"Eu sint un mit"

Ioana Em. Petrescu, Jurnal, Paralela 45, 2005

1941 – 1990. Jurnalul contine anii 1959 – 1990. A fost profa la universitatea din Cluj, a scris critica, despre Ion Budai-Deleanu, Eminescu, Nichita Stanescu, Ion Barbu. Din nota bio-bibliografica: “in opinia ei, toate facultatile de filologie din tara ar trebui sa includa in programa disciplina cu titlul Eminescologie“. Pe coperta 4 e un fragment care incepe asa: “Noptile mi-au plouat sufletul cu praf de stele. Zilele m-au scaldat in lumina si mi-au turnat pe crestet parfumul verde al brazilor, al cerului, al apelor.”

Stati asa si nu fugiti! Fragmentul respectiv e de pe la 18 ani, iar eminescologia apare destul de rar. E un adevarat jurnal intim. “Nu pot niciodata spune: asta, de aici pina aici sint eu. Nu. Eu sint un mit. Un mit in care sint singura care crede. Periodic, cineva din afara mi-l distruge. Muncesc atunci cu tot ce e-n mine sa-l refac.” Asta inseamna jurnal intim, cred, munca, salahoreala pentru a-ti face si reface mitul in care nu crezi decit tu. Pe Ioana Em. Petrescu am crezut-o pe fiecare pagina, nu s-a intimplat sa-mi lase impresia ca pozeaza, triseaza, elaboreaza – e pe bune.

Cred (am mai spus asta oare?) ca un jurnal intim e cu atit mai citibil de catre altii, si cu atit mai atractiv, cu cit autorul lui se stie prins intr-o capcana a carei iesire o cauta si n-o gaseste. Cititorul isi poate inchipui ca stie el care ar fi fost iesirea. In orice caz, stie cum s-a terminat (ca de regula nu citeste nimeni jurnale ale unor necunoscuti; chiar si jurnalele publicate in timpul vietii autorului apar cu un decalaj temporal – stii cum arata Orbitorul la care muncea Cartarescu in jurnal, atunci cind ajungi sa-i citesti jurnalul). Chiar si la Jeni Acterian, care n-a mai scris altceva, nu te apuci de jurnalul ei fara sa stii dinainte tot felul de lucruri despre ea. Pe mine ma enerveaza jurnalele in care omul e prea sigur pe el si-ti baga pe git o imagine finisata despre sine, in care pretinde ca detine deja cheia propriei lui existente – sint falsuri. Nimeni n-are cheia asta. Adevarata e numai cautarea, numai incercarea, munca, salahoreala pentru facerea si refacerea mitului de care spune Ioana Em. Petrescu. (Pardon de cugetari si aforisme, dar dupa doua saptamini de stat cu undita-n brate si cu tigara-n coltul gurii in linistea inserarii sau in racoarea zorilor 😀 , fiinta umana se apleaca mai trestios asupra… aaa… misterelor existentei 😛 )

Cel mai fermecator episod ramine, pentru mine, cel cu despletitul cozilor. Acum, un mic exemplu de autenticitate, un fragment de pe aceeasi pagina (in carte, normal):
31.XII.1960
[…] Si tie, iubite, iti soptesc cu ochii inchisi:
Mi-esti drag. Da! Te iubesc mult de tot. […]
8.I.1961
Te iubesc
            Te iubesc
                        Te iubesc.
11.I.1961
M-am saturat. Sa nu-l mai vad in ochi. Eterne toane, nazuri, figuri.”
Comentariul meu: 🙂

Nu se chinuieste sa scrie frumos, slava Domnului! Nu e de citit pentru eleganta frazelor, pentru stilul desavirsit, pentru originalitatea maximelor & cugetarilor, ci pentru adecvare, autenticitate. Bineinteles, de fapt scrie misto, foarte misto chiar, ca are talent, are cultura, are onestitate si are luciditate – combinatie unbeatable, cred. Voila: “Sint tare, tare trista, Doamne. Si intoxicata de durerea mea, de zbuciumul meu, de asteptarile mele, de tot eul asta scirbos si lacom care mi-a papat viata.”

