la balenă, altfel decât la om, cultura nu se axează pe creaţie. Dacă ţinem seama de concepţia lui Paul Valéry, cum că opera de artă nu este decât o întrerupere a procesului de creaţie, atunci îmi imaginez că pentru balenă aceste întreruperi concrete nu sunt deloc necesare.”

(Margriet de Moor, Mai întâi gri apoi alb apoi albastru, traducere din neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu – în curs de apariţie la Editura Univers, în colecţia Globus)

27 August 2014

Câteva lucruri despre monstruleţi

Cateva lucruri despre tine

Florin Irimia, Câteva lucruri despre tine, ed. Polirom, 2014

Autorul e pe nişte pastile, cred, un fel de literary speed. A debutat în 2011, cu un roman intitulat Defekt, despre care am scris şi eu aici, a publicat în 2012 O fereastră întunecată, acum e deja la al treilea roman. Primele două au fost teribil de îmbârligate, cu multe schimbări de macaz, cu naratori care-şi tot dau ştafeta ca la alba-neagra, de rămâne cititorul uneori mofluz şi confuz, că nu mai ştie la care dintre ei e povestea, de fapt. Acesta, al treilea, e mai calm, slavă Domnului, mai potolit şi mai concentrat, pare că n-are decât un singur narator, care spune o singură poveste, respectiv povestea vieţii lui. Se adresează unui doctor, un fel de psiho-ceva, deşi nu sunt chiar convinsă că nu vorbeşte de unul singur (nu că ar conta). Mă rog, naratorul s-ar prea putea să fie deja mort şi să fi revenit cumva, suspect de asemănător cu scriitorul Filip Damian, care s-a sinucis prin defenestrare, dar ar fi un gest (sin)ucigaş să insist cu asta :)

Printre simptomele speed-ului (literar sau nu) se numără şi ceva numit aici increased talkativeness – trăncăneală accelerată. Am şi eu momentele mele, le aveţi şi voi, dar staţi să vedeţi cum se bat vorbele la gura personajului lui Irimia! Rezultatul e OK, în orice caz, am citit cu plăcere paginile despre ce nasol e în România, ce nasol e să ai părinţi ciudaţi, ce trist e să moară unii, ce bizar să trăiască alţii etc. Limbaj adecvat, uşor neglijent, rapid, sacadat, aşa cum se şi presupune că-ţi vine să vorbeşti când îţi treci viaţa în revistă.

Totuşi, nu asta e atracţia, cât formidabila depunere de ghinioane pe capul unui singur om: părinţii cu adulterele lor spectaculoase şi morţile violente, iubitele cu tragediile lor, păcatele unei ţări întregi plătite, cumva, de individul separat. La care se adaugă o paralelă foarte ciudată cu filmele noir din anii 50 şi cu vieţile unor celebrităţi ca Roman Polanski şi Woody Allen. Ce au ei în comun? Pedofilia – nu extremă, ci la limita acceptabilului. (E oarecum acceptabilă atracţia unui bărbat matur faţă de o puştoaică de 16-17 ani, nu? Poate şi de 15 ani? De aici mai în jos e şi mai greu de spus, cert e că sub 12 ani e categoric de neacceptat – de aia spun că „partida” lui Polanski cu o fată de 13 ani e la limită, deşi dpdv legal era interzisă fără echivoc). De un soi de pedofilie suferă părinţii personajului – dap, inclusiv mama lui! Ce urme lasă în viaţa copilului un astfel de comportament părintesc? Păi, cică depresie, în primul rând. Apoi, de la tată nişte învăţăminte preţioase: cum se dispreţuieşte o femeie, nu doar cum se maltratează, abuzează, violează.

„Cine sunt şi cine naiba mă cred, să mă iau de ai mei, când în lume sunt părinţi care-şi ard cu ţigara copiii, care le dau să mănânce sendvişuri îngheţate din congelator, care-i sechestrează în cămăruţe întunecate sau îi leagă de pat, taţi care-şi violează fiicele şi mame care dau drumul la gaz şi îşi bagă băieţeii cu capul în cuptor, monştri veniţi parcă dintr-o altă lume ca să-şi tortureze micuţii după manuale scrise special pentru asta?”

Copii torturaţi cu sendvişuri congelate? De asta chiar n-am mai auzit, dar nu mă îndoiesc că e adevărată. Poate că asta e depresia, imposibilitatea de a trece cu vederea, sau de a ascunde undeva, într-un colţişor întunecat al minţii, abuzurile şi torturile la care unii oameni îi supun pe alţii. Dincolo de toate textele despre depresie care au umplut recent internetul, cred că tocmai am înţeles ceva important din romanul lui Irimia, ceva pentru mine. Dar depresia, în cazul ăsta, e un fel de binecuvântare, semnul că nu eşti un nesimţit :) Mai bine deprimat, în prag de sinucidere, decât monstruleţ meschin şi mulţumit de sine, nu? Orice e mai bine decât să fii un monstruleţ meschin – sau asta îţi spui doar atunci când eşti cu adevărat în miezul depresiei şi vrei să cazi la pace cu ea?

Una dintre iubitele personajului îl anunţă că suferă de cancer şi-l întreabă dacă va fi alături de ea în marea bătălie care urmează. (Nu mai suport clişeul ăsta, „bătălia” cu vreo boală, fie ea cancer sau depresie – de o boală suferi şi te tratezi sau mori, nu te „baţi” cu ea, că nu e nimic exterior ţie, dimpotrivă, e tot ce poate fi mai interior.) Omul şterge putina rapid, la fel cum o ştersese şi alt personaj al autorului, din Defekt, când propria lui mamă aflase că are cancer. Asta apropo de monstruleţi, evident.

