http://news.mcginley.co.uk/?page=clomid/clomid-by-korea-pharmacy/
http://www.fuzilogik.com/
cialis perscription sample
dapoxetine fda approval 2013

2 January 2015

Lapte, lacrimi şi cerneală

povesti cu scriitoare si copii

Poveşti cu scriitoare şi copii, ed. Polirom, 2014

Svetlana Carstean • Adina Dabija • Ana Dragu • Domnica Drumea • Cristina Ispas • Luminita Marcu • Angela Marinescu • Stefania Mihalache • Ioana Morpurgo • Viviana Musa Augusto • Carmen Musat • Simona Popescu • Adina Rosetti • Miruna Runcan • Georgiana Sarbu • Simona Sora • Mihaela Ursa • Elena Vladareanu

18 scriitoare, într-o antologie coordonată de Alina Purcaru, despre literatură şi copii. Despre cum şi-au trăit scriitoarele respective maternitatea. Şi, cum nu mai e nimeni care să fi avut întâi cinci copii şi abia pe urmă să se apuce de scris, ca Hortensia Papadat-Bengescu, e vorba mai ales despre şocul care, în cele mai multe cazuri, le-a adus scriitoarelor o întrerupere a legăturii lor cu scrisul sau, dacă nu, măcar cu lumea literară. Şi, în cazul lor, asta cam înseamnă o întrerupere a identităţii, o alunecare într-un univers paralel unde nu mai erau chiar aceleaşi persoane. Poate nu doar în cazul lor, poate asta trăiesc toate femeile când ajung mame. Reacţiile la şoc se întind de la evadarea brutală, cu un aproape abandon al copilului (Angela Marinescu), la negarea încăpăţânată a evidenţei (în textul Simonei Sora, care scrie încă din spital, aşezată pe un colac special, cu o pernă specială la spate, cu un suport special pentru gât, la o măsuţă specială de spital), dar şi la acceptarea totală (Luminiţa Marcu, care simte un fel de graţie transformând-o încă dinainte de a naşte, când deja ştie sigur că viaţa copilului e pentru ea mai preţioasă decât propria viaţă).

Urmează adaptarea, cu fazele ei, reacţiile celor din jur, ieşirea la suprafaţă după un timp. Senzaţia mea e că am citit, cumva, despre un fel de război, din care femeile ies cu răni, dar şi cu decoraţii – foarte puţine recunosc că au dezertat, foarte puţine pretind medalii, toate sunt fericite că au trecut pe acolo, într-un final. Când spun război, ştiu că greşesc, dar nu găsesc alt cuvânt comparabil. Nu aşa se întâmplă şi în vreme de război? Unii sunt chemaţi la arme şi dispar, un timp, apoi revin cu poveşti care, pe cei rămaşi acasă, îi fascinează (sunt şi dintre cei rămaşi acasă care îşi pierd repede răbdarea şi fac mişto de povestirile veteranilor). Eu am rămas acasă, dar nu mă plictisesc niciodată veteranii întorşi de pe front care spun poveşti. Am mai citit cu interes şi plăcere o altă antologie apărută în 2010 tot la Polirom, Naşterea. Istorii trăite, coordonată de Mihaela Miroiu (nu era centrată pe scriitoare, autoarele textelor proveneau din domenii profesionale variate). În fond, e experienţa cea mai intensă pe care o trăiesc o groază de oameni, una mult mai importantă pentru vieţile tuturor decât politica, fotbalul, cursul valutar, mişcarea plăcilor tectonice etc., cum să nu te intereseze, cum să nu fie reflectată în literatură, cum să nu fie o temă majoră? E? Temă majoră, maternitatea? Parcă nu prea. Aşa că o asemenea carte e binevenită, zic eu.

E şi frumoasă, deloc plicticoasă, din fiecare text rămâi cu ceva memorabil, scriitoarele au, evident, alt ton şi alt curaj decât „mămicile” de pe forumuri, deci don’t worry, e perfect citibilă (deşi mă îndoiesc că mulţi bărbaţi ar citi-o, oricâte asigurări le-ai da :) ).