Viata ei penduleaza intre doi barbati: tatal si sotul. Ambii intelectuali, cu carti pe care le admira. Se gindeste serios la numele cu care semneaza, incercind sa si-l construiasca independent de ale lor (excelente paginile despre numele autoarelor, le recomand tuturor celor care strimba din nas apropo de feminism, mai ales ca Ioana Em. Petrescu nu e feminista). Vrea sa-si construiasca o cariera, o opera, un nume – dar niciodata nu neglijeaza operele tatalui si a sotului, dimpotriva. Isi dedica o mare parte din energie si din cariera pentru editarea operei tatalui. Imi place foarte mult si combinatia asta: o femeie care nu renunta la ale ei si nici nu neglijeaza datoria fata de tata. Bine, vad mai mult aici, cind ma refer la “tata”, poate exact ceea ce vreau eu de la un tip ideal de scriitoare: devotament pentru ce au creat mare si important barbatii si munca pentru a crea ceva propriu. In fine, n-am citit nimic din critica ei, sper ca e intr-adevar importanta, cum spun altii. Si chiar daca n-ar fi.

Nu e usor, nu e de la sine inteles, nu e de ignorat. Vorbeste si despre “cultul iubirii”, ceva care a disparut intre timp – o pierdere sau un cistig, nu stiu. “Dragostea nu e un principiu. E o realitate. O realitate care trece, care traieste si moare. Asa cum credeam in ea cu disperare, avea sens doar intimplindu-se o data in viata. Ce copilarie!” Si totusi nu, Ioana Em. Petrescu pare sa fi muncit pina la capat si pentru a reface mitul iubirii, celalalt mit, pe linga al eului. Foarte bolnava, apropiindu-se de moarte, incerca sa nu-si sufoce sotul cu vaicareli cind venea la ea la clinica. Banuia ca e atras de femei mai tinere, sanatoase, si-l intelegea. Spre sfirsit insemnarile sint rare si mult mai putin intime, dar mi-ar placea sa cred ca a refacut intotdeauna si mitul asta. E ceva care pare deprimant, sa fii vesnic cu un singur barbat (hai, serios, nu fiti ipocriti), dar chiar da sens vietii, chit ca n-are sens. Cine mai are atita curaj? O data in viata! Numai o data si pentru totdeauna! Brrr!

Si ea si Jeni Acterian au murit… cum sa spun? prematur?… devreme. Moartea a avut ceva cu ele si ele au avut ceva cu ea. Jeni comite aforisme pretentioase, Ioana povesteste, de exemplu, un atac de panica atunci cind sotul o asigura ca nu trebuie sa repare parchetul, ca garantat mai tine 7 ani – isi inchipuie ca medicii i-au mai dat si ei doar 7 ani de trait. Nu ma deranjeaza neaparat aforismele despre moarte, cu conditia sa fie in ele ceva care sa le diferentieze de tonele de aforisme de gen produse de altii. Nu prefer neaparat “povestile” aforismelor, nu despre asta e vorba. Jeni nu se putea indragosti pentru ca i se pareau toti nasoi. Ioana se indragosteste ca si cum s-ar arunca in apa de pe un turn. Jeni se simte superioara si scirbita de viata, Ioana se imbata traind (de altfel, se intoxica fericita cu tigari). Merita citite, amindoua; poate ca sint doua modele – choose wisely! 🙂

Foarte impresionant cum se construieste Ioana Em. Petrescu, toata admiratia. O cronica sobra – aici. Eu am spus ce m-a interesat pe mine. Adica o parte din ce m-a interesat.

