11 martie 2009
Cezar Petrescu, Fram, ursul polar, ed. Ion Creanga, 1977
Pentru copii mai marisori, probabil intre 7 si 10 ani. Deja trebuie sa poata sta linistiti intr-un colt citeva ore pe zi, sa se concentreze. E un roman adevarat, destul de lung, la care nu e suficient sa urmaresti actiunea, ai nevoie si de putina rabdare pentru ocolisuri, pentru descrieri. Mie mi-era teama sa nu fiu acum prea scorpie ca sa mai pot indura chestii sentimentale sau induiosatoare, dar nici nu s-a pus problema, am fost bine mersi pe-acolo, prin gheturile de la Pol, impreuna cu ursul intors in salbaticie dupa o viata petrecuta la circ.
Frumoasa potrivire, cu Apolodor si Fram in literatura ro. Un pinguin si un urs polar – ce treaba au copiii romani cu animalele astea? Cu atit mai bine daca n-au, poate asa incep cu dreptul si nu le intra in cap prostia aia ca merita citite doar cartile in care e vorba despre ce vad in jur si in care “se pot regasi”. Mai bine sa te poti gasi decit regasi.
Despre doua cucoane care se strimba, la un spectacol de circ:
“Amindoua erau bolnave de stomac. N-aveau voie sa manince decit cartofi fierti in apa, fara sare. De aceea tot ce se afla pe lume li se parea urit, prost si naravit la nazuri. Toata seara strimbasera din nas. N-au aplaudat niciodata. Nu le-a placut nici miss Ellian cu tigrii sai de Bengal. Nici trupa de trapezisti cu tricoul negru si cap de mort brodat cu matase alba, care isi primejduiau viata in fiecare clipa. Nu li s-a clintit un muschi de pe obraz, sa zimbeasca la comicariile lui August cel prost, ale lui Toto si Tanase.
Erau niste cucoane foarte intepate. Ar fi putut sa ramina acasa si sa se culce.
Dar atunci n-ar fi avut cum sa povesteasca a doua zi tot ce-au vazut ele si nu le-a placut.”
Asa pateste Fram si cind ajunge printre ursii salbatici, “autentici”, de la Pol: nici unuia nu-i plac giumbuslucurile lui, sar sa-l atace sau fug de el. Iar copilul de eschimos pe care vrea sa-l distreze intelege ca e un urs prost si poate fi omorit usor. (Nu va speriati, nu reuseste.) Asta e viata, pe salbatici si pe intepati nu poti sa-i distrezi 
A, e o capodopera, fara discutie, chiar daca am dat umpic in mintea copiilor. Asa ziceam si pe la 8-9 ani (oare stiam cuvintul?), asa zic si acuma. Pacat ca l-am terminat, as fi vrut sa dureze mai mult.
10 martie 2009
Fram, ursul polar. M-am apucat aseara si am dat apa la soareci repejor si in repetate rinduri. Inca vreo doua carti incepute. Un dosar supliment din “Observator cultural” citit fara sa sar nici un cuvint – nu-mi amintesc cind m-a mai captivat asa vreo revista. Era pe cind nu s-a zarit, azi o vedem si nu e… adica nu zaream eu atunci, ca eram pe luna, si vad acum.
Si: primavara nu vine cind apar ghioceii, ci cind se intorc nebunii pe strazi. Aaa!
9 martie 2009
Gellu Naum, Cartea cu Apolodor; A doua carte cu Apolodor, Humanitas, 2008
Voiam sa le fac cadou unui copil, dar nu pot, sint prea egoista: ramin ale mele. Cred ca si formatul si coperta sint ca alea pe care le-am avut eu cind eram mica, nu numai textul. Nu se poate, totusi, sa ai un copil si sa nu-i dai cartile cu Apolodor, ar fi culmea!