Mi-a plăcut în special textul Mihaelei Ursa, în care recunoaşte că era un pic misogină înainte, că au revoltat-o intelectualii snobi care îi preziceau sfârşitul carierei, că altfel vede şi înţelege feminismul după. Plus povestea seminarului cu studenţii organizat acasă, printre scutece şi jucării, la care se discuta pasional literatură, inclusiv texte hard, chiar dacă de faţă era o fetiţă cu ochii mari.

La Gaudeamus am cunoscut-o pe Domnica Drumea, am schimbat două cuvinte cu ea şi acum sunt absolut uluită de textul ei: cum poate o femeie atât de frumoasă şi de delicată, o prezenţă atât de mişto, să treacă prin depresia aceea? Dacă te uiţi la ea, nu poţi să nu te gândeşti că probabil are o viaţă perfectă, că totul e, în jurul unei făpturi ca ea, ca o melodie la pian pe malul mării (o mică scenă imaginară din carte), un graţios echilibru pe care universul i-l datorează din start. Nu e aşa, fireşte, dar tot e bizar să constaţi asta, încă o dată.

Se repetă, cred, în cel puţin două texte diferite, o cheie: „lapte şi lacrimi”. Scriitoare, intelectuale, femei simple sau sofisticate, nu contează, în războiul în care au luptat au vărsat cu toatele lapte şi lacrimi din belşug, cât să salveze patria, nu? :) Aproape fără ironie o spun.

 

„Mama e totul

Mama e viaţa

Mama e un iepuraş

Alb ca laptele

Fin ca florile

Bun ca poveştile

Şi inteligent ca pomul inteligenţei

Care creşte o dată pe an

Sub lună.”

Asta e poezia fiicei Simonei Popescu, de pe când avea 8 ani. Aşa se cresc copiii fericiţi, cu lapte, lacrimi şi poezie – concluzia mea.

PS Aş fi citit şi despre scriitoare-mame versus scriitoare-fără-copii. Nu mai ştiu unde am văzut că ar fi mai multe scriitoare care au ales să nu aibă copii, habar n-am dacă e adevărat. Cele două mari celebrităţi mondiale, Virginia Woolf şi Sylvia Plath, au poveşti de-a binelea tragice: primei i-au interzis medicii să aibă copii, a doua a sucombat singură cu doi copii mici. Nu e ceva de la sine înţeles, nu e uşor, nu e banal, nu e deloc fru-fru şi lugu-lugu.

15 December 2014

Cutie cu jocurile de la bloc

In-fata-blocului-carte-Designist-13

Vlad Tomei şi Mihai Gheorghe, În faţa blocului

Trăiam cu impresia că asta e o jucărie apărută la o editură cunoscută, am văzut-o prima dată la un stand la Gaudeamus. Dar e o „carte” publicată independent (aici situl, iar aici un articol lămuritor, cu multe poze mişto), autorii sunt un copywriter şi un art director la agenţii de publicitate. N-am rezistat şi mi-am cumpărat-o (90 de lei!).

E o cutie care conţine 58 de cartoline (arată ca nişte prospecte cartonate, din 4 pagini), dintre care 55 sunt dedicate jocurilor din copilărie ale generaţiei cu cheia la gât (cât să aibă azi copiii de pe vremea aia? 30, 40, 50 de ani?). Ideea e să-ţi alimenteze nostalgia, să te ajute să-ţi aminteşti cum te jucai când ieşeai afară, poate să reînvie jocurile respective pentru puştii de azi care cică se joacă mai mult la computer (şi Xbox şi PS4 şi alte device-uri, ce-or mai fi şi alea). Autorii, văd în interviul de mai sus, au organizat o întâlnire părinţi-copii la care au pus în practică indicaţiile de pe cartoline şi au negociat regulile la şotron, de exemplu (eu nu jucam cu pietricică, totuşi, ci cu o bucată de cretă – aruncai creta într-un pătrăţel şi apoi săreai). Cică s-au distrat teribil, adulţi şi copii, jucându-se împreună, şi sunt sigură că aşa a şi fost.

