Rădiţa şi mama, Mălina şi tata

Textul de mai jos a apărut întâi pe hyperliteratura, cu care am început o frumoasă colaborare. Nu mai poate fi preluat de alte situri, bloguri sau publicaţii.

Fetita care se juca de-a Dumnezeu

Dan Lungu, Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, ed. Polirom, 2014

Subiect de actualitate, copiii lăsaţi singuri acasă în timp ce părinţii prestează munci umile în străinătate. Scriitură îngrijită, dar clar orientată spre confortul cititorului, care nu e bruscat în nici un fel. Mă rog, are un final bombă, poate că pe unii i-ar brusca asta, dar doar aşa, pentru că e cam dur cu personajele, nu din punct de vedere stilistic. 350 de pagini, nici prea mult, nici prea puţin. Ecuaţia e destul de simplă, pentru mine, cel puţin – exact aşa ar trebui să arate un roman de succes, ceva gen „quality commercial fiction”. E departe de a fi o capodoperă de subtilitate, dar n-avem nevoie numai de capodopere, n-o să obosesc niciodată să spun asta. Autorul ar putea totuşi să facă un mic pas înapoi, pentru că, uneori, stilul e un pic prea încărcat (nu mult, nu deranjează prea tare, dar e un efort inutil, o risipă de energie – deşi s-ar putea foarte bine să contribuie la succesul cărţii, în rândul cititorilor care nu încadrează cartea ca mine, ci o consideră, tocmai din cauza asta, mai sus decât e cazul).

Am mai citit două dintre romanele lui Dan Lungu, Raiul găinilor (din care mi-e imposibil să-mi amintesc ceva concret) şi Cum să uiţi o femeie (nu mare lucru, drăguţ, dar cu o înviorătoare lipsă de idei fixe ortodoxe, despre nişte sectanţi care-l vindecă pe un tip de depresia suferită după ce nevasta l-a părăsit inexplicabil). Am refuzat cu înverşunare să citesc marele succes Sunt o babă comunistă, pentru că titlul ăsta mă omorrra cu zile acum câţiva ani, nici nu-mi mai amintesc exact de ce, între timp orice înverşunare mi s-a topit şi sunt chiar curioasă, probabil că o să-l citesc. Nu mă mai irită de nici un fel babele comuniste :) Nici nu le simpatizez, dar acum sunt în stare să citesc despre ele.

Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu are nişte probleme, totuşi: e atât de mortal de simpatică partea în care vorbeşte fetiţa rămasă la bunici, cu atât de multe scene de copilăreală şi inocenţă tipică, încât pune mult în umbră partea în care vorbeşte mama ei, plecată la muncă în Italia, şi nu pregăteşte suficient finalul horror. E o discrepanţă prea mare între finalul dur şi drăgălăşenia din scenele de copilărie simpatică, fetiţa e din cale-afară de lipsită de ambiguităţi, e prea pură şi dulce. Pentru mine, poate că am eu o problemă aici şi altora n-o să li se pară nimic off.

Nu prea e mare lucru de spus, în afară de un eventual rezumat al cărţii: o familie tipică, despărţită prin forţa împrejurărilor (Rădiţa şi mama, Mălina şi tata, primele suferind că-s departe una de alta, ceilalţi doi suferind sau nu că-s prea aproape), scene peste scene de o parte şi alta a graniţei, personaje bine făcute şi cu care ajungi să ţii fără rezerve, totul realist, nimic deplasat, nimic riscant, e o plăcere (nu să te dea pe spate, o plăcere de toată ziua, ca să zic aşa) să citeşti, chiar dacă, la rece, poţi să-i găseşti câte o rotiţă care ar fi putut funcţiona mai bine.

