Scrisoarea pe care o asteptam cu totii

Jose Saramago, Intermitentele mortii, trad. Georgiana Barbulescu, Polirom, 2007

(fragmente)

Din seria “ce-ar fi daca…”. Dupa “ce-ar fi daca s-ar desprinde fizic Peninsula Iberica de Europa si-ar pluti pe ocean” si “ce-ar fi daca toti oamenii ar orbi” (pe astea le-am citit eu), acum: ce-ar fi daca nu ar mai muri nimeni? Nu chiar pe toata planeta, ci intr-o singura tara, una de vreo 10 milioane de locuitori.

Mi-a placut mult mai mult decit celelalte doua, chestie la care nu ma asteptam deloc, dintr-o prejudecata: Saramago a publicat-o la 83 de ani, probabil ca a scris-o oricum dupa 80 de ani. Parca iti vine sa presupui ca, dupa ce s-a rodat in genul asta si e atit de batrin, a mai comis una doar asa, din inertie. O fi, dar asta nu inseamna ca n-a iesit un roman foarte misto si foarte citibil. Stilul e acelasi, fraza e aia a lui. Mi-a luat ceva timp sa ma obisnuiesc cu fraza marca Saramago – si in continuare sint oarecum confuza, nu reusesc sa-mi dau seama daca e OK sa brevetezi o astfel de inventie si s-o folosesti constant, nu suna a manierism? (Sint cam varza, recunosc: la Vonnegut nu ma deranjeaza deloc “manierismul” asta stilistic. Si nici la multi  altii. De ce m-oi fi atacat la Saramago? confused Habar n-am.)

Previzibila e si succesiunea perspectivelor, odata ce e introdus scenariul “what if”. 1. Nu mai moare nimeni, dintr-odata. 2. Guvernul reactioneaza. Si mass-media. Si alte organisme. 3. Perspectiva se ingusteaza, vedem reactia individuala a unora. 4. Din nou plan social mai larg.. Si tot asa. Balans de la ansamblu la individ, de la satira sociala la poveste frumoasa/incitanta. Si ce daca e previzibil? – ma intreb eu acum, cu mintea de pe urma.

Super-funny tot felul de lucruri, inclusiv alea auto-referentiale, inclusiv familiaritatea cu care e luata moartea peste picior, ocazie cu care, evident, sint luati peste picior si amatorii de fraze voluptuoase despre acest mega-subiect. “In general se crede ca moartea, fiind, cum le place unora sa afirme, capul de pe o moneda pe care, de cealalta parte, dumnezeu este pajura, ar fi, ca si el, invizibila. Nu e chiar asa. Sintem martori demni de incredere ca moartea e un schelet infasurat intr-un cearsaf, locuieste intr-o incapere rece in compania unei coase vechi si ruginite […]” (p. 185).

Mai e si un alt fel de “familiaritate” pe linga aia glumeata. Una amaruie. Moartea e unul dintre lucrurile cele mai obisnuite din viata si trebuie tratata cu spirit practic. Familiile abia asteapta sa scape de batrinii care zac intr-o agonie interminabila, simple poveri. E nevoie de mosteniri, de testamente, de inmormintari, de industria pompelor funebre. Spitalele si azilurile conteaza pe moartea pacientilor vechi, care sa asigure mereu paturi pentru pacientii noi. Oamenii sint coplesiti de rusine cind sint nevoiti sa se ocupe de chestii de-astea “derizorii” in comparatie cu maretia tragica a Mortii, dar adevarul e ca moartea cotidiana, aia cu m mic, aia meschina si practica, nu poate fi mascata cu nici o metafizica. Sintem condamnati sa fim practici si meschini, sa ni se smulga din carne aripile poetico-filozofice cind sintem confruntati cu ea.

As fi ipocrita sa nu recunosc ca m-am gindit la virsta autorului. Spre jumatatea romanului moartea iese din greva (ati vazut mai sus ca e vorba de un personaj 🙂 ) si decide sa-si reia activitatea trimitind preavize de 8 zile fiecaruia dintre clientii ei. Sint niste scrisori de culoare violet. Mergi pe strada si un postas iti inmineaza instiintarea ca in 8 zile o sa mori. Probabil ca Saramago asteapta sa-si primeasca scrisoarea – daca te gindesti asa, biografic, parca impactul e si mai mare. (Eu am visat odata ca mai aveam fix opt ore de trait si o groaza de lucruri de rezolvat. A fost un vis frumos, pentru ca la final, dupa multa agitatie, ajunsesem la concluzia ca mi se rupe, oricum nu mai am timp sa mai rezolv nimic, asa ca duca-se toate grijile pe pustiu – a fost placut, o mare eliberare si usurare. Si m-am trezit atunci cu o concluzie clara: literatura nu conteaza! 🙂 )

Tot previzibil e si finalul. Parca nu stim cu totii care e fata cealalta a medaliei? Si parca ne impiedica asta sa ne facem mici de fiecare data cind o vedem? Povestea de iubire intre violoncelistul de 50 de ani care traieste cu un ciine drept unic prieten si moartea intrupata intr-o femeie “tinara” (36-37 de ani – mersi, Saramago!) m-a topit, pur si simplu, m-a facut praf. Un basm, ceva foarte frumos care iti fringe inima si dupa aia ti-o lipeste la loc 🙂 N-au decit sa scrie altii chestii mai destepte despre cartea asta.