Labrador e locul ala in care imi inchipui si acum ca se afla fratii mei adevarati de care mi-e dor. Si pentru care merita sa aterizezi pe o banchiza la pol, sa stai acolo si sa plingi pina vine un vapor sa te salveze. Ca pe urma sa ajungi taman la marginea desertului, sa-ti legi o batista pe cap si sa pornesti curajos la marea traversare, desi ti-e foarte cald. Sa cunosti o foarte mica maimutica si s-o faci sa se indragosteasca de tine. Sa suferi atitea persecutii din cauza ca ai fost curajos si l-ai infrint pe tilharul din Connecticut! Sa te duci pe luna si sa te intorci. Si tot asa, pina in Labrador, unde afli, vai, ca pinguinii nu traiesc acolo, ci in golful Terror. La drum! Ca sa ai de unde sa te intorci in Bucuresti, unde sint prietenii tai, ca omul/pinguinul are nevoie de prieteni mai mult decit de frati.
Iar din a doua carte cel mai mult imi place de biban:
“E stiut ca orice peste
In borcan se plictiseste.
Deci, avind Apolodor
Prin vecini, cam de un an,
Un prieten bicolor -
Corcitura de biban -
Si aflind Apolodor
Ca amicul bicolor
I se plictisea de moarte,
I-a facut cadou o carte.
De atunci, acel biban
Cere zilnic un roman…”
6 martie 2009
Ati auzit de Firmin? E un roman pentru care editura Polirom face o campanie mai speciala – imi face placere sa particip si eu. Asteptam cartea din noiembrie, dupa ce vazusem acest post la adinab. Acum a aparut, yes! E povestea unui sobolan nascut la subsolul unei librarii, care citeste in draci. Se imprieteneste cu un scriitor si se apuca si el de scris… in gind. De pe coperta 4: “Cartea care a constituit senzatia Tirgului de Carte de la Frankfurt, editia 2008 – un roman vindut in peste treizeci de tari.” Autorul, Sam Savage, e comparat, tot pe coperta 4, cu Vonnegut. Traducatoarea e Vali Florescu. Ce sa mai, eu zic ca merita! O sa postez si impresiile mele personale, mai incolo, pina atunci poate va tenteaza pe voi un
concuuurs Premii, trei exemplare din Firmin. Aventurile unei vieti subterane. Vreti? Comentati aici si mentionati ca participati la concurs! Pina pe 13 martie – in caz ca vor fi mai mult de trei comentarii, o sa trag la sorti. Va rog sa treceti o adresa de e-mail valida cind comentati – trimit eu la Polirom cele trei adrese ale cistigatorilor si cineva de la editura o sa va contacteze si va expediaza cartea acasa.
Fragment din carte
Prezentarea editurii:
Firmin, eroul cartii omonime, s-a nascut intr-un cartier sarac din Bostonul anilor ’60, la subsolul unei librarii. Acolo invata incetul cu incetul sa citeasca, drept urmare a ingurgitarii paginilor rupte din Veghea lui Finnegan, cu care mama lui a captusit culcusul numeroasei sale familii. Instrainindu-se tot mai mult de ai sai din pricina talentelor lui exceptionale, dar incapabil sa comunice cu oamenii dupa a caror companie tinjeste, Firmin isi da seama ca ii e sortit sa duca o viata singuratica, desi foarte bogata la nivel imaginativ. Totusi, in urma unui sir de peripetii si cu un dram de noroc, el reuseste sa se bucure de afectiunea unui scriitor excentric si de frumusetea femeilor, incercind sa supravietuiasca in haosul demolarilor si modernizarii cartierului, care tulbura traiul rozatoarelor si al locatarilor umani deopotriva.
„Sam Savage isi face debutul cu romanul de formare al unui sobolan erudit, traitor in Bostonul anilor ’60. Firmin este o elegie pe jumatate fantezista, pe jumatate riguroasa despre placerile literaturii, in care indoielile, temerile si dorintele oricarui scriitor ii sint atribuite unui sobolan cu un intelect hiperdezvoltat.” (Publishers Weekly)
„Imbinind meditatia filozofica si referintele literare abundente cu originalitatea si prospetimea stilului, Sam Savage creeaza o mica bijuterie comica despre pretul si rasplata iluziilor literare.” (Booklist)
5 martie 2009
Nick Hornby, Cum sa fii bun, trad. Radu Paraschivescu, Humanitas, 2005
E dragut si pe alocuri chiar am ris. De exemplu cind am dat de lista VIP-urilor pe care le detesta doi prieteni, scriitori ratati. E o lista cu oameni supraevaluati, dupa parerea lor. Incepe cu Oasis si se termina cu Papa (intra Rushdie, Shakespeare, Marquez, Maradona, Kate Moss, Homer, toate surorile Bronte si multi altii). De placut le plac doar 4: Bob Dylan, Graham Greene, Quentin Tarantino si Tony Hancock (adica asta).