Sună aşa: „Dacă maleficii o vedeau acolo şi îşi dădeau seama că aflase faptele lor urâte, precis urma ceva diabolic. Alerga şi blocurile se prăbuşeau în urma ei, cădeau din picioare în cascade de ape şi în spatele ei creştea un val ameninţător, din ce în ce mai mare, a cărui umbră creştea şi ea, pe măsură ce valul acoperea soarele.” (p. 168) Fetiţa Rădiţa are o mică criză de paranoia copilărească. Un pic luat de val acest pasaj, un pic overwritten, nu vi se pare? La asta mă refeream când vorbeam de risipa de energie. Nimic realmente deranjant, deci, pentru oricine are chef să citească ceva bun şi nu prea obositor, fără să vrea neapărat o capodoperă, Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu e o carte cum nu se poate mai potrivită. Şi necesară în literatura noastră, în care cărţile citibile, bine scrise, cu potenţial de bestseller, apar mai rar decât cele experimentale riscate şi pline de pretenţii, invers decât ar fi normal.

Loterie şi mercerie

delacourt

Grégoire Delacourt, Lista dorinţelor mele, trad. Ana Antonescu, ed. Spandugino, 2013

 

O tipă cu o viaţă banală, trecută binişor de 40 de ani, câştigă la loterie şi viaţa i se schimbă. Romănelul e subţire, scris vaporos, cu tot felul de fraze despre iubire, căsnicie, visuri spulberate etc. Jocelyne ţine un blog despre mercerie şi tricotaje, blogul are succes, se adună în jurul lui o comunitate de femei cu propriile lor vise spulberate – cred că partea asta e cea mai interesantă şi ar fi meritat dezvoltată mai mult. Cărticica a avut mare succes în Franţa, a fost şi ecranizată. Probabil a ieşit un fel de comedie romantică.

 

Nu e genul meu şi n-am ce să comentez, a fost vag distractivă, nu mi-a displăcut. Adevărata atracţie e că m-a stimulat să-mi re-imaginez ce-aş face eu dacă aş câştiga 18 milioane de euro. Era, la un moment dat, una dintre fanteziile mele favorite înainte să adorm. Am cheltuit deja cei 18 milioane ai lui Jocelyne în capul meu, de câteva ori chiar, a fost f plăcut, deci cărticica a meritat :) Dar mă întreb dacă franţuzoaicele or fi chiar aşa pasionate de loterie şi tricotaje dacă au făcut o pasiune în masă pentru chestia asta.

Răsfăţ

mayle

Peter Mayle, Viaţă de câine, trad. Alexandra Popescu, ed. RAO, 2013

O cărticică micuţă şi neaşteptat de drăguţă, căreia i-aş mai băga încă şi alte diminutive, dacă nu mi-ar fi oarecum greu să mă concentrez aşa de dimineaţă. Autorul ăsta e chiar bun, nu e nici un motiv să-l dai la o parte doar pt că se vinde bine :) Lansat cu alte cărţi, despre cum s-a mutat el în sudul Franţei (mi le imaginez: lavandă, vin bun, redecorarea vreunui vechi hambar sau castel, probabil, tre să fie o guilty pleasure în toată regula, ceva cum nu se poate mai burghez), are şi umor, şi compasiune, şi spirit, şi amabilitate, chestii de-astea demodate care fac viaţa frumoasă. (Merita şi o copertă mai frumoasă, zău.)

E chiar viaţa unui câine, spusă din perspectiva lui, fără pretenţii, o lectură uşoară (două ore dacă o laşi să se desfăşoare pe îndelete), un os de ros într-o seară liniştită, în care ai chef să te împaci cu existenţa, măcar temporar. Pe erou îl cheamă Băieţelu’ :) Începe viaţa împreună cu alţi 12 fraţi, în curtea unui sinistru vânător (music to my ears descrierea necruţătoare a stăpânului-brută care creşte câini şi-i înmulţeşte aiurea, ca să-i vândă altor brute pasionate de vânătoare, hrăneşte animalele cu resturi, le ţine legate, le „dresează” cu lovituri, le abandonează prin păduri etc., tot tacâmul, portretul robot al proprietarului de câini aflat pe locul al doilea în topul dispreţului meu – pe primul loc e proprietarul de câini care-i foloseşte pentru lupte).

