4 aprilie 2014

După zece ani şi zece minute

bill-evans-01 Bill Evans, foto de aici

 

În “România literară”, în avanpremieră, un fragment dintr-o carte care va apărea în curând în Globus: O seară la club, de Christian Gailly, în traducerea lui Claudiu Constantinescu. (Textul a căpătat câteva mici vânătăi la convertirea online.) Mie mi s-a făcut iar pielea de găină citind, dar poate doar pentru că ştiu bine toată cartea. E despre cum te loveşte în moalele capului adevăratul tău destin, de care ai fugit cât ai putut, când te prinde cu garda jos, fie şi după zece ani şi zece minute, despre fericirea pe care ţi-o aduce, cu forţa dacă trebuie, şi despre plata pe care ţi-o cere. Dar asta, ce spun eu, sună maximalist rău, a fanfară zgomotoasă – sound-ul adevărat, cu sincopa din swing cu tot, e de găsit doar în carte.

“Erau trei, aşadar. Un trio cu pian. Cea mai frumoasă formaţie, după părerea lui Simon. Trei băieţi tineri, foarte diferiţi ca înfăţişare. Pianistul: un tînăr înalt şi frumos, cu nişte ochelari care-i dădeau aerul unui american deţinător de Nobel în fizica nucleară. Contrabasistul: înalt şi el, dar cu părul blond şi zbîrlit ca un cîine nebun, iar în rest spîn. Bateristul: brunet bine, mustaţă de mongol, scurt la trup şi îndesat. Excelenţi muzicieni.
Lui Simon i se făcu pielea de găină la primele sunete de cinel ale bateristului care-şi ocupa locul, la vibraţiile de bas ale contrabasistului care-şi acorda instrumentul. Urmau să mai schimbe o scurtă privire, un ultim surîs şi să înceapă. Începură cu un vechi clasic, On Green Dolphin Street, care le servea ca punct de plecare şi semnal al finalului de repriză. [...]

Cei trei tineri cîntau bine. Totul suna impecabil. Nu prea ştim noi de ce anume ceva sună bine, dar cînd sună bine ne dăm seama imediat. Simon ştia de ce. Sînt foarte buni băieţii ăştia, gîndi el, jazzul nu mai are nevoie de mine. De cum îl fulgeră acest gînd, simţi nevoia să plece de acolo.

Ceasul arăta 22:20. Numai că ideea de a pleca fără să se fi atins de pian îl îmbolnăvea. [...]

Simon a început să cînte. Nu imediat. Aşteptase zece ani şi zece minute. A mai trebuit să aştepte încă vreo cîteva minute. Două sau trei, probabil. Cît să-şi învingă tremurul mîinilor.
Trebuie să vă imaginaţi acele mîini, deasupra claviaturii, tremurînd, şi pe Simon, care, tot la cincisprezece secunde, le ascunde la spate, apoi le arată din nou, le oferă pianului, i le pune la dispoziţie, de parcă i-ar spune: Te-am abandonat, dar, uite, m-am întors.

Să vi-l imaginaţi aşadar pe acel necunoscut în ochii celorlalţi, pe acel pianist uitat pînă şi de el însuşi, un om singur, aşadar, stînd la pian şi nereuşind să cînte. Tremură. Arată ca un nebun sau ca un tip băut mimînd scena mută a unui pianist care îşi ia avînt. Totul, nu uitaţi, sub privirile clienţilor din club. Oameni care se întrebau acum cu toţii ce naiba se întîmpla, zicîndu-şi: Ia uite şi la nebunul ăsta, o fi beat?”

Bonus: Bill Evans în On Green Dolphin Street

3 aprilie 2014

Fetele din viaţa mea

alearga

Ana Maria Sandu, Aleargă, ed. Polirom, col. Ego. Proză, 2013

30 de ani. Catastrofă. 40 de ani. Apocalipsă. The end.