David tine o rubrica suparata pe viata la un ziar londonez – critica tot ce misca, tuna si fulgera impotriva batrinilor din autobuze si a unor cornete de inghetata. Din asta traieste, din suparare. Fireste, cu umor. Nevasta-sa e exasperata dupa vreo 20 de ani de casnicie, s-a saturat de atitea ranturi, vrea si ea sa respire si sa-si permita linistita sa-i placa o carte sau un film. Sau niste oameni. Pina la urma ii place un oarecare Stephen, cu care ajunge sa-si insele barbatul. Brusc si dintr-odata vrea sa divorteze (nu din cauza insignifiantului Stephen). Pentru ca sotul e prea negativ. OK, numai ca sotul ia masuri: devine, tot brusc si dintr-o data, BUN. Cu ajutorul unui guru care-i face niste pase sau asa ceva si-i ia cu mina cinismul, rautatea si egoismul. Supernaspa! Va recomand cu tarie sa nu acceptati niciodata vreun tratament miraculos care sa va faca oameni BUNI, deoarece veti deveni usor retardati, va veti pierde orice urma de umor si viata “celor dragi” va deveni un iad din cauza voastra 
Si nu vorbesc de bunatate in doze rezonabile, ci de BUNATATEA absoluta, aproape biblica, aia in care nu poti sa dormi noaptea de mila cersetorilor si-a orfanilor. Drept pentru iti obligi copiii sa-si doneze din jucarii, aduci cersetori in casa, in camera libera pe care o ai pentru ca esti un burghez nenorocit, egoist si ahtiat dupa bani, inviti retarzi la masa pentru ca e nedrept ca tu sa ai parte de caldura umana si ei sa n-aiba. Si tot asa, apocalipsa curata. Dintre cei doi copii, fetita se timpeste si ea, pe urmele tatalui, isi petrece timpul liber jucindu-se cu o idioata nespalata – e adevarat, biata nespalata n-are nici o vina Baiatul, in schimb, e imun la timpeniile guru-ului si se comporta rational: ii trage un pumn in nas copilului defavorizat cu care e obligat sa fie altruist. Uraaa!
Sotia, coplesita de remuscari absurde pentru minorul incident cu Stephen, face tot ce poate ca sa se idiotizeze la rindul ei. Din fericire, nu reuseste. Ah, David isi munceste creierii la un moment dat ca sa gaseasca o metoda prin care sa-si convinga vecinii sa doneze saracilor tot ce cistiga peste salariul mediu. Stiu ce-ar face o persoana rezonabila daca ar trrrebui, dintr-un motiv sau altul, sa doneze tot ce are ea si n-are vecinul sarac: ar munci fix pt banii pe care-i poate cistiga si saracul, nici un minut mai mult. Si, daca prin absurd m-ar convinge cineva pe mine ca e culmea imoralitatii sa am o camera in plus in timp ce alti oameni n-au un’ sa doarma, no problem, solutia e la indemina: imediat m-as muta intr-o garsoniera mica, in care ar fi exclus sa incapa vreun defavorizat. Nici sub amenintarea cu moartea n-as gazdui un nespalat (indiferent cit de crunta i-a fost soarta) la mine in casa. Nu exista nici o posibilitate, de fapt, sa ma convinga cineva sa-mi petrec vreun minut facind conversatie caritabila cu un idiot, doar pt ca nu e vina lui ca e idiot si nu e meritul meu ca nu sint idioata.
Copilul pe care tatal il obliga sa-si doneze computerul la orfani ajunge sa fure jucarii de la colegii de scoala. Cica e rasfatat si de-aia nu poate sa renunte la “a avea”. Se poate
DAR, trebuie sa recunosc: am de gind sa fiu mai buna de acum inainte. Pe cuvintul meu. Nu, n-o sa fac ca acum citiva ani, cind m-am ocupat zilnic de un copil defavorizat si s-a dovedit a fi (evident!) o maaare pierdere de timp, ci o sa… o sa vad eu, poate donez niste carti la o biblioteca sau ceva de genul asta.
