27 februarie 2009
Se voteaza deja la roblogfest 2009. Unele categorii sint cu vot public, altele sint jurizate, la fel ca anul trecut. As vrea sa ma uit si eu pe-acolo, cine stie ce bloguri noi si interesante mai gasesc, dar sint mult prea multe. La categoria “blog personal” sint 744! Iar la categoria “blog cultural” sint 122. N-am fost pe faza cind s-au facut nominalizari, cred ca mai faceam si eu destule 
O categorie separata e pentru microblogging (twitter, cirip.ro). N-am avut niciodata rabdare sa ma uit pe twitter mai mult de doua minute, asa ca habar n-am. Pur si simplu mi se pare neinteresant – gresesc? E ceva ce va place/intereseaza/atrage pe twitter? Eventual despre literatura? Are vreun scriitor cont pe twitter? Se intimpla ceva despre carti acolo? Intreb pe bune, sint curioasa si mi-e lene sa rascolesc singura.
N-am mai terminat nimic, sint la Regele alb de Dragoman, m-am oprit de vreo doua zile la pagina 195. E misto, nimic de zis, dar parca nu mai am chef, am senzatia ca stiu prea bine ce urmeaza, alte si alte intimplari cu copilul naiv si comunismul rau. Plus ca daca mai omoara vreo pisica…
26 februarie 2009
Serghei Dovlatov, Rezervatia Puskin, trad. Margareta Sipos, Humanitas, 2007
Nu stiu nimic despre Dovlatov in afara de scurtele prezentari din volum. Cica e azi unul dintre cei mai populari prozatori din Rusia, ceea ce mi se pare corect, merita. Mi-a placut mini-romanul asta (in colectia “Cartea de pe noptiera” ), e inteligent si incisiv, rusesc si cinic, antrenant si livresc, politic si amuzant.
Comunism, scriitorul rus in underground, betivi, o femeie blinda si rabdatoare, nimic surprinzator. Un muzeu Puskin intins pe o suprafata destul de mare ca sa poata fi numit “rezervatie” – aici, ghizi, metodologi, un aparat de functionari adoratori ai lui Puskin. Personajul principal capata un post de ghid, drept ultima statie pe drumul ratarii lui totale, inclusiv in plan personal. Sotia trage de el sa emigreze in America, dar nu vrea. Sau doar se lasa mai greu, din diverse motive, mai ales din inertie. O gramada de oameni isi cauta innebuniti stramosi evrei, ca sa obtina aprobarea pentru Israel. Mda, era cam singura solutie, pe vremea aia, ca sa poti s-o stergi din mirifica patrie a egalitatii si-a distributiei echitabile a veniturilor la care unii inca mai viseaza, si in ziua de azi, spre consternarea mea (nu ma refer la analfabeti).
In fine, sa n-o iau pe coclauri. Cel mai mult mi-a placut fauna ghizilor din rezervatie. O timpita care bocea zilnic, cu regularitate, la mormintul lui Puskin. Un lenes fabulos, care avea doar doua calitati: memorie si “sete de cunoastere”; incapabil de orice alta activitate in afara de a citi si a retine tot; adorabil acest Mitrofanov! Un “scriitor” fara talent, un veleitar, cum ar spune, la noi, cei care sint convinsi ca ei nu sint veleitari 
, dar care nu e chiar detestabil, pur si simplu pentru ca are haz la betie si pune la cale mici escrocherii din care tot el iese prost.
Aici un citat se impune (omul se muta din provincie, unde a fost luat oarecum in serios):
“La Leningrad, compunerile lui au fost primite cu raceala. Platitudinile erau aici de alt calibru. Pentru lipsa totala de talent nu se plateau onorarii. La rindul sau, talentul era privit cu suspiciune. Geniul producea groaza. Cele mai rentabile erau “calitatile literare vadite”. Pototki nu avea calitati vadite.” Cred ca e o regula de baza, in toate societatile literare, din toate timpurile: “calitatile vadite” sint acceptate fara probleme, pentru ca nu deranjeaza pe nimeni.