Cam ăsta ar fi rezumatul, în glumă. Şi când te gândeşti că tata, la 80 de ani (încă nu i-a împlinit, e adevărat, mai are câteva luni), tocmai a început să meargă la o sală, să facă mişcare! În carte e un exemplu şi mai şi: un tip care s-a apucat să alerge la 89 de ani şi la 100 a câştigat nu ştiu câte curse şi a intrat în Cartea recordurilor. Eu pentru tata nu-mi doresc nimic de genul ăsta, ci doar să rămână întreg după mişcarea aia a lui.

O femeie intră în panică după 30 de ani. Pardon, orice femeie intră în panică după 30 de ani! Vocea din Aleargă vine din miezul crizei, trece în revistă toate fazele ei, dar încă n-o depăşeşte, depresia nu pare să dispară la final. Soluţia de urgenţă, tratamentul paliativ: alergatul. Prima dintre cele trei secţiuni se intitulează „Fals jurnal de jogging”. E un amestec de jurnal cu poezie, de fapt, un gen care mie-mi place mult, care e, totuşi, foarte uşor de ratat, dar care i se potriveşte bine autoarei. Aduce cu Din amintirile unui Chelbasan, prima ei carte, mai mult decât cu cele două romane intermediare, Fata din casa vagon (foarte bun) şi Omoară-mă (mai puţin reuşit, zic eu, poate şi pentru că se îndepărta mai mult de filonul autobio poetic din Chelbasan şi Aleargă). Chelbasan şi Aleargă seamănă şi cu cărţile Ioanei Nicolaie, Cerul din burtă (2005) şi Autoimun (2013), aşa mi se pare, doar că Ioana Nicolaie are alte soluţii la criza de 30 de ani, a apucat-o pe altă cale, cea a maternităţii, a familiei, nu neapărat o cale mai uşoară, şi a întâlnit un alt obstacol, nu pe acela al depresiei, ci al unei boli autoimune.

Da, chiar cred că o lectură în paralel ar fi o foarte bună idee, mai ales pentru o cititoare care a intrat în „căsuţa 30 +” şi încă n-a ieşit din ea. Căsuţa asta începe cu senzaţii, situaţii, gânduri ca în Din amintirile unui Chelbasan sau Cerul din burtă şi se termină cu blocaje (dar şi cu lupta împotriva blocajelor!) ca în Autoimun şi Aleargă. Tare-aş vrea să pomenesc aici şi un titlu sau două din care să se vadă cât de bine e after, când căsuţa a rămas în urmă, dar le găsiţi voi şi pe acelea! Sau, mai aveţi răbdare încă vreo zece ani şi poate o să am ocazia să continui paralela asta chiar cu titlurile altor cărţi ale celor două autoare.

Ah, şi o rugăminte: nu vă lăsaţi impresionate, fetelor, de cuvinte ca depresie sau blocaj! Nici o etapă din viaţă nu e lipsită de aşa ceva, e chiar periculos să tot citiţi prostii Photoshopate de prin reviste despre cum totul e mereu ca la 20 de ani. Nu, e mult mai frumos la 30 şi la 40 – chiar dacă e greu, dar nu e, pe cuvânt, nu e nici pe departe atât de greu ca la 20. Şi e de o sută de ori preferabil să citeşti literatură autentică provenită chiar din miezul crizei pe care o traversezi sau urmează s-o traversezi, decât articole glamoroase, găunoase şi periculoase pentru sănătate. Mă rog, habar n-am cum vede un bărbat o astfel de carte, cum o citeşte, cum o judecă, poate că le reuşeşte şi lor o lectură la fel de empatică, doar că nu-mi dau eu seama.

 

_____

„Toate lucrurile pe care credeam că nu pot să le fac mă pândesc din umbră. Deschid o uşă, mă uit cum e înăuntru şi vreau să mă retrag.”

„Toate s-au dus pe apa sâmbetei şi mă învârt în acelaşi cerc tâmpit şi, periodic, dezgrop cu fetele din viaţa mea aceleaşi discuţii. Feţele noastre sunt pe rând surâzătoare şi descompuse. Ne încruntăm şi ne ies chestii otrăvite din gură.”

