Rocada

Razvan Radulescu, Viata si faptele lui Iie Cazane, Polirom, ed. a IIa, 2008

(fragmente)

Prima editie a aparut in 1997 si a luat premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor. Presupun ca reeditarea asta se datoreaza si lui Teodosie cel Mic, al doilea roman al autorului, care ne-a zapacit pe multi. Seamana, de altfel. Un copil in pijama, o mostenire misterioasa (aici nu un regat, ci un fel de talent, ca sa zic asa), o lume in care altii se ocupa de mostenirea misterioasa in timp ce copilul asista – scuze, trebuia sa incep cu “fictiunea politica” (Bogdan Suceava pe coperta 4) si cu securistii? Da’ de ce, ca sa tai cheful cititorilor superficiali ca mine? Io nu vreau sa citesc fictiuni politice, vreau sa citesc romane misto.

Colonelul de Securitate Vasile Chirita il ancheteaza pe Ilie Cazane, un tip care are ciudatul dar de a obtine rosii enorme. In fragmentul pus la liber pe site-ul editurii il veti vedea pe Chirita la serviciu si acasa. Calculeaza cite autobuze de oameni a expediat incoace si incolo, se bucura de locuinta lui burgheza (cu scrumiera incastrata in perete la baie). Fireste ca asta atrage, Securistul vazut in monstruozitatea lui domestica, pe scurt. E o caricatura, dar una fina, cu multe detalii realiste, neingrosate – efectul de caricatura provine din acumularea acestor detalii, nu din supradimensionarea unuia singur. Recunoastem usor scopul pentru care ni se spune ca n-a citit in viata lui o carte sau ca numara oamenii in autobuze, dar de ce ni se arata cu atita voluptate cum redecoreaza camera bebelusului? De ce il vedem transportat de amintirea unor dopuri de sticla deformate, a liniei pufoase de cerneala de pe un formular, a cutelor cearsafului, a irizarilor dintr-o bula de cafea?

Mi se pare inventia lui Razvan Radulescu, un fel de rocada. Intre politic si personal, intre public si privat, intre actiune si contemplare, intre cele doua fete ale Lunii, una vazuta si alta nevazuta. Securistul e smuls din realitatea lui plina de mecanisme ierarhice si ideologice si trimis sa rezolve un caz paranormal. Mici jucarii (fractalice 🙂 ) sint puse in mina cui nu trebuie – nu e nimic ciudat in faptul ca un pusti nevinovat viseaza in patul lui privind o scindura crapata, dar e ciudat sa vezi un exponent al represiunii comuniste pierdut in contemplarea unei bule de cafea. Ticalosul e cuprins de nostalgie, inocentul hipnotizeaza un vinzator si iese din magazin cu napolitane pe care nu le-a platit. Securistul si femeia corupta invoca spirite la miezul noptii, stilpul de cafenea devine pasionat gospodar la tara, fiul torturatului si fiica tortionarului se iubesc adolescentin si fara griji. Unde ar trebui sa fie incrincenare e un ton light, unde ar trebui sa avem satira avem de fapt fantastic, unde ne-am astepta la drame gasim idila. Dragos C. spune ca personajul cel mai de impact e anchetatorul, nu anchetatul, desi ne-am astepta sa fie invers.

Am spus ca e o caricatura – hm… da si nu. Mie mi-e foarte greu, nu glumesc, foarte greu, sa separ ironia de seriozitate, parodia de povestea “adevarata”. Nu mi-e usor nici sa selectez  “fictiunea politica” din acest text plin de virtejuri (sint pasaje care se repeta cuvint cu cuvint, de exemplu, la distanta de 20 de pagini sau de 100 de pagini, sint alte pasaje rasturnate ca in oglinda, sint doua sectiuni incheiate cu vederi panoramice care par separate, o nebunie). Si nici nu e necesar, daca ma intrebati pe mine, ca “fictiunea politica” e pe muchie de cutit. E la fel de mult o “fictiune privata” – in care toate personajele, indiferent de masca lor publica, sint capabile sa se lase hipnotizate de o bula de cafea. La Cartarescu hipnozele astea au alta amploare si hipnotizatii se implica la alta intensitate. Cred ca Radulescu e alternativa, pentru cei care nu suporta implicarea si amploarea. La el vor gasi detasare si un dozaj mai strict. Dar, pe de alta parte, mai mult bruiaj al frecventelor. Granite mai greu de distins.

In orice caz, suna bine integral, de la cap la coada. Ovidiu Simonca spune (tot pe coperta 4, ca n-am gasit pe net articole intregi) ca autorul e fermecator si stie sa povesteasca. Da, clar. Mi-a placut, dar voiam mai mult. Nu stiu sa spun exact ce voiam mai mult. Am ramas asa, cam ne…linistita 🙂 (Sa vad, poate mai comit o insemnare, daca reusesc sa ma concentrez un pic.)

P.S.  Ilustratia copertei e tot a lui Radulescu. Mie chiar mi-a placut. Arata vesel si colorat, neobisnuit, iti ramine in cap. Chiar e coperta cartii asteia si nu a alteia.

10 comentarii la „Rocada”

  1. sa vezi ce trasnaie mi s-a intimplat mie cu cartea asta, pe care tocmai o citesc cu mare incintare… de la pag 208 sare direct la 225, sa mor de ciuda si alta nu. lipsesc fix 17 pagini din viata lui ilie cazane!!!

    sint curioasa daca e numai exemplarul meu stricat sau au mai patit si altii, cu alte cuvinte daca e un intreg lot cu pagini lipsa…
    a ta banuiesc ca e OK, nu?

    o sa ma duc cu ea la librarie sa vad daca mi-o schimba, sau macar daca intilnesc pe acolo un domn fermecator, asa cum se-ntimpla intr-un roman de calvino 🙂

  2. Sa stii ca m-am intrebat si eu despre acele tehnici literare “ciudate” in care romanul abunda, si le-am pus pe seama ludicului postmodern…
    Ingenioasa ideea de “fictiune privata” – ar trebui sa o explici mai bine… Este ceva opus fictiunii politice?

  3. mie mi-a ramas un feeling de ceva neterminat, dupa ce am citit cartea (care de altfel e scrisa bine si are un simt al firescului, care se simte si in mai toate scenariile lui). nu stiu, o fi de la cele 17 pagini lipsa (n-am ajuns inca cu ea la librarie…)

Comentariile sunt închise.