Scena mea preferata e aceea cind militienii iau cu asalt locuinta bietului om, care se izolase si bea in nestire. “Aveti de dat explicatii conform articolelor din Codul Penal, enumerate mai jos: transformarea locuintei in spelunca, parazitism, nesupunere in fata organelor…” E invazia stupiditatii agresive, adica a comunismului. Cit de inert ai fi in patriotismul tau lingvistic, la asa ceva nu rezisti; cartea se incheie frumos: iunie 1983, New York.
E misto, e scurta, e ruseasca, e la juma’ de pret pe situl editurii. Merita.
25 februarie 2009
Azi noapte am visat o chinezoaica. Era un vis thriller, cu urmariri spectaculoase si cascadorii, ideea principala era ca o tipa zacea in spital si trebuia sa-si revina contra cronometru, caci altfel, intr-un univers paralel, dublura ei ar fi comis cite-o crima pentru fiecare stranut de-al ei. Ei, si cum goneam eu asa foarte eroic prin multime (se auzeau explozii pe undeva), deodata m-am oprit in fata unei chinezoaice – era singura fiinta linistita intr-o mare de oameni furiosi. Mi-a zimbit, asta a fost tot. I-am zimbit si eu si am continuat action-ul. A avut doar un rol secundar, numai ca mi-o amintesc perfect (ochii, parul, gura, expresia). Si-mi vine sa zimbesc si acum. Revin pe blog mai pe seara sau miine.
24 februarie 2009
Halldor Laxness, Sub ghetar
Serghei Dovlatov, Rezervatia Puskin
Ramon Gomez de la Serna, Automuribundia
N.H. Kleinbaum, Cercul Poetilor Disparuti
Juan Rulfo, Cimpia in flacari
Julien Green, Placerea de a te povesti tie insuti
Roberto Bolano, Nocturna in Chile
Adela Greceanu, Mireasa cu sosete rosii
Nick Hornby, Cum sa fii bun
Gellu Naum, Cartea cu Apolodor; A doua carte cu Apolodor
23 februarie 2009
Bernhard Schlink, Crima lui Selb, trad. Herta Spuhn, Polirom, 2005
(fragment)
Am tot citit din ea citeva zile, placut, dar asa, fara entuziasm. E un roman politist pe fondul Germaniei recent reunite, cu o poveste care incepe in Noaptea de Cristal, cind doi evrei s-au sinucis dupa ce le-a fost devastata casa si au pierdut tot ce aveau. Un fost procuror al celui de-al Treilea Reich, acum detectiv particular in pragul retragerii. Niste mafie ruseasca. Nemti care au trecut prin nazism si comunism si care acum mor incet si fara sa stie prea bine ce-au facut, unde au gresit, cit de vinovati sint. La Berlin, niste capete rase si un grup de antifascisti care se comporta identic: il arunca in apa pe un batrin. Turci integrati recent printre nemti. O mica istorie a bancilor, un arhivar care miroase urit, fost invatator. O vajnica directoare de banca, fosta casiera, care arata a tractorista – in Est, desigur – folosita de bancheri corupti din Vest pentru spalarea de bani.
Mi-a parut rau ca nu e mai clara partea despre banci si finante. Sau mi-a parut rau ca nu inteleg eu suficient de bine. La p. 106 e un pasaj despre cum functioneaza spalarea de bani, in general: pur si simplu n-am priceput! Sume mari introduse in conturile unor mici deponenti, fara stirea lor, scoase pe urma si transferate in alte parti. Si? Cum adica au fost spalati banii aia? Pricep doar o situatie simpla, de exemplu ai furat un milion si ai nevoie sa para ca i-ai cistigat legal, deci cumperi un bilet cistigator la Loto de la adevaratul cistigator (unde era asta? in Maestrul si Margareta?). La ceva mai complicat, cu transferuri bancare si nu stiu ce acte, neuronul meu se rataceste.