Băieţelu’ scapă de stăpânul tâmpit, dar la început e absolut îngrozit de libertatea care vine la pachet cu foamea, singurătatea şi frica. Până când are norocul vieţii lui şi e luat de pe străzi de către un cuplu de burghezi amabili, cititori înrăiţi, petrecăreţi de mare calibru (organizează inclusiv degustări de vinuri la ei acasă). Şi, vă imaginaţi, devine un căţel burghez, care savurează viaţa, compania oamenilor şi a altor căţei, se distrează şi trăieşte aşa cum trebuie să trăiască un căţel, probabil spre oroarea tâmpiţilor care cred că un câine de vânătoare trebuie neapărat dresat cu cizma şi pus să hăituiască alte animale ca să fie fericit. Nu, Băieţelu’ e foarte fericit să doarmă în casă, alături de oamenii lui, să iasă la plimbări, să aibă hrana asigurată şi să facă trăsnăi şi glume proaste doar din întâmplare, să dea sfaturi preţioase altor căţei aflaţi la începutul carierei (şi, desigur, stăpânilor lor, printre rânduri). Cea mai dură povestioară e când fugăreşte nişte găini şi proprietarul găinilor încearcă să-l „dreseze” să nu mai facă – se termină cu bine, nu vă temeţi (cum nu prea se termină în realitate, dar na, e o cărticică drăguţă), deşi nu pentru găină.

„Aveam găinile chiar în faţa mea, dar în curte, lângă o stivă de lemne mai era şi o matahală deloc arătoasă: ţinea în mână o drujbă, ochii îi sclipeau ca unui nebun, cu tenul de culoarea sfeclei, cu capul acoperit de un clop şi cu nişte bocanci imenşi în picioare. Am recunoscut tipul din tinereţile mele – un avertisment viu împotriva relaţiilor incestuoase şi a consumului exagerat de alcool înainte de micul dejun. Cum naiba de sunt lăsaţi liberi, nu ştiu, dar uite că asta e!”

Primul Globus din 2015

roman-rusesc

Este Roman rusesc, de Meir Shalev, tradus de Gheorghe Miletineanu. Pe situl editurii Univers puteţi citi şi primele pagini, ca să vedeţi cum sună începutul. Şi, pentru cine o să vrea să-mi zică mersi: cu plăcere :)

Prezentarea de pe coperta a patra:

La începutul secolului trecut, trei tineri de curând emigraţi din Ucraina şi stabiliţi în Palestina iubesc aceeaşi femeie. Împreună, cei patru întemeiază o comunitate, iar în jurul lor încep să se adune oameni şi poveşti, iubiri şi trădări. O iubită aşteptată jumătate de secol, un copac miraculos care dă fructe de soiuri diferite, un taur purtat pe umeri, un cimitir plin cu ambiţioşi, un aspirator primit din America, un măgar fermecat şi multe altele. Încetul cu încetul, se naşte o naţiune.

Plină de imaginaţie, umor şi înţelegere a condiţiei umane, această poveste întinsă pe câteva generaţii respectă amănuntele istorice, adaugă o briză de fantezie, forfoteşte de personaje colorate, pline de hachiţe şi defecte, pune în discuţie idealuri sociale şi conflicte regionale, captivează, instruieşte, farmecă.

Meir Shalev este unul dintre cei mai iubiţi scriitori în ţara lui, iar Roman rusesc face parte din topul celor mai vândute cinci cărţi în Israel. Titlul este un omagiu adus tradiţiei literare de la care se revendică autorul.