Bonus:
“Nu pot sa nu ma gindesc ca asta ar trebui sa insemne viata in comun: muzica buna, vin alb, cutii de scrisori si o usa inchisa in nasul tuturor cind ti se nazare.”
“stiu in forul meu launtric [...] ca viata fara ura nu e viata, ca astia mici ai mei ar trebui sa aiba voie sa dispretuiasca pe cine vor. Asta e intr-adevar un drept pentru care merita sa lupti.”
PS Sper din tot sufletul meu ca am reusit sa fiu scorpie mai sus. M-a trecut un fior de groaza cind mi-am dat seama ca uneori exagerez cu altruismul.
4 martie 2009
Juan Rulfo, Cimpia in flacari, trad. Andrei Ionescu, RAO, 2006
Din 17 povestiri, marcat la cuprins 3 cu cite o liniuta, 4 cu cite un plus, una cu un plus in cerculet In cea cu cerculet apare un grup de femei trecute care lupta pentru canonizarea lui Anacleto Morones, caci a fost un sfint in viata si trebuie recunoscut ca atare si dupa moarte. A trezit la viata o femeie de 50 de ani care isi pastrase pina atunci virginitatea, a indulcit noptile celorlalte, a vindecat sifilisul si a infaptuit multe alte miracole. In lumea aceea a mexicanilor saraci, lipsiti de speranta, a caror viata e marcata de crime si rascoale, Anacleto este sfintul sfintilor. E una dintre cele mai misto povestiri pe care le-am citit in secolul asta, n-am cum s-o rezum. Incepe asa: “Babornitele, cotoroantele naibii! Le-am vazut cum veneau una dupa alta, ca intr-o procesiune. Imbracate in negru din cap pina-n picioare, asudind ca vitele de povara la cea mai mica raza de soare. Le-am vazut de departe, pareau o cireada de vite stirnind praful drumului. Negre din crestet pina-n talpi.” De invatat pe dinafara.
Sint si alte procesiuni, marsuri, exoduri, tirisuri, rataciri ca in cosmare. Oameni epuizati care inainteaza spre moarte pe drumuri arse de soare in pustie, prin paduri de la granite pazite de dusmani cu arme imbatabile, prin apa dincolo de care se afla Nordul bogat, prin munti cu vagauni fara fund, din care se spune ca ies visele, dar nu, e doar vesnicul vint negru care ia orice speranta. Din cind in cind opriri, refugii sinistre, ascunzisuri, opriri interminabile, si din nou viata se tiriie, fara sperante. O inundatie devine o catastrofa pentru o pubera: apele i-au luat vaca, adica zestrea, adica unica ei sansa sa nu ajunga o tirfa, ca surorile mai mari. Copaci in care se leagana spinzuratii.
Cea care da titlul volumului are vreo 20 de pagini si e cu lupte de gherila – ma omoara povestirile in care se trage cu mitraliera de dupa niste copaci, moare unul, urmeaza o retragere, un asalt, inca niste morti si raniti, iar o batalie, iar pusti… of! Dar ma bucur ca am strins din dinti si-am citit, se termina altfel, desi finalul suna asa: “Atunci mi-am plecat ochii in pamint.”
Vreau sa citesc si Pedro Paramo. Pina atunci, de pe coperta 4 a volumului de povestiri: “Laconice, cu o structura inchisa, lucrate cu precizia unui poem, ele amintesc de primele povestiri ale lui Joyce sau de opera lui Faulkner si sint dovada vie a unui magistral simt al limbii spaniole”. Sint scrise ex-ce-lent, in orice caz. Am pierdut ceva din ele in timp ce citeam, un ceva pe care-l recuperez acum, cind stau sa ma gindesc, sa fac niste legaturi etc. ca sa postez pe blog. Citind, am vazut prea mult “mexicani saraci” pe-acolo, my mistake. Acum vad vintul negru din Luvina. Si pe escrocul Anacleto. “Vad” un ceva care nu le reuseste decit scriitorilor foarte mari.