In-fata-blocului-carte-Designist-3

Fiecare cartolină conţine o pagină de titlu/copertă 1 (chestie de design, fiecare e un mini-afiş, o ilustraţie, o creaţie grafică), două pagini de interior cu indicaţii şi ilustraţii despre regulile jocului respectiv, o pagină/copertă 4 cu o sinteză pe puncte: Câţi joacă? Unde? Cel mai mişto, Cel mai aiurea, Ponturi.

Poţi să iei afară la joacă o cartolină şi să urmăreşti indicaţiile. O fi făcut cineva chestia asta? Unele sunt jocuri de fete, altele de băieţi (nu cred să fi jucat vreodată o fată „castana” sau „lapte gros”). Preferatele mele: omul negru, varianta tubul cu carbid de la pocnitori (mă fascina carbidul, habar n-am de ce, când eram foarte mică, îmi amintesc ceva cu nişte bălţi care fumegau), raţele şi vânătorii (jucam asta într-un „spatele blocului” foarte mare, plin seara de muulţi copii, ziceai că e petrecerea secolului în fiecare zi), ţările, cazemata. Nu-mi amintesc să fi jucat vreodată elasticul, deşi e prezentat ca fiind un joc de fete, mă tem că e prima oară când aud de jocul ăsta. Atenţie părinţi, sunt şi jocuri pe care nu le-aţi recomanda neapărat copiilor voştri, chiar dacă le-aţi jucat în draci când eraţi mici (unul cu chibrituri, dar mai sunt şi altele care pot provoca vânătăi, julituri, răcnete, scandal).

Pe situl cărţii e o secţiune la care poţi să completezi, să trimiţi tu datele pentru alte jocuri, ca să apară în „volumul” al doilea, şi înţeleg că secţiunea e vioaie şi chiar urmează să mai apară o ediţie. Aş adăuga, dinspre partea mea, jocul cu „Era un prinţ călare, călare, călare, era un prinţ călare, iu-ha-ha!” Dar nu-mi amintesc decât parţial textul care se cânta/striga, nu mai ştiu reguli, desfăşurare, nimica. Era, cred, un joc strict pentru fete – ştie cineva ceva mai multe amănunte? Şi mai erau jocurile de cărţi (război, macao), marocco, piticot, ăăă, multe, jocul ăla cu uitatul într-un Neckerman şi repezitul să-ţi alegi ce vrei de-acolo (cine punea prima degetul pe vreo poză cu un obiect, ăla era al ei, şi la final îţi făceai casa ta cu ce obiecte ai apucat să alegi). Dar astea nu se potrivesc, de fapt, erau jocuri pentru casă, când ploua afară.

E o jucărie simpatică, de fapt, şi un obiect mişto, care „se pune”, cel puţin pentru mine. L-aş da cadou cuiva şi nu l-aş da, l-aş cam ţine :) Mi-ar plăcea să aibă suficient succes cât să mai apară vreo cinci-şase volume, şi apoi un best of. Sau poate, dacă nu sună prea sexist, mi-ar plăcea un volum special cu jocuri de fetiţe, că alea pentru băieţi conţin prea multe variante de mini-fotbal şi de „castane” nesuferite.

 

P.S. Am luat pozele de pe www.designist.ro, dacă se supără cineva să zică şi le scot.

10 December 2014

Matei Vişniec, o alegere safe

Romanul câştigător la Premiile Augustin Frăţilă 2013 e Negustorul de începuturi de roman de Matei Vişniec, după „Cronicile genocidului”, de Radu Aldulescu (2012) şi „Matei Brunul”, de Lucian Dan Teodorovici (2011).

Puteţi vedea aici punctajele tuturor bloggerilor. Eu am votat aşa:

5 puncte – Ruxandra Cesereanu, “Un singur cer deasupra lor”
4 puncte – Matei Vişniec, “Negustorul de începuturi de roman”
3 puncte – Bujor Nedelcovici, “Jurnalul unui cântăreţ de jazz”
2 puncte – Liliana Corobca, “Kinderland”
1 punct – Dan Stanca, “Boala şi visul”

M-am potrivit la voturi doar cu Virginia Costeschi, dintre ceilalţi 21 de bloggeri din juriu.