Despre autor:

Meir Shalev s‑a născut în 1948, în Galileea, Israel, într‑o familie de intelectuali (tatăl lui a fost poet). După studii universitare în psihologie, a devenit foarte cunoscut pentru articolele sale în presa scrisă şi pentru emisiunile pe care le‑a produs sau le‑a moderat la radio şi televiziune. A publicat mai mult de douăzeci şi cinci de cărţi, romane, eseuri, cărţi pentru copii, proză autobiografică. Cărţile lui au fost traduse în peste douăzeci de limbi, iar romanele au fost bestsellere atât în Israel, cât şi în străinătate. A primit numeroase premii naţionale şi internaţionale prestigioase. În 2014 a fost decorat în Franţa cu gradul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres. Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără Roman rusesc (1988), Esau (1991), Un porumbel şi un băiat (2006), Bunica mea rusoaică şi aspiratorul ei american (2009), Două ursoaice (2013). Locuieşte în Ierusalim.

„Meir Shalev este un povestaş redutabil, iar realismul său magic e de aceeaşi factură cu arta lui Gabriel García Márquez.“ Frankfurter Allgemeine Zeitung

„Pasionat, ireverenţios şi plin de tandreţe, forfotind de poveşti întreţesute, acest roman luxuriant şi nostalgic (bestseller în Israel) redă iubirile, urile, infidelităţile, certurile şi aventurile care alimentează o comunitate timp de peste trei decenii. […] Personajele colorate şi animate şi proza vibrantă a lui Shalev însufleţesc această poveste esenţială despre naşterea unei naţiuni.“ Publishers Weekly

Semnal site nou: LiterNautica

Am primit un mic comunicat despre lansarea unui nou site cultural, m-am uitat un pic pe acolo şi e interesant, aşa că postez anunţul:

„Pe 20 ianuarie 2015 se lansează site-ul de cultură și creație literară LiterNautica.com.

LiterNautica se adresează atât scriitorilor aspiranți, cărora le oferă o secțiune de creație (proză sau eseu), cât și celor experimentați, interesați de editoriale, cultură, evenimente. Site-ul își propune să activeze ca sursă de informare, satiră și divertisment pentru publicul de limba română de pe toate meridianele, concentrându-se în mod special pe literatura contemporană.

Totodată, LiterNautica își propune să creeze un spațiu care încurajează creativitatea și interacțiunea dintre iubitorii de literatură, și nu în ultimul rând publicarea unor materiale de calitate pentru publicul cititor.

Îi invităm pe toți iubitorii de literatură să se urce la bordul LiterNautica!”

Je suis Charlie

je suis

N-aş fi postat despre asta, pentru că n-am nimic special de zis, nu ştiu fapte mai multe ca alţii, opiniile mele nu contează etc. Dar, dacă văd atâtea reacţii de genul „eu nu”, mă simt obligată. Ba da, eu categoric da, fără îndoieli, nuanţe şi alte alea, je suis Charlie. Şi orice individ care a intrat vreodată într-o redacţie, fie şi întâmplător, este Charlie, că vrea sau nu – cel puţin din punctul de vedere al teroriştilor.

Eu sunt Charlie pentru că mă identific cu maximă uşurinţă cu oricine a spus/scris/desenat vreodată ceva care poate ofensa un fanatic. Toţi spunem lucruri care îi ofensează pe fanatici. Fanaticii sunt foarte uşor de ofensat.

Eu sunt Charlie pentru că lumea lui Charlie e aia în care vreau să trăiesc. O lume în care ireverenţiozitatea şi satira sunt nu doar tolerate, ci sunt văzute drept necesare pentru sănătatea creierului uman. Chiar dacă sunt neplăcute uneori şi te fac să strâmbi din nas, în funcţie de gusturile tale personale sau de credinţele tale sau de orice alte chestii din capul tău.

Oricine are chef să spună în gura mare că o religie sau alta e de rahat trebuie s-o poată spune fără teamă că va fi ucis. Sau că i se va clinti un fir de păr. Să se teamă doar că o să strâmbe unii din nas.