Mai aveam pregătit un citat mişto, doar că prefer să-l las deoparte ca să nu mai aud comentarii supărate că e prea deprimant :) În loc de citatul cu „bătrâneţea” (la 30 +, o să ziceţi voi! ce naiba? da, de acord!), o să vă zic de fetele din viaţa mea: Domnişoara Mârr Huruu se odihneşte satisfăcută pe fotoliu după ce a făcut bucăţi-bucăţele o mingiuţă (de aia i-am şi dat-o, e în regulă), Pozitiva (pisica mai mare, care nu face pozne niciodată) stă zgribulită pe televizor (fireşte că nu mai e căldură în blocul meu de pe 1 aprilie!), iar Negativa (pisica mai tânără şi mai şturlubatică, îi zic Negativa ca s-o tachinez, că e adorabilă când mai comite vreo faptă nepermisă) e aproape lipită de caloriferul electric. Fetelor din viaţa mea nu le ies niciodată chestii otrăvite din gură, nici chiar când ne certăm între noi. Ceea ce vă doresc şi vouă, celelalte fete din viaţa mea :)

2 aprilie 2014

Lit Kit

lit-kit

 

Sandra Newman, Lit Kit, trad. de Mihai Moroiu, ed. Baroque Books & Arts, 2013

Subtitlul: kitul de supravieţuire în literatura occidentală sau cum să citeşti clasicii fără reverenţă

Îmi imaginez o astfel de istorie a literaturii române, în care, ca s-o parafrazez pe autoare, am găsi un fragment de genul ăsta: „educaţia universală le-a asigurat tinerilor ocazia de a stabili, încă din vremea liceului, legătura dintre literatură şi suferinţă. Până să ajungă la universitate, ştiau prea bine că Moara cu noroc este o operă impenetrabilă, bombastică şi plicticoasă, şi că, indiferent ce limbă vorbea Grigore Ureche, numai română nu putea fi numită.” (Sandra Newman pune Sister Carrie în loc de Moara cu noroc şi Shakespeare în loc de Grigore Ureche şi engleză în loc de română, evident. Îmi pare rău pentru Sora Carrie a lui Dreiser, care mie mi-a plăcut în adolescenţă, când am citit-o, de altfel chiar eram fan Dreiser pe la vreo 14 ani, dar, e adevărat, nu figura în programa şcolară şi nimeni nu m-a bătut vreodată la cap cu el!)

Lit Kit e un fel de Canonul occidental al lui Harold Bloom scris de pe partea cealaltă a baricadei, de cineva care explodează, în sfârşit, după toate suferinţele îndurate din liceu încolo din cauza marilor clasici vârâţi pe gât cu forţa. Şi-şi dă drumul şi face praf cele mai glorificate capodopere, trântindu-le etichete de genul plicticos, insuportabil, de necitit. Nu le distruge pe toate, evident, dar chiar şi pe alea pe care le admiră le comentează pe un ton foarte light, foarte la îndemâna unui puşti din ziua de azi. Nu e bătaie de joc, e doar încă o încercare de demitizare.

Numai că nu prea merge citită de la cap la coadă, cum am făcut eu (şi-am greşit), ajungi să te irite un pic, doar pentru că e prea mult dintr-odată. Cartea asta ar fi bună cu linguriţa, de luat câte o doză mică ori de câte ori ai chef să te înviorezi puţin. Sandra Newman merge mult mai departe decât alţii, pe alocuri, nu le face deloc concesii amatorilor de statui monumentale, nu te lasă să-ţi faci liniştit poză cu marile obiective turistice ale canonului occidental şi nu se plictiseşte, în vreo 430 de pagini, să deseneze mustăţi caraghioase pe portrete sobre. Şi se pricepe, nu vă temeţi, nu e vreo toantă care face mişto aiurea-n tramvai.