Felicitări domnului Matei Vişniec, e foarte bine că a câştigat, cu el Augustin Frăţilă e deja un premiu respectabil, după seria asta de trei câştigători cu care nimeni nu se poate face de râs.

Depinde şi ce vrei în viaţă, pentru unii s-ar putea ca “respectabil” să nu fie de ajuns. Sunt două condiţii de reuşită a unui astfel de premiu: să nu te faci de râs cu vreun câştigător penibil (asta s-a rezolvat, nici un risc aici) şi să alegi o carte chiar de răsunet (nu e cazul, să fim serioşi). E riscant să mergi cu ceva răsunător, e boring să mergi cu ceva respectabil, trebuie ales între cele două variante – asta e singura alegere care contează, de fapt. Și nu e câtuși de puțin alegerea bloggerilor, care sunt chemați doar să valideze alegerea criticilor. Eu, de exemplu, între cartea Ruxandrei Cesereanu şi a lui Matei Vişniec am ales aşa, cu şublerul, vorba cuiva de pe FB, nu ţineam neapărat nici la unul, nici la celălalt dintre cele două titluri. Şi sunt destul de pasională şi impulsivă de felul meu în privinţa cărţilor.

Păcat şi că n-a intrat pe lista scurtă cartea Tatianei Niculescu-Bran, Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut, cum aş fi vrut eu. Era acum un moment bun pentru asta? Era, oameni buni!

Deci: rezultat suficient de bun cât să continue autorii să spere că vor câştiga 10.000 de euro în anii următori, insuficient ca să conteze cu adevărat pentru cititori. Pentru bieţii bloggeri, mă tem că a fost mai degrabă o pacoste decât o plăcere.

Am dat mai sus punctajul meu oficial, acum îl completez, hors concours:

6 puncte – Adrian Schiop, Soldaţii, Poveste din Ferentari

7 December 2014

50 de ani de comunism în secvenţe reprezentative

ruxandra cesereanu

Ruxandra Cesereanu, Un singur cer deasupra lor, ed. Polirom, 2013

Din prezentarea de pe copertă, aflu că e primul roman realist al autoarei, cunoscută până acum pentru proză fantastică şi autoficţiuni. Eu n-am reuşit să mai citesc nici o altă carte de ea, pur şi simplu pentru că aşa s-a nimerit. Deduc, doar, că această carte nu e tocmai reprezentativă pentru opera autoarei, aşa că mi-am păstrat curiozitatea intactă pentru celelalte cărţi, când le-o veni vremea. Un singur cer deasupra lor e roman pentru că aşa vrea autoarea, altfel e un volum de proză scurtă în toată regula, nici măcar nu sunt personaje recurente. OK, e povestea comunismului românesc pe secvenţe, cronologic, dar am mai văzut cărţi de proză scurtă structurate aşa – de exemplu Roşu, roşu, catifea de Veronica D. Niculescu, în care, în afară de traseul cronologic, mai erau şi legături complexe între povestiri şi tot n-a fost etichetat drept roman. Nu e o problemă, până la urmă aici eticheta roman funcţionează foarte bine ca să lege povestirile, abia aşa devine foarte clar că povestea nu e a personajelor diverse, ci a comunismului însuşi, în toate manifestările lui în România.