Aici o recenzie de Rodica Grigore.
3 martie 2009
Leapsa de la white noise, la care n-am raspuns pina acum ca nu prea am ce, dar inteleg ca ea vrea sa stie cam cum sta blogosfera cu poezia, asa ca raspund acum si poate raspundeti si voi, toti cei care aveti chef si inca n-ati apucat. Ea mai are si un sondaj pe blog, tot pe tema asta.
Intrebari:
1. ce carti de poezie ati cumparat in ultimul an?
2. ati fost la vreo lansare de poezie?
3. dar la vreo lectura?
Raspunsurile mele:
1. le-am postat la categoria “shopping”, acum le reiau (pe cele cumparate in 2008):
Ovidiu, Tristele – Cele mai frumoase poezii
Rafael Alberti, Cele mai frumoase poezii
Bautorii de absint, T. Cosovei, N. Danilov, I. Muresan, Es. Pop, LI Stoiciu
Iustin Panta, Obiecte miscate I si II
kata, raufacatorul vorbeste
Oana Catalina Ninu, Mandala
Poezie japoneza moderna
Doina Ioanid, Duduca de martipan
Svetlana Carstean, Floarea de menghina
Pessoa, Ode si alte poeme (Ricardo Reis)
Bogdan O. Popescu, Poeme in loc de tutun
Ana Blandiana, Poeme 1964-2004
ee cummings, Selected Poems
Allen Ginsberg, Howl and Other Poems
William Carlos Williams, Selected Poems
Serban Foarta, Mic tratat de pisicologie
2. nu
3. nu
Inca o leapsa, de la ameer (abia asteptam sa ajunga si la mine ): 6 lucruri care te fac sa zimbesti.
1. o leapsa pe blog;
2. cind imi trece prin cap, out of nowhere, ca pot sa merg si ca o sa vina o vreme in care picioarele n-or sa ma mai tina – nu stiu de ce ma gindesc la asta, se intimpla pur si simplu, mi se pare previzibil ca intr-o buna zi n-o sa ma mai pot deplasa cu atita usurinta si atunci ma bucur doar de faptul ca pot sa ma ridic si sa umblu;
3. un raspuns pe care l-am vazut pe multe bloguri: puii de animale (inclusiv de om);
4. creioanele colorate;
5. cind vad in inbox ca am un mail nou de la oameni care-mi plac;
6. cind ma intreaba cineva ce mai fac, eu raspund “nimic” si omul incepe sa rida, pentru ca i se pare un raspuns excentric.
Daca vor, sa spuna 6 motive de zimbet si altleonte (poate nu s-a lasat de tot de blog), cp-b, criz, dreaming jewel, gheo, al doilea cititor (nou in blogroll). Si cine mai vrea.
2 martie 2009
Gyorgy Dragoman, Regele alb, trad. Ildiko Gabos-Foarta, Polirom, 2008
(fragment)
Voiam sa ma gindesc ce sa scriu, nu eram hotarita daca mi-a placut sau nu si ma bucuram ca mi-a ramas un weekend intreg sa ma hotarasc. Ei bine, acum imi dau seama ca nici o secunda nu m-am gindit la cartea asta intre timp. Deci ramine asa: nu stiu. E bine scrisa – nu extraordinar, doar atit cit sa n-ai ce sa-i reprosezi, mai ales ca autorul nici nu s-a complicat foarte tare, vocea personajului sau e exact atit de autentica incit sa transporte fara probleme o viziune a lumii comuniste si o imagine a copilariei de atunci. Dszata (e o porecla, dar n-am retinut ce inseamna) nu are nimic special, e un copil oarecare, de 11-12 ani – copilul universal, desigur. In Romania, in anii ’80. Tatal lui e luat pe sus de acasa intr-o buna zi si dus la Canal, de unde apuca sa trimita citeva carti postale standard, la inceput, apoi trece un an si mai bine si ai lui nu mai stiu nimic despre el.