Ceva despre avangardă, de care e foarte, foarte periculos să te atingi, e mai ridicată în slăvi de literaţii cool decât orice altceva:

„Poemul pune la dispoziţie ingredientele, altcineva oferă reţeta, iar cititorul găteşte mâncarea. Cititorii (de cele mai multe ori prea leneşi ca să-şi mai gătească) nu au fost prea încântaţi de externalizarea serviciilor literare, iniţiată de autori.”

M-am distrat bine cu Lit Kit, îmi pare rău doar că am citit-o pe toată o dată. Şi sunt oarecum de acord cu ideea principală: „Literatura înseamnă plăcere. Trebuie să te satisfacă emoţional, să-ţi dea fiori intelectuali şi să te amuze, de la cap la coadă. Iar dacă asta nu se întâmplă, nu trebuie să te încerce vreo vinovăţie.”

Categoria Critica | Comenteaza »

1 aprilie 2014

Bookaholic, Robi, Domnişoara Mârr Huruu şi Dorel

Azi a apărut un interviu în Bookaholic – mulţumesc frumos pentru introducere!

Dorel blog 1

Şi, dacă tot pomenesc acolo de Asociaţia Robi, mai spun şi aici: e o asociaţie de protecţia animalelor şi nu pot să-i laud destul pe oamenii de acolo! Am încredere totală în ei (de la Robi e câinele meu, gata, i-am şi găsit pseudonim ca să pot scrie despre ea – că e o ea – deci de la Robi e Domnişoara Mârr Huruu a mea). E vorba de o asociaţie care are cu adevărat grijă de câinii şi de pisicile pe care îi ia de pe străzi. În plus, nici un animal luat de Robi nu a fost vreodată lăsat înapoi pe vreun maidan. Cei de la Robi au mare nevoie de ajutor (vă imaginaţi cât de greu le e, mai ales în ultimul timp, nici ei nu pot salva cât şi-ar dori), în primul rând de oameni serioşi care vor să adopte un căţel sau o pisică, dar şi de donaţii – nici un bănuţ nu le prisoseşte, deci vă rog frumos să vă gândiţi dacă nu cumva găsiţi prin buzunare ceva cu care să ajutaţi. Mulţumesc!

Domnişoara Mârr Huruu a mea vă mulţumeşte şi ea, că-i plac căţeii de pe stradă, mereu vrea să se joace cu ei! Iar aseară, când am mai luat unul mic şi prăpădit de la marginea drumului, a fost minunat de înţelegătoare, parcă nici n-a mai tras aşa de tare în lesă ca de obicei. Cât despre ăsta mic şi prăpădit, să-i zicem Dorel, acum e la un cabinet veterinar, pentru deparazitări şi ce mai are nevoie. Poza de mai sus e a dumnealui. Sper să anunţ în curând că i-am găsit şi lui o casă bună, un stăpân serios şi responsabil, care să-l îngrijească şi să nu-l plimbe niciodată fără lesă (fără lesă doar în spaţiile special amenajate, da?). O să mai pun poză cu el şi after, când o fi îmbăiat, aranjat, frezat, tratat, vaccinat. O să vedeţi ce splendoare de căţel se ascunde sub blăniţa aia de pui aruncat la gunoi! Dacă e deja cineva interesat, daţi-mi de ştire.

Categoria animale | 4 Comentarii »

31 martie 2014

Dimineţile de duminică

Dac-aţi şti ce weekend am avut! Cu despărţiri în silabe (aveam dubii de genul „despre” se împarte corect de-spre sau des-pre? am votat cu de-spre), cu verificat cifre din trei surse pentru o listă cu vreo 500 şi ceva de item-uri (vă povestesc eu mai încolo), cu bibilit mărunţişuri şi detalii până am văzut steluţe verzi şi ciripitoare. Da’ mişto, altfel, dă-mi mie de făcut ceva minuţios şi omorâtor de ochi fotosensibili, pe vreun ecran, şi sunt mult mai fericită decât dacă m-ai târî la iarbă verde într-o zi cu soare sau dacă m-ai pune (Doamne fereşte!) să mă caţăr pe cărări de munte, cum fac alţii şi altele (şi bine fac! bravo lor!).