Tot din start e foarte clară şi intenţia autoarei de a condamna comunismul, fără să lase loc de nuanţe, îndoieli, ambiguităţi. Un fel de proces, la care apar în ordine acuzaţiile, câte o victimă face un pas înainte şi depune mărturie, apoi un acuzat care se lasă văzut în timp ce comite răul, ca şi cum ai vedea o filmare (nici unul dintre cei care au făcut rău atunci nu se disculpă în vreun fel). Nu există și partea a doua, a vreunui avocat. O spun doar ca să descriu cartea, nu că mi-ar displăcea mie chestia asta. N-are ce să-ţi displacă aici. Cartea e beton, odată ce ai înţeles ce e şi ce vrea să facă. Scrisă de un profesionist care n-a neglijat nimic, a lucrat cu maximă seriozitate şi la detalii şi la ansamblu. Lucrate, îngrijite, într-o varietate mare de voci, tonuri şi registre (potrivite cu personajele la marele fix), fără excese stilistice, dar şi fără uscăciune, povestirile funcţionează foarte bine, se citesc cu plăcere, se înlănţuie în ritm alert, te ţin fără nici o problemă până la capăt. Una singură m-a enervat, cea despre coana Leana care se visa Lizaveta de România, e totuşi prea caricaturală, prea de pamflet ieftin.

Începe cu mărturia unei femei care a luptat alături de soţul ei în munţi în prima fază, înainte de 1950, continuă cu vocea unuia dintre securiştii care i-au hăituit, apare apoi o familie cu şapte copii deportaţi în Bărăgan, apoi intervine Pantiuşa-Bodnarenco ţinând o cuvântare despre scula Securităţii şi nepricepând de ce râde lumea în sală şi tot aşa. Călugăriţe evacuate cu forţa din mânăstire, copii închişi în sinistre orfelinate (cu un pasaj simpatic scris cu vocea unui pici peltic), femeile silite să avorteze clandestin (frumoasă alternanţă cu fragmente din Cântarea cântărilor, adevărat exerciţiu de virtuozitate), evreii vânduţi în Israel, oameni ai muncii care nu-şi dau seama ce fac când aberează despre pedepse potrivite pentru duşmanii poporului, cozile la Alimentara, protestatarii timizi închişi în ospicii, problemele cu paşapoartele, cenzorii, turnătorii etc. până după 1990, la mineri şi cripto-comunişti.

Cred că e o carte nemaipomenit de limpede: ţi se spune de la bun început care e miza, apoi miza asta e atinsă la milimetru, fără compromisuri şi fără rateuri. Sigur că poate să-ţi placă sau nu, să te enerveze uneori, să ţi se pară slab finalul unei povestiri sau alt amănunt, dar una peste alta e o misiune îndeplinită perfect.

Asta aşa, obiectiv vorbind. Subiectiv acuma, după gusturile mele personale: o carte respectabilă, dar prea utilitară, bine scrisă, dar fără vreun farmec special al ei, nu regret că am citit-o, dar nici n-aş fi citit-o dacă nu era nominalizată la premiul Augustin Frăţilă 2013. Mie-mi plac mai mult cărţile ratate, dar născute decât cărţile reuşite, dar făcute, nu ştiu dacă se înţelege. În fine, nu ştiu cum fac alţii, dar dacă tot am acceptat să fiu într-un juriu, mă străduiesc să fiu cât de obiectivă pot şi să-mi las deoparte, de data asta, fixurile şi fixaţiile.

7 December 2014

Motanul Bill şi omul lui

bujor nedelcovici

Bujor Nedelcovici, Jurnalul unui cântăreţ de jazz, ed. ALLFA, 2013

O surpriză plăcută! Nu doar pentru motanul Bill, cel cu care-şi împarte viaţa cântăreţul de jazz din titlu, ci şi pentru că s-a dovedit a fi o carte perfect citibilă, cu un gen de sensibilitate care pe mine mă atinge, înainte de orice. Un fost cântăreţ de jazz, rămas singur şi bolnav, se străduieşte să devină orb la urâţenia şi suferinţa din jur, ca să mai poată trăi. Nu numai că nu reuşeşte, ci dimpotrivă, contactul lui cu realitatea exterioară e şi mai strâns, reînvie o veche iubire, îşi cunoaşte cu adevărat fiul, începe din nou să cânte, se indignează, participă, îşi redeschide răni vechi, deci trăieşte din nou, dar deschizând ochii şi mai larg, nu orbindu-se singur.