De aici Dzsata capata o poveste: este baiatul care poarta mereu in buzunar (sau in captuseala hainei) poza tatalui disparut misterios. Ca sa fiu foarte sincera: m-am strimbat la asta. Suna a Oliver Twist sau pe-acolo. M-am strimbat si la prima povestire, cind pustiul se trezeste la 5 dimineata ca sa fure lalele din parc, sa i le aduca mamei ca din partea tatalui, de ziua casatoriei. E… induiosator din cale-afara Desi nu chiar, stilul povestirii e suficient de autentic, am zis, pustiul vorbeste aproximativ cum ar vorbi si in realitate. OK, situatia e speciala, face si el un gest special, pot sa suport. Numai ca, imediat dupa ce maica-sa se topeste vazind florile, cine suna la usa, “lung si insistent”, la ora aia matinala? Ei, cine? Securitatea! Doi indivizi brutali, niste ticalosi care o ameninta pe biata femeie… fara nici un motiv. Mda, deci asta e: un copil nevinovat, capabil de gesturi induiosatoare, o femeie lipsita de aparare si niste securisti ticalosi. Mmbine… doar si Pistruiatul mi-a placut pe vremuri, nu m-am acrit intre timp chiar asa…
Sar la ultima povestire: bunicul (ticalos, fost secretar de partid) a murit, scena de inmormintare comunista, cu discursuri, fara popa. Apare o baba nebuna, care face scandal ca ea era adevarata iubire de-o viata e omului. Se mai intimpla una-alta si apare, escortat de ticalosi, un om slab, neras, nesigur pe picioare, cu ochii stinsi… hai ca nu bag un spoiler de ala criminal, vreau doar sa sugerez ca ultima scena se potriveste foarte bine cu prima.
Povestirile intermediare sint scene din viata unui pusti lipsit de aparare in comunism. Nu lipsesc coada la magazin, munca patriotica, intrecerile sportive intre scoli, primii fiori erotici (si colega de clasa, si imagini explicite din filme foarte greu de obtinut), bataile cu alti baieti, lucruri din casa vindute la talcioc, chiulul de la scoala. Inventarul comunist e in regula, pionieri, securisti, activisti, magazine goale, tot ce trebuie. Spre final reapar obiecte si situatii din primele povestiri – se vede ca autorul se pregateste de incheiere.
Profesorii sint niste monstri: ii bat cu brutalitate pe copii, ii trimit sa le cumpere bere, ii santajeaza sa piarda o competitie sportiva, un antrenor de fotbal isi omoara la propriu elevul. Muncitorii de pe strada sint niste bestii care fac glume crude, se distreaza pe seama tragediei unui copil ca si orfan. Bunicul il invata pe Dszata sa traga cu pistolul si sa ucida o pisica. Nu mai vorbesc despre ambasadorul la care apeleaza femeia ca sa afle unde e sotul ei: incearca s-o violeze. Lumea adultilor e sumbra, murdara, periculoasa. Nici cea a prietenilor de joaca nu e neaparat mai blinda, si aici sint batai, lupte, umiliri etc., dar Dzsata se descurca, normal, e lumea lui.
Pina la urma, gaseste un adult aliat: omul care in loc de fata are o masca hidoasa de la varsatul de vint, imblinzitorul de pasari, ciudatul care si-a facut vizuina intr-un sant abandonat de muncitori. Acolo, in vizuina aia infioratoare, are loc o scena cu o oglinda, o papusa din noroi, trei picaturi de singe. (M-am gindit la scenele cu vrajitroaca ale lui Cartarescu, normal – cred ca e ceva din imaginarul comun al tuturor celor care au crescut intr-o tara obsedata de “santier”.)
Ca sa recapitulez: e bine scris, dar e prea demonstrativ; situatiile si personajele sint patetice, dar stilul e destul de rece si autentic. E bun, in felul lui, romanul. Mi-a placut si nu mi-a placut. N-am nici cea mai mica idee cine si cum e Dszata, la final. Am gasit, in schimb, imagini de epoca, unele frumos compuse, montate OK. N-am putut inghiti telenovela, imi pare rau. De la un punct incolo am citit-o ca s-o termin, dar cred ca altii n-ar avea problema asta, asa ca, daca ma intreaba vreodata cineva “Merita citita?”, o sa-i spun “Da, sigur”.
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)