A, ceva enervant: spre final, o categorisire de aia, de genul oamenii sunt de două feluri. Despre învingători şi învinşi. La care autorul îi descrie pur şi simplu pe introvertiţi drept învinşi, şi pe extrovertiţi drept învingători. Să fim noi sănătoşi câţi extrovertiţi penibil învinşi am tot văzut şi vom mai vedea :)

Încă nu e romanul ăla beton pe care-l aştept din partea autorului, dar cred că, poate cu nişte metadonă literară (ce-o fi aia? nici eu nu ştiu!), o să-l capăt în curând, când o să mai treacă efectele speedului.

PS Îmi place coperta! Ilustraţia e semnată Veronica Solomon şi e făcută, probabil, fix pentru cartea asta. Uitaţi-vă la picioarele băieţelului, vedeţi că e încălţat cu o singură şosetă? E important, o să aflaţi în carte de ce.

18 August 2014

Câştigătorii concursului “Alege trei cărţi”

Mulţumesc tuturor celor care au participat la concursul “Alege trei cărţi”. Au fost 30 de participanţi, iar iniţial anunţasem că va fi un singur premiu, un pachet de trei cărţi la alegere de pe situl editurii Univers. De fapt, vor fi cam 31 de câştigători din 30 :) Hai să le luăm pe rând:

Premiul de trei cărţi la alegere, de la Editura Univers

Câştigat (prin tragere la sorţi, pe random.org) de Diana Luciana, care şi-a ales:

David Grossman – Cartea de gramatică interioară

Mary Shelley- Ultimul om

Paul Auster– Invizibil

printscreen

Diana Luciana va primi în curând un e-mail din partea editurii şi va fi rugată să indice o adresă la care i se vor trimite cărţile.

29 de ebookuri oferite de Editura Univers, tuturor participanţilor la concurs

Comentariile voastre au fost atât de frumoase şi au dovedit atât de clar că pentru voi cărţile chiar sunt importante, încât editura a hotărât să ofere un cadou tuturor celor care au participat, câte un ebook. Am ales una dintre cele trei opţiuni ale fiecăruia, dacă erau toate trei disponibile şi în variantă ebook (cea cu preţul cel mai mare). Au fost câteva cazuri în care nu existau ediţii digitale pentru nici una dintre cele trei cărţi – şi atunci am ales eu altceva, sper să vă fi nimerit :) Veţi primi în curând câte un voucher (şi indicaţii despre cum poate fi folosit) pe adresele de e-mail cu care aţi comentat la mine pe blog.

Iată ce a câştigat fiecare:

Mihaela – Mâine în bătălie să te gândești la mine de Javier Marias

Sorana – Accesorii pentru paradis, Marie-Jeanne Urech

Ania V. – Gabriel Osmonde, Lucrarea iubirii

viorelsf – Jorge Amado, Cizme, robă, cămaşa de noapte

Ema – Adriana Lisboa, Simfonie în alb

Fecioru Florina – Alexandr Soljeniţîn, Primul Cerc (vol I,II)

Ioana – Alexandr Soljeniţîn, Casa Matrionei

DianaJohn Wray, Lowboy

Raluca C. – Kristina Ohlsson, Nedoriţi

Bogdan – Alternastere de Gabriel Osmonde

catecevadesprecc – Lumea Sofiei, Jostein Gaarder

Cătălina Popescu – Povestea Bernardei Soledade, Raimundo Carrero

R van F – Primul cerc de Soljenitin

Lindabelinda – Moacyr Scliar, Războiul din Bom Fim

puck – Ultimul om de Mary Shelley

Maya – John Wray,Lowboy

melinte catalina – Pravalia de miracole, Jorge Amado

stefan ciobanu – Alfred Jarry, Nopti si zile

Camelia Diaconu – Shalom Auslander, Speranta: o tragedie

simona – John Wray, Lowboy

Pauna Oana – Boris Vian, Spuma zilelor

Alexandra Sth – Ultimul om de Mary Shelley

Ana-Felicia – Ultimul om de Mary Shelley

Un Om – Jorge Amado, Prăvălia de miracole

hadrinuscoel – Javier Marias, Când eram muritor

Simona – Ultimul om, Mary Shelley

alex – Jorge Amado, Cizme, robă, cămaşa de noapte

Iulia Șanta – Jostein Gaarder, Castelul din Pirinei

Mirela – Cizme, robă, cămaşa de noapte, de Jorge Amado

 

Şi Premiul Robi

Pe care l-am inventat pe loc :) şi am de gând să-l ofer de acum înainte în fiecare lună. E vorba de albumul Populaţii ale lumii, realizat de Mirella Ferrera – un album superb, după umila mea părere, cea mai specială carte pe care o avem acum la Editura Univers. Îl va primi, în fiecare lună, câte un cititor care a adoptat un câine fără stăpân, indiferent dacă l-a luat direct de pe stradă, l-a salvat din mâinile hingherilor, din aşa-zisele “adăposturi” ale ASPA sau l-a adoptat de la o asociaţie de protecţia animalelor (vă recomand încă o dată Asociaţia Robi, cu ocazia asta).

Deci, câştigătoarea lunii august a Premiului Robi este Ioana, cea care a postat cel de-al zecelea comentariu la însemnarea „Alege trei cărţi”, de mai jos. O ştiu de pe Facebook, ea a adoptat şi a ajutat la adopţia mai multor câini. Va primi şi ea un mail în care o s-o rugăm să ne indice o adresă la care să-i putem trimite albumul.

O să mai postez despre acest premiu, care, repet, va fi acordat lunar de acum înainte.

« Articole anterioare    |    Articole recente »