Nu e cu adevărat jurnal, doar un fel de cronică zilnică, scrisă evident la persoana întâi, dar fără date şi fără sincopele, scurtăturile, golurile obligatorii într-un jurnal. Sunt multe chestii de structură sau de frazare după care nu mă înnebunesc sau care nu-s pe gustul meu, dar e mai important că am simţit un soi de aderenţă la ceva dincolo de text, mi se pare că am dat de ceva bun acolo, în spatele cuvintelor sau al literaturii. Ca să nu mai spun de motanul Bill, pentru care jazzmanul are exact sentimentele corecte :) Chiar şi numai pentru asta, ca să văd măcar o dată în viaţă o carte în care o pisică e iubită aşa cum trebuie, tot a meritat să citesc cartea. De fapt, mai citisem acum mult timp ceva de Bujor Nedelcovici, cred că Provocatorul (nu mai sunt sigură), în orice caz era o combinaţie de română cu franceză pe teme erotice (să mă corectaţi dacă greşesc, din păcate nu-mi amintesc altceva) care a fost chiar provocatoare pentru mine la vremea respectivă, deşi nu m-a dat pe spate.

Am căutat cronici pe net, dar n-am dat de ce-mi trebuia mie, mai mult interviuri sau articole despre atitudinea autorului în legătură cu diverse dosare de turnători la Securitate sau cu cenzura comunistă. Bujor Nedelcovici a fost nevoit să lucreze 12 ani pe şantiere, după ce terminase facultatea, pentru că tatăl lui a fost arestat, Ceauşescu a intervenit personal ca să interzică un film după o carte de-a lui, a trebuit să emigreze ca să poată publica, apoi a constatat că destui l-au turnat sau nu i-au luat apărarea când era cazul şi asta l-a deranjat cam prea tare, după părerea unora. Habar n-am cât de ok e atitudinea lui faţă de foştii turnători, n-am urmărit scandalul, tot ce pot să deduc după vreo oră de google e că probabil i-a supărat rău şi probabil a căpătat o faimă proastă din cauza asta şi de-aia nu e mai vizibil. Că de scris nu scrie chiar atât de neglijabil. Să fim noi sănătoşi câte cărţi mai slabe am văzut lăudate la noi. Până una alta, şi-a mai câştigat un cititor: pe mine. Am de gând să mai citesc măcar o carte de el.

_____________

Jurnalul unui cântăreţ de jazz face parte dintre cele cinci romane de pe lista finală pentru premiile Augustin Frăţilă 2013. Decernarea premiului se petrece la Scala Floreasca, marţi, 9 decembrie, ora 19.00.

6 December 2014

Roman-vraişte

Visniec

Matei Vişniec, Negustorul de începuturi de roman, ed. Cartea Românească, 2013

Mâine seară e deadline-ul pentru notarea celor cinci romane nominalizate în faza finală a Premiului Augustin Frăţilă 2013. Iar decernarea respectivului premiu se petrece la Scala Floreasca, marţi, ora 19.00. Ocazie cu care anul literar chiar se încheie, după ce a trecut şi FILB 2014.

N-am voie să spun ce note dau celor cinci cărţi (trebuie notate, da, de la 1 la 5), dar mai pot să postez nişte impresii până atunci. Despre „romanul caleidoscop” al lui Matei Vişniec azi. Pe la mijloc e o poliloghie simpatică despre omul-vraişte, stilul-vraişte, aşa că i s-ar fi potrivit f bine şi „roman vraişte” drept subtitlu. Mă plictiseşte teribil şi numai ideea de a vă povesti cum e cu fragmentarismul, o s-o spun direct: e simpatic, deştept şi sofisticat pe-alocuri, banal şi clişeistic alteori, eseistic, textualist de modă veche, oniric, apocaliptic, moralizator, poetic, în toate felurile. Mi-ar fi plăcut mai mult un eseu curat şi îngrijit despre începuturile de roman, putea fi critifiction citibil şi agreabil, dar nu e, e pur şi simplu vraişte, nu prea ai ce să alegi de aici. E un sertar de scriitor golit, montat după o schemă şi expediat la tipar. Ar fi, de fapt, textul unui program de computer care a sondat prin senzori resturile lăsate de refluxul vieţii unui scriitor – whatever. Conţine o schemă de roman post-apocaliptic, un jurnal de vise, un schimb de scrisori între un librar şi un fel de bizar agent literar, diverse alte proze vag conectate, o serie de poeme, alte scrisori despre locuri publice frecventate de scriitori (cafenele europene – şirul culminează cu un fel de memorii abia ficţionalizate despre Casa Monteoru), texte gen pamflet despre o grevă literară de un an, declanşată de lipsa unui Nobel în palmaresul României etc.