16 comentarii la „"Eu sint un mit"”

  1. eu m-am ferit de cartea asta tocmai pentru ca m-a bulversat destinul trist al Ioanei Em Petrescu. n-am citit nici evocarile din “Portret de grup cu ..”, am citit doar partea legata de critica.
    in general nu citesc jurnale, decat daca-i vorba de carti despre puscariile comuniste. Jurnalul lui Cartarescu l-am citit pt a afla “barfe” despre Orbitor 😳
    intreb: oare Liviu Petrescu a scris jurnal?

  2. ah, eu sint pe invers: NU citesc jurnale daca sint despre puscariile comuniste 🙂 si nu te cred nici pe tine. ce, n-ai citit jurnalul lui kafka, al virginiei woolf, al lui radu petrescu, al lui stendhal, al… altora? 🙂 chiar, pe-al lui anais nin?

  3. Luciat, fiindca vad ce te pasioneaza literatura tip jurnal, eu iti recomand calduros jurnalul lui Arsavir Acterian, fratele lui Jeni. Jurnal care mi s-a parut de departe mult mai dens spiritualiceste decat jurnalul mult prea siropos al lui Jeni. Nu neg ca si al lui Jeni are mult din parfurmul si spiritul epocii, dar din cauza feminitatii ei continuu frustrate, imposibil de satisfacut de un patener pe masura sufletului ei, e afectat rau . Drama pe care ea a trait-o e reala, dar din pacate a aruncat-o intr-un mood d-asta de sensibiloshenie cah.

    Cat despre Ioana Em. Petrescu as vrea sa te intreb, de ce o framanta intr-atat carierea sotului si a tatalui?!

    Ma rog sa creezi un climat cald in familie e ceva de bun simt. Tine de adancimea sufleteasca a fiecarui partener nu doar a femeii, dar asa cum scrii tu, parca vad o Ioana siderata de importanta operei tatalui si a sotului. Doh. Oi vedea eu in sot pe domnul si stapanul inimii mele pe

  4. Luciat, nu iti merge chestia aia cu corecteaza si save. Am dat din greseala enter ca mi s-a deschis un chat si cand am vrut sa revin in casuta ta nu m-a mai lasat sa corectez, desi mai erau 3 minutes time editing.

    Scuze pentru oripilantele greseli.

    Deci sa reiau:
    Oi vedea eu in sot pe domnul si stapanul inimii mele pe pamant, dar cum descrii tu relatia Ioanei cu opera sotului – si a tatalui, basca – suna de parca se inchina la idealurile lor artistice ca la Maica Precista. Ceea ce iar e cah.

    “devotament pentru ce au creat mare si important barbatii ”

    Devotament?! Sorry. nu prea se pupa in mintea mea.

    am toata stima pentru tot ce au creat mare si important barbatii, dar devotament?!

    adica ce inseamna asta?! devotamentul asta in ce consta?!

  5. @ scriitor-in-devenire – imi vine sa-i iau apararea lui Jeni acum! ca totusi mai avea si alte motive sa fie nemultumita, nu doar de partener – asta nici nu e asa de important, toti avem probleme in amor! in general, avea si dreptate sa se lase greu multumita de viata si de oameni! si de ea insasi, de altfel

    iar pe Ioana Em. Petrescu o “framinta” opera tatalui, pt ca tatal era mort si cineva trebuia sa-i editeze opera – pe care ea o admira. opera sotului n-o “framinta”, era doar admiratie. n-are nici o legatura cu prostia cu “domnul si stapinul” (prostie de expresie, vreau sa zic). nu era nimeni stapinul ei, exact asta e misto.
    nu stiu sa-ti explic ce inseamna devotament, daca tu nu stii.
    spuneam ca e un model ideal, cred ca ma gindeam: prin opozitie cu un feminism agresiv, egoist si incapabil de admiratie fata de opere produse de barbati, sau, mai general, cu opere intrate in traditie (semnate in majoritate de barbati) – si aici nici nu mai e vorba de feminism, la urma urmei

    Devotamentul e ceva minunat, pt mine. Maica Tereza e una dintre eroinele mele. Alta e Jane Goodall.

    pe de alta parte, am fost si io probabil cam patetica

  6. aha, acum m-am mai lamurit.
    suna mai omeneste, mai pamanteste.