14 comentarii la „Scrisoarea pe care o asteptam cu totii”

  1. Ghici ce carte tocmai a aterizat in lista mea de “to read” 🙂

    Deja incep sa ma apropii de cartile astea cu oarece teama, am mai pus mana asa si pe Nabokov, si uite unde-am ajuns… cu teancul pe noptiera, acu citesc “Apararea Luzhin”, cand o termin zic 😉

  2. si eu taman asta citesc acum 🙂 – ma rog, sunt la inceput, dar imi place mult. mi se pare un saramago mai jucaus.
    si ma distreaza ca orice s-ar intimpla, ca a disparut moartea, ca s-a reintors etc, exista intotdeauna ziarul ala pe care scrie mare, pe prima pagina “Oare De Ce Ni se Intimpla Tocmai Noua Asta?” sounds familiar!

  3. Misto ai scris.Si baiatu ’ era mai tanar cand a scris Intermitentele mortii , daca ne gandim ca numara abia 80 de anisori. :mrgreen: Ai vazut ce scena a tras el despre singuraticul de 50 si ea de 37 ? 😆 Am citit aproape tot de Saramago, si romanul asta este dintre cele mai stenice.Insa pe locul 1 pun « Toate numele ».L-ai citit ?

  4. @ laur – pai sa zici (eu n-am citit Apararea – am vazut filmu 🙂 )

    @ ondinna – da, are o gramada de de-astea haioase din presa. ai vazut aia cu analiza grafologica dupa scrisoarea mortii?

    @ isuciu – n-am citit Toate numele, urmeaza

  5. am bifat si analiza grafologica. dar preferata mea (ca intre timp am mai avansat cu cititul) ramane monologul mortii, mai alea partea in care ea – cucoana de moda veche, old school style – se gindeste sa se puna la curent cu noile tehnologii si sa treaca la posta electronica. 😆

  6. Intr-adevar, Saramago este un scriitor genial, un scriitor care a reusit sa ma socheze, si e greu ca vreo carte sa ma faca sa casc ochii mari atunci cand o citesc. Spre rusinea mea, n-am citit decat doua carti de-ale lui, “Eseu despre orbire” si “Evanghelia dupa Isus Cristos”, dar m-au impresionat. Cartea despre care vorbesti tu i-a placut enorm de mult unui prieten pentru care Saramago e ca un “cap el maestro” si abia astept s-o purec si eu…

  7. @ raul – ei, am pus si eu un titlu care sa sune intr-un fel, asa, patetico-comercial 🙂

    @ depe – 🙂 pai hai ca nici la saramago nu e chiar asa de obositor. si ma intrebam “obiectiv”, ca sa zic asa – intrebare timpita, dar eu imi pun multe intrebari timpite, cred ca e specialitatea mea 😐

    @ ondinna – ei, daca e sa ne alegem preferatele 🙂 atunci preferata mea e analiza gramaticianului la scrisoarea mortii – cind vorbeste el de “ineptiile sintactice” (p. 141) – zici ca face misto de mine 😆 si de ce m-am stresat io prima data in legatura cu fraza lui S

    @ puisorul – sa stii ca eu abia anul asta m-am apucat de saramago. inainte nu citisem decit Evanghelia… care m-a lasat rece (nu-mi aduc aminte mare lucru). sper sa-ti placa Intermitentele mortii!

  8. asta e un lucru pe care îl iubesc la literatură…fiecare vede altceva în cartea pe care o citeşte. Chiar dacă sunt de acord cu tine în ceea ce priveşte fraza lui Saramago şi ironiile lui şi recunosc că partea în care moartea (cu m nu M) se îndrăgosteşte de violoncist e previzibilă, cred că finalul e surprinzător.
    În opinia mea finalul cărţii constă de fapt în fraza de mare efect”În ziua următoare nu a murit nimeni” (pe care pot să o aşez lîngă alte fraze geniale din Saramago ca “În noaptea aceea orbul visă că era orb”). Fraza asta te face să revezi tot romanul. Poţi să presupui că romanul e circular, doar că nu ai cum să împaci ideea asta cu faptul că intermitenţele morţii au cauze diferite. De fapt există şi diferenţe faţă de început…acum moartea umblă trăieşte printre oameni.

  9. @ miclowan – imi place comentariul tau. Sfirsitul, “in ziua urmatoare nu a mai murit nimeni”, mie mi se pare… opac 🙂 sau deschis, daca vrei. moartea aceea, care e doar a oamenilor, parca a devenit exclusiv moartea unuia singur, a violoncelistului, partenera lui si atit. dar se poate “interpreta” in multe feluri. in fine, nici nu prea vreau sa interpretez, imi place mai mult asa, sa ramina in ceata 🙂

  10. Saramago cu fraza lui unică, cu frazele lui de început și de final rămâne un autor unic. Iar eu pe măsură ce mă afund în opera lui, deși mai interpretez , continui să rămân în ceață.
    moartea devine a unuia singur pentru că moartea e fidelă, și îndrăgostită se dedică ”trup și suflet” persoanei iubite. (o atitudine foarte feminină…e interesant că violoncelistul devine interesant prin prisma rezistenței pe care o pune)
    dar cum foarte bine ai zis, e mai bine să lăsăm și ceață

Comentariile sunt închise.