M-au scos din sărite poemele şi scenele „erotice” cu domnişoara Ri, m-au amuzat schemele de romane, am căscat discret la toate divagaţiile despre cum se americanizează lumea şi despre alte probleme grave ale omenirii, am citit cam îngheţată de jenă paginile despre Torţionarul care cenzurează visele şi despre Revoluţia onirică şi pe alea inspirate şi avântate despre textul criptat lăsat în urmă de maree pe plajă (sună bine, nimic de zis, dar a trecut de mult ora aia), mi s-a părut incredibil de subţire şi de expediată rama cu agenţia care vinde incipituri de vreo 200 de ani.

Ar fi fost o minunăţie de eseu de vreo 150 de pagini despre incipituri, cu clasificări de genul fraza prag, fraza fondatoare, fraza patch, fraza teaser etc., cu distincţii inteligente şi provocatoare între obsesia europeană pentru timp şi cea americană pentru spaţiu (o idee de reţinut), cu mici broderii pe seama unor incipituri mai mult sau mai puţin cunoscute (din Kafka, Proust, Hemingway, Kobo Abe, Marie Darrieusecq etc.), cu rescrieri (briliantă rescrierea după Kerouac înlocuind referinţele americane cu unele româneşti), cu profeţii despre Era romanului industrial şi alte câteva chestii strict la obiect. Dinspre partea mea, tot restul, până la 374 de pagini, e balast. Problema mea, desigur, pt că nu reuşesc să văd aici decât o instalaţie po-mo diformă care acoperă aiurea ceva ce-ar fi putut fi o statuetă elegantă şi reuşită, chiar dacă mult mai puţin ambiţioasă.

 

Voila cum ar începe o variantă autohtonă la On the Road:

„Odată cu apariţia lui Radu Delureanu începu capitolul din viaţa mea pe care l-aş putea numi mereu pe şosele. Înainte visasem deseori să merg să văd Dobrogea, şi imaginasem vagi proiecte în acest sens pe care nu le dusesem niciodată la îndeplinire. Radu era un partener perfect pentru călătorie, de altfel el se născuse într-o maşină, pe o şosea, în timp ce părinţii săi traversau în 1929 Munţii Făgăraş în drum spre Piteşti.”

3 December 2014

Fotografii sau cuvinte

Amortire

Florin Lăzărescu, Amorţire, ed. Polirom, 2013

Am citit până şi un roman poliţist despre Alzheimer, mă atrage subiectul ăsta oriunde îl găsesc, aşa cum pe unii îi atrage o copertă intens colorată. Combinaţia între Alzheimer şi „amorţirea” de aici (depresie, panică, greaţă, paralizie interioară): yummy pentru mine, antidot la zgomotul, haosul, flashurile şi girofarele năucitoare din bazarul ăsta uriaş în care, de bine, de rău, trăim. Un roman minimalist cu un scriitor ratat şi cu o femeie în pragul senilizării promite linişte, umbră, odihnă. Aşa a şi fost, mi-a oferit câteva ore de respiro, chestie pentru care simt nevoia să mulţumesc cuiva, nu sunt sigură dacă autorului sau lumii literare de la noi. Pentru că e oarecum bizar că o asemenea carte a fost atât de recenzată şi promovată, într-un fel sau altul, parcă toată lumea o citise, numai eu nu. Nu e genul de text care să atragă atâta atenţie, şi s-ar putea ca atenţia asta să-i fi şi dăunat. Am văzut cronici din care reieşea o dezamăgire cruntă, după aşteptări iniţiale foarte ridicate. Florin Lăzărescu e cel mai discret dintre scriitorii tineri de la Iaşi, era aşteptat la cotitură să apară cu o carte mult mai consistentă decât Amorţirea asta palidă şi moale, după nişte ani de pauză. Ghinion, nu s-a întâmplat, autorul rămâne în zona lui şi nu se aruncă mai departe.