Ca roman politist mi s-a parut foarte bun, cu o rezolvare care m-a facut sa ma intreb cum de nu mi-am dat seama, adica exact ce trebuie, daca ma bazez pe ce-am invatat de la Bayard despre gen. E si scris misto, nu m-a deranjat nimic.
Un pasaj haios:
“- Stiti ce mi-a spus de curind un angajat al postului RTL? Ca televiziunile particulare cauta intruna subiecte de film, asa cum diavolul e mereu in cautarea cite unui biet suflet, dar ce nu merge deloc la public sint scenariile cu mafia ruseasca. Nu pentru ca n-ar exista. Exista, dar n-are clasa si n-are stil, n-are traditie si n-are nimic sfint – nimic din tot ce ne place la italieni. Mafia ruseasca e brutala, atit.
Dadu din cap, cu o expresie de regret:
- Si aici comunismul a distrus tot ce tine de cultura.”
20 februarie 2009
Inca o leapsa, de la surorile Marx (dupa ce au facut misto de leapsa de la mine, s-au gindit sa ma consoleze, probabil – nu era nevoie, ca m-am distrat de misto-ul respectiv). Normal ca ne jucam, cum sa nu? Chiar, ce-ar fi sa existe un blog care sa centralizeze lepsele astea? Vrei sa stii ce oracole mai circula prin blogosfera, te duci acolo si vezi.
“Numiti trei carti pe care le-ati luat in mana cu bucurie prima data, dar pe care nu ati reusit nici in ruptul capului sa le terminati. Altfel zis, trei carti care v-au enervat in mod neasteptat.” Rhetta Marx zice ca pe ea au enervat-o Fratii Karamazov, un Ishiguro si DBC Pierre. Inainte sa le zic pe ale mele, as dori sa mentionez ca toate enervarile astea pe Dostoievski ma enerveaza, deoarece ii sporesc reputatia de autor greu, ca e greu de citit. Si, in consecinta, cine l-a citit se simte fuoarte cult si elevat. Adevarul este urmatorul: romanele lui Dosto se citesc ca pe apa, cu 0 riscuri sa nu intelegi ce-a vrut autorul sa spuna. Sint frumos impartite pe capitole, au dialoguri, o gramada de intimplari, story-uri “bine inchegate” si personaje numa’ bune de simpatizat si antipatizat. Mie nu mi-a pus niciodata nici o problema – poftim testimonial: in 2003 am recitit si Crima si pedeapsa si Idiotul intr-o saptamina si nu m-a durut capu’. Sint carti lungi, da, dar dinamice Cu Tolstoi e la fel, singura problema, la Razboi si pace, e ca iti descrie pe zeci de pagini cite-o batalie, la modul ca afli in detaliu toaa-ate miscarile unui regiment de pe un deal pe altul. Evident, au si alte calitati, totusi nici pomeneala sa fie asa chinuitoare la lectura. Hai sa fim seriosi, sint romane realiste de secol 19, nu experimente moderniste. (Ceea ce nu inseamna ca n-avem dreptu’ sa ne enerveze, din orice motiv.)
Trei care m-au enervat pe mine:
Pendulul lui Foucault, Umberto Eco. L-am inceput de mai multe ori si l-am abandonat. Nu mai stiu exact de ce, pur si simplu era previzibil si se straduia prea pe fata sa fie citibil.
Lumea in doua zile, George Balaita. Niciodata n-am reusit sa trec de primele 20-30 de pagini. Mi s-a parut obositor ca naiba. Inca mai sper, totusi.
Dune, Frank Herbert. Am incercat, n-am putut. Deloc. Era ca intr-un vis de ala in care nu poti sa inaintezi, nu ti se misca picioarele. Asa nu se miscau paginile cartii asteia, de parca ar fi fost lipite. Citeam si dupa trei rinduri mintea mea era in cu totul alta parte.
Bineinteles ca mai sint, dar astea mi-au venit acum in cap.