Ştiţi ce cărţi au apărut în Globus de-a lungul vremurilor? Păi, chestii de genul:

Bruno Schulz, Manechinele

Carson McCullers, Ceasornic fără minutare

Michel Tournier, Vineri sau limburile Pacificului

Virginia Woolf, Între acte

Stefan Heym, Relatare despre regele David

Romain Gary, Clar de femeie

Graham Greene, La drum cu mătuşă-mea

Kurt Vonnegut, Abatorul cinci

William H. Gass, Puștiul lui Pedersen

Bohumil Hrabal, O minune în fiecare zi

James Joyce, Portret al artistului la tinereţe

Patrick Süskind, Parfumul

Bineînţeles că nu le-am citit pe toate, iar pe unele le-am uitat de mult, dar zău că e fascinantă lista cu apariţiile din Globus! Sunt şi capodopere ultra-serioase, dar şi cărţi mai la îndemâna unui cititor care e leşinat, ca mine, după jucării textuale, după găselniţe ingenioase, după satiră de-aia de să te usture şi să te răcorească în acelaşi timp, după focuri de artificii şi carnaval. Evident, tot ce-mi doresc e să continui şi eu tot aşa. Dar, mai întâi, să vă spun că mie personal mi-au rămas în minte câteva cărţi pe care mă îndoiesc că şi le mai aminteşte multă lume.

A citit cineva, de exemplu, Klaus Konjetzky, La celălalt capăt al zilei, apărut în 1986? Eu cred că am citit cartea asta, pe vremuri, de vreo cinci ori, fără exagerare. Şi am recitit-o acum câţiva ani, la fel de mult mi-a plăcut. E despre un burghez potolit, care-o arde cu un semi-job de birou şi-şi duce viaţa confortabilă fără să-l roadă mari ambiţii, ascultând muzică clasică, făcând plimbări în parc etc. Ei, şi-l pune naiba şi se îndrăgosteşte de o muncitoare într-o fabrică! Tipa mai e şi sindicalistă, aşa că vă imaginaţi că-l atrage după ea la tot felul de şedinţe şi mitinguri şi chestii militante, la care bietul burghez e total bulversat. Face să-l vezi cum încearcă să se integreze la o petrecere populară cu bere :)

A, şi am dedus că eu sunt proletar prin definiţie, dacă mă iau după o scenă super, dar super haioasă, în care burghezul se trezeşte duminica dimineaţa fresh şi cu chef de activităţi, iar muncitoarea vrea doar să zacă în pat până târziu şi-i spune lui că de-aia e el matinal, că nu munceşte niciodată pe bune şi n-are de ce să-şi dorească odihnă prelungită. Carevasăzică ăia care îşi petrec dimineţile de duminică în pat sunt de fapt oameni foarte harnici, care muncesc din greu, da? Tare mi-a plăcut concluzia asta a mea şi-o tot servesc matinalilor de vreo… ăăă, două decenii şi ceva.

Mai ţine minte cineva vreo altă carte mai puţin cunoscută din Globus (sau din alte părţi, nu-i problemă, nu ţin neapărat să fac reclamă referindu-mă la apariţii uitate din secolul trecut, e mai mult aşa, de dragul conversaţiei)? A citit cineva Epifanii de Imants Ziedonis? Sau Eu și automobilul meu de Leonid Lihodeev?

28 martie 2014

Pierdut Ngugi wa Thiong’o, găsitorului felicitări

Anul trecut a fost primul în care chiar am stat cu sufletul la gură să văd cine-o să ia Nobelul pentru literatură. De obicei nu mă pasionează prea tare subiectul – interesant, evident, dar pot foarte bine să dorm până se anunţă. Dar de data asta chiar aveam emoţii, deşi erau de fapt emoţii negative: nu voiam, dar deloc, să câştige Ngugi wa Thiong’o, care figura printre candidaţi! Nu sunt deloc mândră de asta, în nici un caz, dimpotrivă, mi-e cam ruşine. OK, nu e ca şi cum m-aş fi dus la biserică să dau acatiste împotriva lui (dacă o fi existând posibilitatea asta, sper să nu!), dar tot e cam aiurea să-ţi doreşti să nu ia Nobelul un autor care-l merită cu vârf şi îndesat şi a cărui carte ţi-a plăcut atât de mult încât ai vrut-o pentru Globus pe loc, imediat după ce ai terminat-o de citit.