Ceea ce le doresc şi musulmanilor ne-fanatici, victime şi ei, oameni tocaţi la cap aşa cum nici comunismul nu ne-a tocat pe noi. Tot respectul pentru toţi musulmanii care nu cedează la presiuni şi spălări pe creier, care-şi păstrează sângele rece şi bunul simţ. Pentru ei e şi mai greu decât pentru noi, au de luptat cu o propagandă înfiorătoare. Sper să nu ajungem niciodată atât de rău ca ei, şi tocmai de asta insist să fiu şi eu Charlie, fără reţineri.

Lapte, lacrimi şi cerneală

povesti cu scriitoare si copii

Poveşti cu scriitoare şi copii, ed. Polirom, 2014

Svetlana Carstean • Adina Dabija • Ana Dragu • Domnica Drumea • Cristina Ispas • Luminita Marcu • Angela Marinescu • Stefania Mihalache • Ioana Morpurgo • Viviana Musa Augusto • Carmen Musat • Simona Popescu • Adina Rosetti • Miruna Runcan • Georgiana Sarbu • Simona Sora • Mihaela Ursa • Elena Vladareanu

18 scriitoare, într-o antologie coordonată de Alina Purcaru, despre literatură şi copii. Despre cum şi-au trăit scriitoarele respective maternitatea. Şi, cum nu mai e nimeni care să fi avut întâi cinci copii şi abia pe urmă să se apuce de scris, ca Hortensia Papadat-Bengescu, e vorba mai ales despre şocul care, în cele mai multe cazuri, le-a adus scriitoarelor o întrerupere a legăturii lor cu scrisul sau, dacă nu, măcar cu lumea literară. Şi, în cazul lor, asta cam înseamnă o întrerupere a identităţii, o alunecare într-un univers paralel unde nu mai erau chiar aceleaşi persoane. Poate nu doar în cazul lor, poate asta trăiesc toate femeile când ajung mame. Reacţiile la şoc se întind de la evadarea brutală, cu un aproape abandon al copilului (Angela Marinescu), la negarea încăpăţânată a evidenţei (în textul Simonei Sora, care scrie încă din spital, aşezată pe un colac special, cu o pernă specială la spate, cu un suport special pentru gât, la o măsuţă specială de spital), dar şi la acceptarea totală (Luminiţa Marcu, care simte un fel de graţie transformând-o încă dinainte de a naşte, când deja ştie sigur că viaţa copilului e pentru ea mai preţioasă decât propria viaţă).

Urmează adaptarea, cu fazele ei, reacţiile celor din jur, ieşirea la suprafaţă după un timp. Senzaţia mea e că am citit, cumva, despre un fel de război, din care femeile ies cu răni, dar şi cu decoraţii – foarte puţine recunosc că au dezertat, foarte puţine pretind medalii, toate sunt fericite că au trecut pe acolo, într-un final. Când spun război, ştiu că greşesc, dar nu găsesc alt cuvânt comparabil. Nu aşa se întâmplă şi în vreme de război? Unii sunt chemaţi la arme şi dispar, un timp, apoi revin cu poveşti care, pe cei rămaşi acasă, îi fascinează (sunt şi dintre cei rămaşi acasă care îşi pierd repede răbdarea şi fac mişto de povestirile veteranilor). Eu am rămas acasă, dar nu mă plictisesc niciodată veteranii întorşi de pe front care spun poveşti. Am mai citit cu interes şi plăcere o altă antologie apărută în 2010 tot la Polirom, Naşterea. Istorii trăite, coordonată de Mihaela Miroiu (nu era centrată pe scriitoare, autoarele textelor proveneau din domenii profesionale variate). În fond, e experienţa cea mai intensă pe care o trăiesc o groază de oameni, una mult mai importantă pentru vieţile tuturor decât politica, fotbalul, cursul valutar, mişcarea plăcilor tectonice etc., cum să nu te intereseze, cum să nu fie reflectată în literatură, cum să nu fie o temă majoră? E? Temă majoră, maternitatea? Parcă nu prea. Aşa că o asemenea carte e binevenită, zic eu.