Offtopic: O sa apara un volum de 450 de pagini cu povestiri si fragmente inedite de Cortazar. Initial, umbla zvonul ca sint doar trei povestiri si ca vaduva scriitorului pune niste conditii mai mult decit extravagante: sa se tipareasca doar 100 de exemplare, la 260 euro bucata! A fost un zvon, bun ca promo, imi imaginez.
19 februarie 2009
John Fante, Drumul spre Los Angeles, trad. Gabriel H. Decuble, Humanitas, 2007
Of, le-am incurcat. Asta era primul roman din tetralogie, de fapt? Arturo Bandini are 18 ani aici, traieste impreuna cu mama si sora lui (deci nu pastreaza aceleasi date biografice ca in O sa vina si primavara, Bandini), sint saraci rupti. Pustiul e nevoit sa lucreze in posturi umile, a renuntat si la liceu, nu se pune problema sa-si continue studiile. Citeste in disperare filozofie, Nietzsche, Schopenhauer, Spengler – tot Spengler citea in draci si Martin Eden, marinarul, nu stiu daca si Nietzsche.
Categoric, personajele lui Fante si Jack London au multe in comun, numai ca Bandini e in negativ. Ce era telenovelistic la Jack London e grotesc la Fante. Martin Eden se indragosteste de o tipa din inalta societate si asta il face sa vrea sa fie si el cineva. Bandini se indragosteste de femeile din reviste sexy, cu care se incuie in debara. Eden citeste si munceste eroic, scrie povestiri serioase, Bandini citeste ca sa se dea mare, trage chiulul cit poate, scrie texte penibile. Acolo unde Jack London vede eroism, iubire, tragedie, Fante vede frustrare, infantilism, nebuneala si disperare. Realitatea si poezia, ca intotdeauna, fac diferenta intre un autor OK, dar comercial, si unul super-tare (si cit l-am iubit eu pe Martin Eden! nu conteaza ca acum simt distanta intre el si Bandini, tot il iubesc ).
Ce este un baiat sarac, autodidact, posedat de demonul ambitiei literare? Un erou pur si neprihanit sau un mic dement caraghios? Si-si. Sa intri in sufletul lui Bandini e o aventura pentru care trebuie sa fii rezistent. Sa suporti enorma cantitate de impostura din micul lui ego umflat, sa te lasi innebunit un pic la rindul tau de nebunia lui, sa te inrosesti pina la urechi cind vreun gest al lui iti aminteste gesturi stupide si ridicole si super-induiosatoare pe care poate le-ai comis si tu in adolescenta. (De ce, fir-ar sa fie, de ce eram asaaa de desteapta si-o bateam la cap pe bunica-mea ca nu exista Dumnezeu?) Apropo, virsta mentala a lui Bandini mi se pare mult mai mica decit cea fizica – eu, cel putin, am incetat sa mai traiesc scenarii extravagante in imaginatie cam pe la… 13 ani, maxim 14. Baiatul isi imagineaza ca e un mare atlet cind alearga pe strazi doar ca sa se indeparteze de o femeie pe care n-a avut curaj s-o abordeze. Viseaza un muzeu in care urmasii vor pastra cele mai mici obiecte lasate de el, dupa ce va fi ajuns cel mai mare scriitor al lumii. Vede in detaliu, in forul lui interior, raftul pe care vor fi plasate cartile lui extraordinare, intre Biblie si nu stiu ce dictionar.
Cei din jur i se par niste idioti incapabili sa cuprinda cu mintea framintarile lui sublime. Mama si sora sint niste muieri proaste, atirnate ca o povara de gitul lui fragil. Totul in jur e o mizerie, numai mintea lui straluceste, intr-o mare de prostie – dar ceilalti, vai, nu-i vad stralucirea. Groaza adolescentului, care descopera incetul cu incetul ca realitatea e oribila, ca dorintele lui nu pot fi indeplinite, ca e singur si mizerabil si el. Face spume, scene, si-ar da si sufletul ca sa primeasca macar o infima parte din ceea ce viseaza, frustrarea il innebuneste, ar distruge tot universul si n-are la indemina decit niste crabi care colcaie sub un pod.