Da, am vrut-o eu, dar au vrut-o şi alţii şi s-au mişcat mai cu talent decât mine :) Aşa se face că acum autorul kenyan a apărut în traducere la Polirom. Nu e cartea pe care am citit-o eu, A Grain of Wheat, ci alta, The River Between – Râul care ne desparte, dar şi asta merită citită, sunt convinsă. Şi presupun că va apărea şi A Grain of Wheat.

A Grain of Wheat e un roman excelent, realist dar cu destule tehnici moderniste, deloc naiv şi sforăitor cum te-ai putea teme dacă te gândeşti că e despre independenţa Kenyei şi despre revoltele Mau-Mau, dimpotrivă, e cu incredibil de multe şi fine nuanţe între eroism şi trădare, între alb şi negru (am murit de plăcere estetică să văd cum face el asta, dincolo de toată încărcătura istorică, patriotică, politică a cărţii). Mai are şi love story, suspans, intriga bine făcută şi ţinută în frâu (nu e chiar primul lucru care mă atrage la o carte, dar sigur că apreciez o poveste bine construită când e bonus pe lângă alte atracţii, mai importante pentru mine). E un roman adevărat, nu jucărie. Îmi pare rău că l-am pierdut pentru Globus, dar mă bucur foarte mult că nu e pierdut pentru cititorii români şi că se traduce. Şi promit că la anul o să ţin cu autorul la Nobel, n-o să mai fiu aşa nesuferită în forul meu interior. (Ei, acum mi-ar fi părut rău pentru mine, că n-am înhăţat-o la timp, dacă lua autorul Nobelul, vă daţi seama, nu de altceva.)

Încă mai caut, în orice caz, o carte la fel de bună scrisă de un african despre Africa (ştiu că sunt multe, nu vreau deloc să sugerez că ar fi o problemă să găseşti aşa ceva, trebuie doar s-o nimeresc eu pe aceea, the one, care să se lipească de mine).

___

 Un fragment din A Grain of Wheat, despre o europeană sosită în Kenya ca să lucreze la o staţiune de cercetări în agricultură:

„She had come to Kenya to do a job not to play politics. She liked the country and the climate and so had decided to stay. She had never harmed anybody. True, she often scolded her houseboy but she also gave him presents, clothes, built him a little brick house at the back, and never worked him hard. He was a small Kikuyu man from Rung’ei who had apparently been a cook or something during World War II, but had been without a job for a long time before he came to her. Between the houseboy and the dog had developed a friendship which was very touching to see. There came one night, it was dark outside, when the boy called her to open the door rather urgently. On opening the door, two men rushed at her and dragged her back to the sitting-room, the houseboy following. They tied her hands and legs together and gagged her. She waited for them to kill her, for after the initial shock she had resigned herself to death. But what followed was no less cruel and barbaric than if they had killed her. Her dog had barked at the two men. But on seeing the houseboy it wagged its tail and held back its attack. But the houseboy hacked it to pieces.

Blood splashed her clothes. She wished she could faint or die there and then. But that was the terrible part, she saw everything, was fully conscious…”

Categoria roman | 8 Comentarii »

27 martie 2014

Globus

Şi uite ce s-a schimbat: în viaţa mea a intrat Globus.

Dintre cărţile despre care o să scriu, unele fac parte din colecţia Globus a editurii Univers, pe care o coordonez eu începând din aprilie 2014. În Globus intră, deci, cărţi care mie îmi plac foarte mult, de fapt doar cărţile care mie îmi plac foarte mult, indiferent dacă au primit premii răsunătoare sau nu, dacă au mai fost traduse în n limbi sau nu, dacă s-au vândut bine în alte ţări sau nu, dacă s-au făcut filme de succes după ele sau nu. Sper să le placă şi altora, să fie citite, cumpărate, discutate, aşa că o să încerc să le promovez. Cum? Da, bună întrebare. Eu ştiu o singură metodă: să vă spun de ce mi-au plăcut mie.