E şi frumoasă, deloc plicticoasă, din fiecare text rămâi cu ceva memorabil, scriitoarele au, evident, alt ton şi alt curaj decât „mămicile” de pe forumuri, deci don’t worry, e perfect citibilă (deşi mă îndoiesc că mulţi bărbaţi ar citi-o, oricâte asigurări le-ai da :) ).

Mi-a plăcut în special textul Mihaelei Ursa, în care recunoaşte că era un pic misogină înainte, că au revoltat-o intelectualii snobi care îi preziceau sfârşitul carierei, că altfel vede şi înţelege feminismul după. Plus povestea seminarului cu studenţii organizat acasă, printre scutece şi jucării, la care se discuta pasional literatură, inclusiv texte hard, chiar dacă de faţă era o fetiţă cu ochii mari.

La Gaudeamus am cunoscut-o pe Domnica Drumea, am schimbat două cuvinte cu ea şi acum sunt absolut uluită de textul ei: cum poate o femeie atât de frumoasă şi de delicată, o prezenţă atât de mişto, să treacă prin depresia aceea? Dacă te uiţi la ea, nu poţi să nu te gândeşti că probabil are o viaţă perfectă, că totul e, în jurul unei făpturi ca ea, ca o melodie la pian pe malul mării (o mică scenă imaginară din carte), un graţios echilibru pe care universul i-l datorează din start. Nu e aşa, fireşte, dar tot e bizar să constaţi asta, încă o dată.

Se repetă, cred, în cel puţin două texte diferite, o cheie: „lapte şi lacrimi”. Scriitoare, intelectuale, femei simple sau sofisticate, nu contează, în războiul în care au luptat au vărsat cu toatele lapte şi lacrimi din belşug, cât să salveze patria, nu? :) Aproape fără ironie o spun.

 

„Mama e totul

Mama e viaţa

Mama e un iepuraş

Alb ca laptele

Fin ca florile

Bun ca poveştile

Şi inteligent ca pomul inteligenţei

Care creşte o dată pe an

Sub lună.”

Asta e poezia fiicei Simonei Popescu, de pe când avea 8 ani. Aşa se cresc copiii fericiţi, cu lapte, lacrimi şi poezie – concluzia mea.

PS Aş fi citit şi despre scriitoare-mame versus scriitoare-fără-copii. Nu mai ştiu unde am văzut că ar fi mai multe scriitoare care au ales să nu aibă copii, habar n-am dacă e adevărat. Cele două mari celebrităţi mondiale, Virginia Woolf şi Sylvia Plath, au poveşti de-a binelea tragice: primei i-au interzis medicii să aibă copii, a doua a sucombat singură cu doi copii mici. Nu e ceva de la sine înţeles, nu e uşor, nu e banal, nu e deloc fru-fru şi lugu-lugu.

Cutie cu jocurile de la bloc

In-fata-blocului-carte-Designist-13

Vlad Tomei şi Mihai Gheorghe, În faţa blocului

Trăiam cu impresia că asta e o jucărie apărută la o editură cunoscută, am văzut-o prima dată la un stand la Gaudeamus. Dar e o „carte” publicată independent (aici situl, iar aici un articol lămuritor, cu multe poze mişto), autorii sunt un copywriter şi un art director la agenţii de publicitate. N-am rezistat şi mi-am cumpărat-o (90 de lei!).