Adevarata tragedie? Se apuca sa scrie un roman. E atit de incredibil de prost incit… Pe bune, cam asa se scrie pina in 13 ani – sau nu inteleg eu?
E purgatoriul adolescentei ambitioase in saracie. Penibilul razboi pentru independenta pe care-l poarta un pusti cu sine insusi, cu lumea, cu hormonii, cu familia, cu universul, cu Dumnezeu, cu crabii. Tuse ingrosate, multa poezie, mult adevar si nici o mila – din partea autorului. O carte aproape insuportabila – ma bucur ca in adolescenta am dat de Martin Eden, Bandini m-ar fi omorit, poate. Sau nu? Of, copiii astia care smulg cu dintii cite o fraza din Nietzsche… din Cioran… Na ca am inceput cu un oftat si termin tot cu un oftat, ca babele
18 februarie 2009
din Regasirea intimitatii, Simona Sora:
“Daca am inlocui, intr-o incercare mai degraba ludica, ca intr-unul dintre romanele lui Italo Calvino, iubirea (ca relatie intima prin excelenta) cu iubirea pentru carte (ca relatie de substitutie, care economiseste unele dintre “riscurile” angajarii intr-o relatie deschisa cu celalalt), am putea construi un sistem de lectura al “dependentei de carte” vs “intimitatea cu cartea” care pune in valoare, pe de o parte, o forma infantil-dependenta de litera cartii si de sistemele de iluzii ale unora dintre falsii cititori, iar pe de alta parte, o forma de raportare matura la multiplicitatea cartilor.
Primul sistem, al dependentei, ar fi caracterizat prin:
- obsesia de a gasi Cartea (Cititorul e aici omul unei singure carti);
- nevoie imediata de placere;
- posedare arbitrara si manipulare a sensurilor cartii pentru nevoi (adesea teoretico-critice) imediate;
- lipsa de comunicare cu cartea;
- lipsa de incredere in bazele ontologice ale cartii si in efectele ei de realitate;
- abandonarea cartii inainte de final;
- citirea unor carti extrem de diferite in acelasi fel;
- cititul utilitarist bazat pe asteptarea ca respectiva carte sa-l vindece sau sa-l salveze pe cititor;
- fuziune hedonista cu cartea (devorarea cartii, patarea ei, umilirea simbolica);
- pasiune confuza, amestecata cu respingere pentru carte;
- nemultumire fata de continutul cartii, rescriere imaginara;
- intrarea intr-un ciclu al nemultumirii cronice fata de literatura si combinarea dependentei de carte cu exaltarea antiliteraturii.
Pe de alta parte, intimitatea cititorului cu cartea (asadar, a cititorului “implicat” cu autorul “implicit” ) ar fi definita printr-un set de trasaturi ideale, probabil niciodata asumate de vreun cititor real:
- cultivarea sinelui prin intermediul Cartilor (literaturii), nu a Cartii unice;
- citit constient, continuu, nu compulsiv;
- libertate de alegere a cartii, nu auto-impunerea unor lecturi obligatorii;
- citirea cartii in spiritul sau, nu in litera sa, citirea fara grile;
- “negocierea” sensului in functie de lecturile anterioare;
- comunicarea cu instantele narative ale cartii;
- o identificare constienta si limitata;
- incredere in substratul ontologic al lumii din carte si in integritatea autorului;
- intelegerea unicitatii cartii, dar si a influentelor exercitate literar asupra ei;
- recitirea si sesizarea noutatii cartii;
- respectarea si conservarea “integritatii cartii”
- detasare fata de cartea citita si continuarea “aventurii lecturii”
- constientizarea anumitor reactii (tinind de istoria exterior-personala) fata de carte sau autor;
- acceptarea / respingerea cartii fara ipoteze contrafactuale care ar transforma-o in alta carte;
intrarea intr-un ciclu al lecturii si bibliotecilor infinite.”
(eu am “spart” textul, in carte sint fraze normale)
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)