Celelalte cărţi despre care o să scriu sunt apărute la alte edituri, cu care nu am nici o legătură. Teoretic, n-ar trebui să fac asta, nu? Să scriu, adică, despre „concurenţă”. Numai că eu nu cred în concurenţă în domeniul literaturii. Aşa că, deşi poate n-ar trebui, o s-o fac: o să scriu despre ce carte o să am eu chef, indiferent unde e apărută, indiferent dacă mi-a plăcut sau nu. Totuşi, cred că mai ales despre ce mi-a plăcut, că nu mai am timp să citesc cărţi proaste (dar se poate întâmpla, evident, nimeni nu poate fi sigur dinainte că o să-i placă o carte sau nu).

N-o să pot scrie despre cărţile pe care le citesc în franceză şi engleză, primite de la agenţii literare, şi dintre care aleg ce-mi place pentru Globus. Adică n-o să pot scrie despre majoritatea lecturilor mele. Dar cred că n-o să duc lipsă de subiecte, nici aşa.

26 martie 2014

I got mail

Anul trecut, când erau vreo 40 de grade la umbră şi nu puteam să pun aerul condiţionat în funcţiune pentru că le făcea pe pisici să strănute, când câinele meu, încă pui, îşi revenise bine după fractura la lăbuţă căpătată în perioada cât fusese adoptat de altcineva şi voia să recupereze timpul pierdut trăgând ca bezmeticul în lesă şi obligându-mă şi pe mine, în consecinţă, să alerg pe-afară cu limba scoasă, când, în fine, cam astea erau marile mele probleme în viaţă (căldura şi impactul ei asupra microcosmosului meu confortabil), am primit un e-mail. L-am deschis foarte relaxată (trecuseră câţiva ani de la ultimul mail stresant) şi, pe măsură ce citeam, am simţit că gata, norii se bulucesc la orizont, se stârneşte vântul, se… mă rog, întâmplă lucruri în natură, ca în romanele alea, ştiţi voi, cu metafore grandioase. Sau, cu alte cuvinte, am simţit că am pus-o, că am îmbulinat-o, am încurcat-o. Şi mi-am zis:

- Oops! Acuma ce mă fac? Cum refuz eu chestia asta?

Mi-au mai propus unii oameni drăguţi una, alta, în ultimii ani; mi s-a potrivit şi-am acceptat doar o colaborare cu „Ora de Cluj”, cât s-a ocupat Mihnea Măruţă (căruia-i mulţumesc) de acel ziar online. În rest n-am avut ezitări să refuz, oricât de tentante ar fi fost propunerile respective, pentru că nu mi se potriveau, aşa simţeam. Dar e-mail-ul de anul trecut era im-po-si-bil de trecut cu vederea. Îmi propunea o chestie care nici măcar nu-mi trecuse vreodată prin cap! Niciodată nu mă gândisem că m-ar face fericită să…

Şi, după ce-am bombănit o vreme în sinea mea că o să-mi pierd liniştea, că o să am o groază de lucruri de făcut, că o să-mi consume toată energia care-mi mai rămâne după ce-şi ia căţelul partea lui, că iar n-o să am zen-ul ăla strict necesar ca să-mi scriu Rrromanul, mi-am dat voie să mă las luată de val. Toată toamna şi toată iarna şi chiar o bucată bună de primăvară au trecut deja cu pregătiri pentru acest nou proiect al meu, iar acum se apropie momentul 0, a început numărătoarea inversă, ne (nu e vorba numai de mine!) aliniem pe linia de start, ca în articolele alea de ziar, ştiţi voi, cu metafore de suspans.

3, 2, 1…

« Articole anterioare    |    Articole recente »