    Din cate stiu eu despre mine, mai stiu si eu cate ceva despre devotamentul fata de oameni. Si as putea sa si explic.

    Of, Luciat. oare de ce te simt asa un pic cam tributara operelor “intrate in traditie” semnate de barbati – in majoritate?!

    Oare nici tu nu ai inteles de ce “intrati in traditie” sunt in majoritate barbatii?!
    Poate ai vedea cu alti ochi “agresivitatea feminismului” – care este 😳
    Nu neg nici eu ca sunt un palc de tute – in genere scriitoare isterice – care nu pot pretui opere de o mare bogatie spirituala numai pentru simplu fapt ca sunt semnate de barbati. “De barbatzii aia nenorociti care acapareaza scena literara de ani de zile!” cum ar urla dumnealor cu obida. Dar eu nu cred ca sunt atat de multe feministe agresive cu operele barbatilor.
    O demonstreaza cifrele de vanzari la cartile autorilor barbati. Si statisticile care de cine crezi tu ca arata ca sunt cel mai mult cumparate?!

    Da, ai fost un pic cam patetica, dar daca ai recunoscut si tu m-am linistit.

  7. Citeste si jurnalul lui Arsavir.
    ca tot detesti tu feminismul agresiv…
    gand la gand cu bucurie…
    eu te indemn sa citesti tot un baiat…
    din sincera pretuire pentru cugetarile lui.
    nu e literatura… sunt pur si simplu cugetari.
    si portrete ale colegilor de generatie.
    Baiatul se ia chiar la misto si isi intituleaza cartea:
    “Jurnalul unui pseudo-filozof”

  8. Bine ai revenit! Uite o activitate la care n-o sa ma prinzi niciodata (pescuitul) – e prea static:) Ce ma bucur ca ti-a placut cartea! Ai comentat asa de misto despre ea, ca mi-e jena de comentariul meu scarbos la adresa Ioanei. Acum, ca m-am mai linistit, pot spune cu mana pe inima ca si mie imi place mai mult Ioana decat Jeni…E mai naturala, mai putin ‘fitoasa’:)

  9. @ scriitor-in-devenire – deci Jane Goodall n-a prestat devotament fata de oameni, pe ea cimpanzeii o framintau 🙂
    si poate ca ma simti tributara operelor respective pentru ca le sint tributara? zic si eu, nu dau cu paru. adica le-as aduce tribut, da’ n-am ce. si creca au intrat in traditie operele alea penca sint bune.
    iar pe baiatu arsavir nu prea am chef sa-l citesc, sori (pe bune). pe jeni am citit-o tocmai finca e femeie

  10. @ capricorn – mersi! sa stii ca si mie mi-a fost un pic asa dupa ce am citit insemnarea lui zum despre jeni, asa ca hai ca e misto ca citim mai multe aceeasi carte si discutam si ne mai schimbam pareri si tot asa

  11. @ luciat si capricornk13: sa stiti ca eu, in ceea ce o priveste pe jeni, am doua fete 🙂 cand vad ca e ridicata in slavi ma revolt, fiindca nu e chiar asa, o mare meseriasa, cum zic unii. dar nici sa fie facuta praf nu pot s-o las 😀 fiindca nici asta nu merita. oricum, observ ca si luciat i-a luat intr-un fel apararea aici, intr-un comentariu mai sus. deci nu numai mie mi se intampla. pe baiatul acterian nu l-as citi nici eu, insa daca s-ar publica fragmentele lipsa din jurnalul lui jeni le-as lua imediat.
    ah, jane goodall rulz 😆

Comentariile sunt închise.