E o cutie care conţine 58 de cartoline (arată ca nişte prospecte cartonate, din 4 pagini), dintre care 55 sunt dedicate jocurilor din copilărie ale generaţiei cu cheia la gât (cât să aibă azi copiii de pe vremea aia? 30, 40, 50 de ani?). Ideea e să-ţi alimenteze nostalgia, să te ajute să-ţi aminteşti cum te jucai când ieşeai afară, poate să reînvie jocurile respective pentru puştii de azi care cică se joacă mai mult la computer (şi Xbox şi PS4 şi alte device-uri, ce-or mai fi şi alea). Autorii, văd în interviul de mai sus, au organizat o întâlnire părinţi-copii la care au pus în practică indicaţiile de pe cartoline şi au negociat regulile la şotron, de exemplu (eu nu jucam cu pietricică, totuşi, ci cu o bucată de cretă – aruncai creta într-un pătrăţel şi apoi săreai). Cică s-au distrat teribil, adulţi şi copii, jucându-se împreună, şi sunt sigură că aşa a şi fost.

In-fata-blocului-carte-Designist-3

Fiecare cartolină conţine o pagină de titlu/copertă 1 (chestie de design, fiecare e un mini-afiş, o ilustraţie, o creaţie grafică), două pagini de interior cu indicaţii şi ilustraţii despre regulile jocului respectiv, o pagină/copertă 4 cu o sinteză pe puncte: Câţi joacă? Unde? Cel mai mişto, Cel mai aiurea, Ponturi.

Poţi să iei afară la joacă o cartolină şi să urmăreşti indicaţiile. O fi făcut cineva chestia asta? Unele sunt jocuri de fete, altele de băieţi (nu cred să fi jucat vreodată o fată „castana” sau „lapte gros”). Preferatele mele: omul negru, varianta tubul cu carbid de la pocnitori (mă fascina carbidul, habar n-am de ce, când eram foarte mică, îmi amintesc ceva cu nişte bălţi care fumegau), raţele şi vânătorii (jucam asta într-un „spatele blocului” foarte mare, plin seara de muulţi copii, ziceai că e petrecerea secolului în fiecare zi), ţările, cazemata. Nu-mi amintesc să fi jucat vreodată elasticul, deşi e prezentat ca fiind un joc de fete, mă tem că e prima oară când aud de jocul ăsta. Atenţie părinţi, sunt şi jocuri pe care nu le-aţi recomanda neapărat copiilor voştri, chiar dacă le-aţi jucat în draci când eraţi mici (unul cu chibrituri, dar mai sunt şi altele care pot provoca vânătăi, julituri, răcnete, scandal).

Pe situl cărţii e o secţiune la care poţi să completezi, să trimiţi tu datele pentru alte jocuri, ca să apară în „volumul” al doilea, şi înţeleg că secţiunea e vioaie şi chiar urmează să mai apară o ediţie. Aş adăuga, dinspre partea mea, jocul cu „Era un prinţ călare, călare, călare, era un prinţ călare, iu-ha-ha!” Dar nu-mi amintesc decât parţial textul care se cânta/striga, nu mai ştiu reguli, desfăşurare, nimica. Era, cred, un joc strict pentru fete – ştie cineva ceva mai multe amănunte? Şi mai erau jocurile de cărţi (război, macao), marocco, piticot, ăăă, multe, jocul ăla cu uitatul într-un Neckerman şi repezitul să-ţi alegi ce vrei de-acolo (cine punea prima degetul pe vreo poză cu un obiect, ăla era al ei, şi la final îţi făceai casa ta cu ce obiecte ai apucat să alegi). Dar astea nu se potrivesc, de fapt, erau jocuri pentru casă, când ploua afară.

E o jucărie simpatică, de fapt, şi un obiect mişto, care „se pune”, cel puţin pentru mine. L-aş da cadou cuiva şi nu l-aş da, l-aş cam ţine :) Mi-ar plăcea să aibă suficient succes cât să mai apară vreo cinci-şase volume, şi apoi un best of. Sau poate, dacă nu sună prea sexist, mi-ar plăcea un volum special cu jocuri de fetiţe, că alea pentru băieţi conţin prea multe variante de mini-fotbal şi de „castane” nesuferite.

 

P.S. Am luat pozele de pe www.designist.ro, dacă se supără cineva să zică şi le scot.