Zona asta e a unui oraş în care nu se întâmplă nimic şi totuşi tot ce e mai interesant e ce se petrece pe străzi sau, oricum, în public. Sunt mai interesante poveştile câtorva cerşetori decât viaţa interioară a lui Evghenie, scriitorul ratat. Unicul mall din oraş şi centrul de copiere care funcţionează drept editură sunt decoruri mai bine făcute decât spaţiul mental al Valeriei Stoican, femeia în vârstă atacată de Alzheimer. Eu mă aşteptam la mult mai multă interioritate în acest roman, nu la atâtea anecdote exterioare, deşi trebuie să recunosc că nu mă deranjează deloc să citesc chestii anecdotice despre nebuni, dimpotrivă. Am văzut undeva, într-un interviu, că autorul avea și o altă variantă pentru titlu: Sminteala. Mai bine că a rămas la Amorțire, sminteala cerea cu totul altceva, parcă, niște gesturi, niște răbufniri, niște acte necugetate mai spectaculoase decât cele din carte: Valeria pleacă la muntele Athos în căutarea soțului care o părăsise cu ani în urmă, iar Evghenie își publică poeziile într-un tiraj de 17 exemplare, dacă tot n-a reuşit să scrie un roman. Astea nu-s gesturi smintite, sunt bătutul pasului pe loc, culmea amorţelii (că nu sună bine culmea amorţirii, nu?).

Am urmărit blogul autorului şi în ultimii ani e alimentat mai mult cu fotografii (care mie-mi plac, dar nu mă pricep la fotografii). Cred că ieşea ceva chiar spectaculos dacă Florin Lăzărescu ar fi făcut o carte ilustrată, efectiv un Eclesiastul în fotografii (e unul dintre proiectele personajului Evghenie, după ce a abandonat crescătoria de melci şi anticariatul). Mă rog, nu exclusiv în imagini, ci însoţit de text, fireşte. Dar nu mai era roman, ci experiment artistic. Şi de ce nu? De unde tirania asta a rrromanului consistent?

„Având în vedere starea lui de spirit, Evghenie a ezitat între a începe fie cu Apocalipsa, fie cu Eclesiastul. Să caute şi să fotografieze semnele Apocalipsei prin oraş nu i s-a părut foarte dificil, dar un pic prea preţios şi pretenţios. În schimb, Eclesiastul – să descopere imagini cu lipsa de noimă a oamenilor şi a obiectelor – i-a părut că i se potriveşte ca o mănuşă.”

20 November 2014

Văzute

photo(1)

Ce mi-am luat, înainte să mi se termine banii, vedeţi în poză. Dacă vă uitaţi cu atenţie, o să descoperiţi în teanc doi Tavares, unul la All, Cinci plimbări prin cartier (din păcate e eclipsat de romanul lui Codin Maticiuc, despre care se vorbeşte mult mai mult, dar voi să nu vă lăsaţi, căutaţi plimbările lui Tavares şi-o să-mi mulţumiţi după aia), celălalt, Să înveţi să te rogi în era tehnologiei, la editura Vivaldi. Sunt complet buimăcită de ofertele bizare ale unor edituri, trebuie să sapi binişor la Gaudeamus ca să găseşti ce-ţi trrrebuie.

Standul cel mai frumos în ochii mei din tot târgul: Baroque Books & Arts. Elegant fără efort, mi-a sssmulsss un sssussspin din sssuflet:

baroque

 

Cu Klaus Iohannis n-am poză, sorry, n-am răzbătut prin marea aia de oameni.

« Articole anterioare    |    Articole recente »